Doi poeţi mesianici: Octavian Goga şi Aron Cotruş

Cu 10 ani mai tînăr decît Goga şi determinat în mai mare măsură de mentalitatea şi sensibilitatea noului secol, Aron Cotruş ne apare, din perspectiva urmărită aici, drept marele poet al dez-mărginirii mesianice, capabil să-şi ridice nota de ardelenism sentimental la înălţimea şi exigenţele unui destin pan-românesc, cu ameţitoare deschideri spre "mîine" şi spre "departe" (două cuvinte de largă ocurenţă în poezia cotruşiană), fără poncifele şi complexele generaţiilor moderne anterioare. E ca şi cînd Goga ar fi fost, în ordinea poetică, doar un înainte-mergător, menit să boteze în "unda căruntă" a Oltului, ca într-un alt Iordan, conştiinţa mesianică naţională (Oltul leagă geografic, dar şi simbolic Transilvania de Vechiul Regat), pentru ca aceasta să se poată angaja (discursiv şi nu numai) într-o nouă vîrstă creatoare şi soteriologică, pe care Cotruş o binevesteşte cu patosul unui "Prometeu devorat de propriile-i năzuinţi" (Perpessicius), într-un limbaj poetic înnoit pînă la ostentaţie, deliberat provocator şi bolovănos, întruchipînd parcă, inclusiv la nivel eufonic, categoria estetică a "stihialului". Dacă mesianismul poetic al lui Goga îl putusem defini ca pe unul "elegiac" şi "provincial", mesianismul poetic al lui Cotruş ar putea fi definit (cu alte două cuvinte foarte dragi poetului) drept unul "năprasnic" şi "imperial", de o forţă vizionară unică în poezia noastră contemporană.

Poate că bucata "Pleacă, paharnic!", inclusă în volumul de Versuri din 1925, îl caracterizează cel mai bine, reprezentînd deopotrivă o ars vivendi şi o ars poetica: Pleacă, paharnic!/ Nu-s voievod desfătarnic,/ nici despot muieratic şi darnic...// Doruri ce-n veci nu adorm/ mă-ncing, nu mă lasă să dorm,/ mă-mping spre tot ce-i enorm...// În sufletul meu un străinu-i/ ce vrea să-l izbesc, să-l învinui,/ să-l calc în picioare,/ să-l chinui...// Aş vrea să urc, să cresc, să mă-mbăt/ de piscuri, de-azur, de omăt,/ şi-ntregului cer să m-arăt...// Marginile în mers să le-nving,7 sufletul lumii s-ating/ cu gîndu-mi: lunatic paing... // Bivoli de flăcări să-njug/ la lacomul veacului plug... Toate tendinţele urieşeşti ale poeziei cotruşiene (G. Călinescu vorbea de "un baroc al giganticului") clocotesc în craterul acestui poem, gata să erupă ca o lavă incandescentă: dorurile neadormite, tentaţia enormului, volbura pasională, evaziunea spre piscuri ameţitoare, dez-mărginirea, opintirea pe brazdele veacului... Ar însemna o simplificare pripită a lucrurilor să considerăm toate acestea doar un reflex al "modei poetice" expresioniste, cu acea supralicitare estetică a vitalismului de tip nietzscheian; le întîlnim la noi, în epocă, şi la Blaga, Barbu, Crainic etc., dar nicăieri atît de organice eului liric şi expresiei lui verbale. Trei factori se întîlnesc fericit în insolita aventură a liricii cotruşiene: temperamentul vulcanic al poetului, efervescenţa naţională a epocii şi gustul neoromantic al expresionismului (nu fără anumite tangenţe cu "pariul" istoric al fascismului, mai ales în varianta lui germană).

Mesianismul acesta de avînturi "pretutindenare" nu poate fi însă înţeles adecvat decît pe fondul românesc al epocii. Aron Cotruş, după începuturi mai degrabă greoaie ("Arune, Arune, fă versuri mai bune!", i-ar fi răspuns Goga cîndva, la poşta redacţională a Luceafărului), s-a impus ca poet în perioada întregirii şi resurecţiei naţionale de după primul război mondial. Dacă Goga fusese tribunul strict al Ardealului obidit, Aron Cotruş se vrea tribunul descătuşat al României Mari, prinzînd în fulgerarea versurilor sale năzuinţele cele mai intime şi mai trufaşe ale "românismului" asumat pînă la ultimele lui consecinţe. El reflectă poetic starea de spirit reală a epocii, aşa cum anima ea mai ales generaţia tînără (şi îndeosebi mediile universitare, în care s-a şi născut mişcarea naţional-creştină a legionarismului, care, înainte de a fi un front politic "reacţionar", a fost o formă de asumare eroică a momentului istoric, de autodepăşire în direcţia unei "schimbări la faţă a României" pe care nimeni n-a mai trăit-o în istoria noastră cu atîta zel constructiv şi cu atîta fervoare jertfelnică): "marea unire" a românilor schimbase simţitor harta politică a Europei orientale; românii nu mai erau un popor fărîmiţat şi dependent oficial de marile imperii, ci o naţiune puternică şi liberă, mîndră de glorioasa ei împlinire şi frămîntată de avînturile unei eroice tinereţi. La asemenea răscruci ale istoriei, încrederea în sine a naţiunilor cunoaşte salturi spectaculoase, orgoliile se umflă şi sentimentul unei mari "misiuni istorice" se trezeşte în sufletele "iluminate". Visurile de viitor colectiv, exaltările mesianice, iau pe acest fond dimensiunile cele mai îndrăzneţe (se poate scrie un studiu întreg numai despre obsesia idealizantă a zilei de "mîine" în poezia lui Aron Cotruş, care-şi intitulează chiar Mîine volumul din 1928), ca în finalul apoteotic al cutărui poem cotruşian (Eminescu, 1939): ... creşte-vor mutîndu-şi mereu, ca-n vis, pietrele hotarului,/ c-ostaşi vioi,/ cu pluguri noi,/ cu cîntece năvalnice,/ cu rumenă pîine,/ imperiale, Româniile năprasnice de dincolo de mîine...

După asemenea momente seducătoare de romantism naţional (fără de care istoria ar fi insuportabil de searbădă!), de regulă spiritele se liniştesc treptat, întorcîndu-se la "realism", iar viaţa naţională intră pe un făgaş normal, trăindu-şi maturitatea pe deasupra tumulturilor de ieri. Din păcate, nouă, ca naţiune, nu ne-a fost dat să trăim această aşezată normalitate, căci a venit în urmă tăvălugul bolşevic, care a pus între paranteze orice formă de continuitate istorică.

Aron Cotruş a fost, prin urmare, copilul fidel al vremii sale, deopotrivă măreţe şi contradictorii. El trebuie raportat negreşit la ea, dar fără să rezulte de aici că, o dată întoarsă roata istoriei, poetul ar fi ieşit din sfera noastră de interes, rămînînd doar oglinda nostalgică a unei epoci revolute. Marile proiecţii mesianice, chiar cînd ating utopia, rămîn, în veşmîntul lor poetic, repere de idealitate eternă.

Mesianismul poetic al lui Goga era expresia unei istorii "bătrîne", înţelepţite în suferinţa milenară, ştiind că împlinirile se dobîndesc greu şi că nu trebuie să rîvneşti mai mult decît "se cuvine". Vizionarismul mesianic al lui Aron Cotruş este expresia unei istorii "tinere" (cea a României Mari), de un teribilist dispreţ al cumpătării, fără experienţa înfrîngerilor tragice (ce nu vor întîrzia să vină!) şi cu convingerea – măreaţă, dar naivă – că nimic nu este prea mult şi prea devreme, că totul trebuie pe dată asaltat şi proiectat la scară absolută.

Cît despre "schimbările la faţă ideologice" pe care Călinescu (şi nu numai el) i le reproşa lui Cotruş încă de la începutul anilor 40,, ele nu sînt, la o privire mai atentă, decît impresia falsă pe care o lasă această "tinereţe mesianică" bîntuită de toate ispitele, dar deplin consecventă cu sine în marea ei dorinţă de realizare plenară şi imediată. Mitul prost al "versatilismului politic" al poetului Cotruş (socotit de unii, în pripă, drept un soi de Adrian Păunescu al perioadei interbelice) trebuie cu necesitate abolit, pentru a putea ajunge la înţelegerea poeziei cotruşiene prin ea însăşi, iar nu prin schemele noastre ideologice. "Io Pătru Opincă" nu este o poezie "comunistă" (cum nu-i comunistă "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane..." a lui Radu Gyr), nici "Cânt Omul" (fie că poetul îl va fi avut în vedere pe Codreanu sau nu) nu este o poezie "fascistă": ele nu sunt decît expresii poetice ale problematicii şi aspiraţiilor unei lumi complexe şi paradoxale, pe care Goga o definise, foarte inspirat, prin metafora "mustului care fierbe"...

Cel mai bine îl caracterizase pe Aron Cotruş, încă din 1938, regretatul Ovidiu Papadima (cronicarul literar al Gândirii): "Dacă sensibilitatea te izolează de real, ancorîndu-te în reverie, energia te înrădăcinează în colectiv şi te împinge către manifest. Şi d-l Cotruş nu e un senzitiv, ci un voluntar în creaţia sa literară. De aceea, ea nu-şi ajunge sieşi ca o lume, ci creşte din lume şi se îndreaptă către lume. Orientată de o concepţie precisă şi severă despre menirea poetului ca glas al vremii sale, nu ştii ce să distingi mai lămurit în ea: ceea ce această concepţie a dat ca structură temperamentului poetic sau ceea ce din acest temperament şi-a găsit îndreptăţirile într-o ideologie poetică potrivită. Oricum, aşa cum e, poezia d-lui Cotruş, renunţînd de la început la lumea ei proprie, a devenit unul dintre cele mai puternice şi mai impresionante seismografe ale lumii noastre. În curba amplă a evoluţiei sale, atît de răspicat ondulată în zbuciume, de la social la etnic, închide mult din înspşi urma dureroasă şi patetică a drumului spiritualităţii noastre de la război [1918 – n. n.] pînă azi".

Din nefericire, acest "mistic" şi "vizionar" al "românismului" a fost nevoit să-şi trăiască departe de ţară – şi cu tot gustul amar al eşecului – ultima parte a vieţii: mai întîi în Spania (unde va scrie o frumoasă Rapsodie iberică, după ce pe vremuri dăduse o Rapsodie dacă...), apoi în Statele Unite (unde se şi află înmormântat, la Detroit). Unii şi-l amintesc, în ultimii săi ani, ca pe un Anteu care-şi pierduse vlaga prin despărţirea de sînul matern. Printre ultimele lui versuri – ce degajă o evidentă oboseală existenţială şi stilistică – figurează şi acestea (dintr-un amar "Psalm românesc"): Ruptu-mi-am, Doamne, drum prin nămeţi şi prin cuţitele vîntului,/ copilandru, cu crucea de foc a cuvîntului.../ Carpaţii trecutu-i-am peste vămile cucului,/ cu pasul fără de popasuri al haiducului.../ Fermecat ca-n poveşti de ţara doinei şi-a visului,/ apucat-am drumul întortochiat al proscrisului... [...] Azi. Aici, lîngă groapa de fiecare zi a Soarelui,/ muşcat de cînii timpului, tîlharului,/ cu inima sfîşiată în crengile uscate ale cuvîntului,/ iată-mă, Doamne, gol şi singur, spre chilia cea strîmtă a mormîntului!...

Răzvan CODRESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!