Creştinii români între Dumnezeu şi Cezar

În cei 15 ani postdecembrişti, relaţia dintre Biserică şi Stat a fost o una din temele care a aprins puternice pasiuni şi a declanşat stări de tensiune în rândul actori sociali din România. Politicienii, oamenii de presă, reprezentanţii societăţii civile şi mai ales membrii bisericilor şi cultelor au abordat diferitele conţinuturi specifice acestei teme într-o intensă şi naturală căutare a principiilor de reaşezare a relaţiei dintre Statul Român reorganizat într-o formă democratică, în tranziţie de la comunism la post-capitalism, şi instituţiile religioase din România beneficiare ale drepturilor şi libertăţilor obţinute în noua societate românească a anilor '90.

În acest context, membrii Bisericii Ortodoxe Române au căutat să rămână loiali poruncii date de Iisus Hristos „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. {i nu s-au abătut de la această poruncă nici măcar în perioadele în care diverşi reprezentanţi ai Statului au căutat să lovească Biserica fie din exterior, prin diferite măsuri legislative sau administrative, fie din interior, prin amestecul în luptele pentru putere declanşate între diferitele grupuri de influenţă formate în Sfântul Sinod şi în zona Patriarhiei.

Persoanele şi instituţiile implicate în această căutare a firescului în relaţia Stat-Biserică nu au luat însă în calcul, cu seriozitatea necesară, umbra mereu prezentă a dispariţiei Statului Român, sau, mai exact, a dispariţiei formelor tradiţionale de organizare statală cu care poporul român s-a obişnuit în existenţa sa de până acum. Această eroare de evaluare a condiţiilor istorice actuale, în care poporul român este nevoit să-şi urmeze drumul spre mântuire, a făcut ca relansarea dezbaterilor despre relaţia Stat-Biserică să dobândească în mediile clericale şi politice dimensiunile unei brutale treziri din visare. Tumultul provocat de schimbul vehement de argumente pro şi contra convieţuirii Stat-Biserică după modelul bisericii semi-instituţie de stat iniţiat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, furtuna declaraţiilor venite de la politicieni ori de la preoţi şi care au făcut de atâtea ori deliciul presei, toată această zbatere a fost potolită în momentul în care şi clerul şi politicienii au împietrit intrând în contact cu cerinţele Uniunii Europene.

Proiectul Legii Cultelor, aflat pe agenda de lucru a Parlamentului României, a fost un fel de par la o căruţă cu oale, căci modelele teoretice cu pretenţii de soluţie finală la problema relaţiilor Stat-Biserică propuse fie de clerici, fie de politicieni, fie de unii “ong-işti” sunt anulate de mersul şi logica implacabilă impuse de procesul integrării României în Uniunea Europeană. Declaraţiile unor funcţionari guvernamentali, cum că la realizarea acestui proiect de lege s-ar fi analizat modelele europene nu poate fi contestată în formă, ci doar în conţinut, căci, pentru mine cel puţin, este greu de crezut că politicienii români au devenit profunzi şi că au renunţat brusc la modul de lucru superficial pe care şi l-au asumat în anii de pseudo-negocieri cu Uniunea Europeană, adică de a satisface, fără prea multe comentarii ori amendamente, cererile venite de la stăpânii Europei actuale. Această lege deschide drumul spre trimiterea Bisericii din spaţiul public, al agorei, în spaţiul privat, al individului ce-şi manifestă credinţa alături de coreligionarii săi, dar care în comunitate este chemat să practice un fel de egalitarism spiritual, un egalitarism care nu mai diferenţiază între alb şi negru, între bine şi rău decât prin raportare la filosofia Noii Europe, o filosofie pe cale să nască o supra-religie numită Drepturile Omului.

Prima trădare a Bisericii

Din această perspectivă, loialitatea pe care BOR o are faţă de Stat este trădată. Nu este un fapt nou, căci loialitatea pe care Biserica a demonstrat-o Statului Român a fost trădată în mai multe rânduri. Începutul l-a făcut Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, o mare personalitate politică dar şi primul dictator în sensul modern al cuvântului pe care l-a avut România. Va fi greu să privim la Cuza altfel decât ne-au învăţat şcolile comuniste, unde, prin cabinetele de istorie, erau atârnate tablouri înfăţişând un Cuza plin de măreţie, acel Cuza despre care ştim că avea ocaua lui cu care prindea negustorii hoţi ori că săruta obrazul ţăranului scuipat de boierul cel hain. Nu voi afirma despre Domnitorul Cuza că a fost mason. Posibil şi acest lucru, dacă ar fi să acceptăm că masonii au declanşat şirul revoluţiilor care au desfiinţat monarhiile europene început în 1789 şi încheiat pentru noi cu Unirea Principatelor Române sub Cuza. Despre Cuza putem însă afirma că a fost autorul primei lovituri puternice pe care Statul Român a dat-o Bisericii. Altfel spus relaţia Stat-Biserică a început la noi cu o palmă pe care Biserica a primit-o de la stat.

Nu putem nega faptul că situaţia practică a proprietăţilor Bisericii a impus conducerii statului adoptarea unor măsuri radicale, prin care mii de hectare de teren agricol şi de păduri, precum şi sute de imobile închinate (adică în proprietatea şi sub controlul direct) mânăstirilor greceşti de la Muntele Athos să fie naţionalizate (secularizate, în accepţiunea de atunci), fondul funciar obţinut fiind utilizat pentru prima majoră împroprietărire cu pământ a ţărănimii din istoria poporului nostru. Gestul reparatoriu pe care l-a făcut Domnitorul Cuza pentru ţărani nu poate fi contestat, iar reformele iniţiate de el în alte domenii ale vieţii societăţii româneşti rămân emblematice pentru începuturile existenţei Statului Român modern.

Analiza noastră se opreşte asupra a două aspecte: spiritualitatea căreia Domnitorul Cuza îi era tributar şi care-i călăuzea acţiunile, pe de o parte, şi implicaţiile negative ale reformei legislative pe care a realizat-o în domeniul organizării şi funcţionării cultelor, pe de altă parte.

De la bun început este necesar să înţelegem şi să acceptăm faptul că Domnitorul Cuza a fost o mare personalitate nu numai datorită unor calităţi ce ţin de sufletul său, calităţi aflate într-o anumită măsură în legătură cu sufletul poporului român. Domnitorul Cuza a fost un om educat la şcoala spiritualităţii Franţei revoluţionare, cu care a luat contact la o vârstă fragedă, când, în 1831, (abia împlinise 11 ani) este trimis de familie la studii la Paris, unde îşi obţine bacalaureatul în litere. La acest izvor de principii de viaţă, care a făcut posibile anumite roade în personalitatea Domnitorului, se adaugă şi faptul că, după întoarcerea în ţară, Cuza a urmat cariera de militar într-o armată românească în formare, în care influenţele venite din mediile filosofice, politice şi militare ale Europei Occidentale erau tot mai puternice.

Cuza şi coruperea unor preoţi

În timpul evenimentelor din 1848, la vârsta de 28 de ani, Cuza era unul dintre tinerii participanţi la Revoluţia din Moldova (Nicolae Bălcescu, de exemplu, avea 29 de ani, cu un an mai mare decât Cuza, iar Mihail Kogălniceanu împlinise 31 de ani). Din perspectiva vârstei şi a nivelului spiritual al iniţiatorilor, Revoluţia de la 1848 din }ările Române a fost o revoluţie a tinerilor care studiaseră la universităţile din Occidentul Europei. Aceste două aspecte – vârsta şi spiritualitatea iniţiatorilor – au determinat nu numai specificul Revoluţiei Române de la 1848, ci mai ales conţinutul reformelor din vremea domniei lui Cuza şi oarecum al reformelor de la începutul domniei Regelui Carol I.

Domnitorul Cuza a reacţionat faţă de Biserică aşa cum a fost determinat de adâncurilor sufletului său în care înflorise spiritul umanist şi liberal al Europei revoluţionare, anti-monarhice, anti-religioase şi masonice. Cuza a fost mai mult un fel de preşedinte de stat avant-la-lettre, decât un domnitor, căci un domnitor, în accepţiunea tradiţională şi românească a cuvântului, ar accepta autoritatea spirituală a Bisericii Neamului. Prin reformele sale, Domnitorul Cuza a transformat clerul dintr-o castă autonomă financiar a slujitorilor lui Dumnezeu, într-o castă de funcţionari dependenţi de sumele de la bugetul de stat. Implicaţiile acestei reforme au fost vizibile abia în vremea regimului comunist, când această dependenţă, împreună cu celelalte oprelişti venite din partea statului comunist, aproape că a sugrumat capacitatea misionară a Bisericii noastre. Lipsirea Bisericii de resursele proprii, acţiune a Statului Român condus de Cuza, a fost realizată pe fondul entuziasmului popular că în sfârşit “grecoteii” erau alungaţi şi pământul luat de la fostele mânăstiri închinate era împărţit ţăranilor deveniţi liberi. Domnitorul Cuza nu a fost prea interesat de Biserică, ci a căutat să supună Biserica intereselor Statului.

Reformele lui Cuza realizate în legătură cu organizarea şi funcţionarea cultelor au avut deci câteva mari efecte negative pentru viaţa sufletească a poporului român:

– Preotul nu mai este întreţinut de comunitate, de la daniile aduse la altar de către credincios, fie el simplu sătean, fie boier ori domnitor, iar românii încep să-l asimileze pe preot cu funcţionarul, cu cel plătit de stat, astfel că se face primul pas spre ruperea comuniunii dintre preot şi credincioşi prin înlăturarea responsabilităţii membrilor comunităţii de a-şi susţine material preotul.

– Preotul devine dependent financiar de bunăvoinţa Statului de a stabili o anumită contribuţie salarială, mereu ţinută în cuantumuri mici, contribuţie pe care Biserica are dreptul să o completeze dacă doreşte, un drept doar teoretic şi cu greu de exercitat în condiţiile pierderii proprietăţilor.

– Datorită acestui sistem de întreţinere financiară a preoţimii, moralitatea acestei caste a degenerat în timp, astfel că, după nici 150 de ani de la reformele lui Cuza, este ştiut şi acceptat că mulţi dintre preoţi nu gestionează corect sumele pe care le încasează drept contribuţie pentru serviciile religioase, că au ca unic scop îmbogăţirea materială, preoţia fiind doar un pretext, o modalitate a dobândirii de averi.

– Biserica se vede lipsită de mijloacele materiale şi financiare necesare activităţilor misionare şi filantropice, astfel că se accentuează ruperea comuniunii dintre cler şi credincioşi.

– Viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române şi mai ales procedurile canonice de alegere şi numire a Ierarhilor noştri devin tot mai afectate de intervenţiile reprezentanţilor Statului, astfel că în timp, au apărut adevărate grupuri de interese şi centre de putere în zona Sfântului Sinod şi a Patriarhiei formate din clerici, oameni politici, oameni de afaceri etc. Sunt cunoscute, de exemplu, presiunile şi amestecul brutal al funcţionarilor de stat în treburile interne ale Bisericii în perioada regimului comunist ori în anii '90, când s-au provocat crize în structurile administraţiei bisericeşti şi mari neajunsuri sufleteşti în rândul credincioşilor.

Relaţia dintre Biserică şi primul Stat Român cu adevărat modern nu a început frumos. Loialitatea de milenii pe care Biserica a avut-o şi o are faţă de formele de viaţă statală specifice poporului român a fost privită mai degrabă ca o slăbiciune, decât ca o calitate.

Astăzi, într-o Românie ce se pregăteşte să renunţe la o mare parte din sine ca jertfă pe altarul idolatru al integrării în structura actuală de organizare politico-economică a Europei, nostalgiile feudale bizantine pe care încă le au fie unii membri ai clerului, fie câţiva oameni politici loiali credinţei strămoşeşti sunt inutile.

Răscruce de drumuri pentru stat

O privire mai atentă asupra Istoriei Neamului ne va ajuta să înţelegem că visul bizantin a fost spulberat încă de Kogălniceanu, prin câteva cuvinte rostite în discursul său la înscăunarea lui Cuza ca Domn în Moldova: “Prin înălţarea Ta pe tronul lui {tefan cel Mare s'a înălţat iarăşi naţiunea română. Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, am voit să arătăm lumii întregi ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, domn nou! (...) Fii, deci, omul epocii! Fă ca legea să înlocuiască arbitrariul. Fă ca legea să fie puternică, iar Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Fă, o Doamne, ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele Tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiunii noastre când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor Împăratului din Bizanţ că Moldova nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia Sa!”

Aceste cuvinte sunt expresia răscrucii de drumuri la care se afla tânărul Stat Român modern: dreptatea Europei şi cerinţele epocii, pe de o parte, şi Dumnezeu şi sabia Sa, pe de altă parte. Calea de mijloc pe care indirect o propune Kogălniceanu în discursul său nu a fost şi nu va fi vreodată posibilă, aşa că Domnitorul Cuza a ales aşa cum aleg şi politicienii noştri de astăzi, adică a ales dreptatea Europei în locul dreptăţii lui Dumnezeu.

Din 1859 şi până în vremurile noastre Biserica şi Statul au coabitat într-o stare de fapt ce se regăseşte undeva în zona noţiunii de căsătorie de complezenţă. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române nu au avut capacitatea să joace cartea reinstaurării monarhiei după 1989, aşa că acum avem un Rege bătrân şi obosit, retras în castelul său de la Peleş şi suntem lipsiţi, se pare pentru totdeauna, de şansa ca Patriarhul Bisericii să ungă pe Regele ţării îngenunchiat în faţa icoanelor sfinte ale Mântuitorului şi Maicii Sale. Loialitatea noastră firească faţă de Statul Român ne-a oprit de la a ne implica cu fermitate în transformarea statului nostru dintr-o Republică şubredă şi cu probleme, într-o Monarhie stabilă. Oricum discuţia legată de forma de guvernământ este de mult încheiată.

“A da Cezarului ce este al Cezarului” este o poruncă ce atribuie şi recunoaşte stăpânirea Cezarului-puterii politice asupra celor ale lumii materiale trecătoare. Însă, în momentul în care Cezarul caută să-şi împroprieze cele ce sunt ale lui Dumnezeu suntem chemaţi să medităm profund în post şi rugăciune şi să dăm răspunsul adecvat, răspuns ce poate la un moment dat să însemne renunţarea la viaţa trupului în favoarea vieţii veşnice a sufletului.

Proiectul Legii cultelor: oportunităţi şi primejdii

Proiectul Legii cultelor aflat în discuţia Parlamentului României reprezintă o adaptare la condiţiile României a directivelor Uniunii Europene cu privire configurarea relaţiei Stat-Biserică.

Constituţia Europeană a delimitat foarte clar separaţia dintre Biserică şi supra-statul UE. Absenţa oricăror referiri directe la izvoarele creştine ale civilizaţiei europene este definitorie pentru mentalitatea şi viaţa sufletească ce caracterizează pe cei ce stăpânesc vremelnic aproape tot continentul Europa.

Aflată într-o permanentă şi accelerată pierdere a capacităţii de decizie, aşa cum cere de altfel procesul de integrare europeană, puterea politică de la Bucureşti este constrânsă tot mai mult să pună în practică hotărârile instituţiilor conducătoare ale Uniunii Europene.

Odată cu apropierea datei-limită de 1 ianuarie 2007 pentru încheierea procesului de pre-aderare, sunt luate în discuţie şi problemele zonelor mai “fierbinţi” ale societăţii româneşti ce trebuie rezolvate după modelul european. Acum se pare că a venit şi rândul vieţii religioase.

Proiectul Legii cultelor introduce elemente noi fie prin reaşezarea unora dintre relaţiile Stat-Biserică deja tradiţionale, fie prin “importul” de norme juridice specifice Uniunii Europene.

Folosind forma proiectului de lege pe care o am la dispoziţie (posibil să se fi adus modificări între timp) dau ca prime exemple articolul 5, alin. 2 (Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase) şi articolul 6, alin. 1 (Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă şi exercită o credinţă religioasă.care face posibilă apariţia grupărilor religioase fără personalitate juridică).

Din perspectiva drepturilor omului, aşa cum sunt acestea înţelese şi definite de Uniunea Europeană, articole de lege amintite reprezintă prin conţinutul lor, o oportunitate pentru cei care doresc să practice credinţe ce nu se regăsesc pe „piaţa” cultelor şi asociaţiilor religioase recunoscute de stat, într-o modalitate comodă prin care se evită atât exigenţele stabilite de stat pentru recunoaşterea unei comunităţi religioase ca asociaţie ori cult, cât şi controlul direct al autorităţii statale asupra activităţii unei astfel de grupări.

Creştinii vor cunoaşte acum noi ispite, căci nimic nu va împiedica pe un exaltat păgân ori pe un escroc să-şi facă propria grupare religioasă fără personalitate juridică în beneficiu propriu ori chiar în dauna Bisericii. Va fi tot mai mare primejdia apariţiei unor grupări religioase fără personalitate juridică, dar recunoscute implicit de stat prin articolele de lege în discuţie, formate din foşti preoţi scoşi din cler pentru abateri grave ori care au părăsit clerul nemulţumiţi de dreptatea severă a Ierarhului, preoţi care vor avea acum posibilitatea să atragă în rătăcirea lor pe credincioşi. Să insist asupra riscului apariţiei de grupări religioase fără personalitate juridică adepte ale unor practici imorale nu cred că are rost. Dacă această prevedere va fi adoptată nu voi putea să fiu oprit de exemplu să fondez o astfel de grupare religioasă care să practice închinarea la zeiţa Afrodita ori la zeul Apollo. Absenţa personalităţii juridice va face foarte dificilă activitatea de supraveghere a moralităţii practicilor unor astfel de grupări religioase. În anul 392 Împaratul roman Teodosiu I interzicea toate cultele păgâne din Imperiu şi iată că la peste 1600 de ani de la acest eveniment asistăm la o posibilă redeschidere a uşilor templelor păgâne!

O oportunitate reală oferită de acest proiect de lege poate să fie articolul 10 (Art. 10. - (1) Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se vor acoperi, în primul rând, din mijloacele proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor. (2) Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe care le desfăşoară. Contribuţiile vor fi deduse din baza de calcul a impozitului pe venit, în condiţiile legii. (3) Statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit şi încurajează sponsorizările către culte, în condiţiile legii. (4) Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând cultelor recunoscute. Statul sprijină cu contribuţii în cuantum mai mare salarizarea personalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse, în condiţiile stabilite prin lege. (5) Cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcţionarea unităţilor de cult, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile reale. (6) Statul sprijină activitatea cultelor recunoscute şi în calitate de furnizori de servicii sociale.)

Din perspectivă strict financiară se vor ridica multe glasuri care vor atenţiona că Statul Român are acum posibilitatea să reducă fondurile alocate Bisericii, căci prin acest articol de lege Statul îşi rezervă dreptul de a sprijini (nu de a asigura!) salarziarea personalului clerical şi neclerical doar în funcţie de numărul de credincioşi români şi de nevoile reale de subzistenţă şi activitate. Într-adevăr, Statul Român va putea deţine controlul relaţiei sale cu Biserica şi va avea putere discreţionară în stabilirea ajutorului financiar dat Bisericii, căci va fi foarte dificil a se găsi un numitor comun între ceea ce înţelege Statul prin „nevoi reale” ori „număr de credincioşi români” şi ceea ce va susţine Biserica despre conţinutul acestor noţiuni. Ori într-un astfel de context, dreptatea este de partea celui mai puternic, adică în cazul nostru Statul. Totodată, utilizarea cu insistenţă a verbului „a cere” în textul articolului induce deja calitatea de solicitant, de petiţionar a instituţiei Bisericii faţă de Stat, o calitate evident inferioară şi oarecum de subordonare. Articolul 11 (Sprijinul statului constă şi în acordarea de facilităţi fiscale, în condiţiile legii.) realizează o minoră şi chiar inutilă îndulcire a acestui ton folosit de legiuitor cu privire la relaţia financiară dintre Stat şi Biserică.

Marea oportunitate pe care articolul 10 o oferă Bisericii şi creştinilor români este aceea a necesarei întoarceri la valorile creştine practicate zi de zi, ceas de ceas. Conducătorii Bisericii vor fi chemaţi să privească cu mai mare seriozitate criteriile de organizare a activităţii economice a Bisericii, de angajare şi conducere a personalului, de planificare a activităţii misionare. Preoţii vor înţelege treptat că oamenii pe care-i păstoresc vor accepta să susţină financiar parohia din care fac parte numai în măsura în care preotul le este cu adevărat părinte duhovnicesc, model de viaţă, uşă mereu deschisă către Hristos, iar biserica de parohie reprezintă nu doar loc de rugăciune şi serviciu religios, ci şi azil pentru bătrânul părăsit, medicament pentru cel aflat în boală trupească şi vindecare pentru sulfetele suferinde. În curând noi, creştinii şi mai ales preoţii lui Dumnezeu vom fi chemaţi să arătăm oamenilor şi Cezarului acestei lumi credinţa în Hristos şi în cuvintele Sale: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Sfânta Evanghelie după Matei VI, 26).

Proiectul Legii cultelor ne păstrează dreptul de a preda religia în şcoli prin articolele 32 până la 39, unul dintre cele mai importante articole fiind după părerea mea articolul 32 (Art.32. (1) În învăţământul de stat predarea religiei este asigurată prin lege exclusiv cultelor recunoscute. (2) Personalul didactic care predă religia în şcolile de stat se numeşte cu acordul cultului pe care îl reprezintă, în condiţiile legii. (3) În cazul în care un cadru didactic săvârşeşte abateri grave de la doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage acordul de a preda religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de muncă.) Profesorii noştri de religie ce slujesc fie în şcoli şi liceee, fie în seminarii şi facultăţi de teologie vor resimţi cu mai mare intensitate preoţia universală la care i-a chemat Dumnezeu, căci ei vor fi mărturisitorii lui Hristos într-un sistem de învăţământ de stat tot mai ateu, mai anti-creştin, ale cărui temelii materialist-dialectice, darwiniste şi panteiste transformă concepte precum homosexualitatea, libertinajul sexual, amoralitatea în repere de aşa-zisă normalitate pentru viaţa copiilor noştri.

Multe lucruri am putea să spunem despre Proiectul Legii cultelor, însă nu cred că Dumnezeu ne-ar îngădui nouă să întoarcem omenirea de pe drumul pe care îl urmează implacabil către Apocalipsă. Noi, creştinii ortodocşi români, suntem chemaţi să-L mărturisim pe Hristos prin faptele şi spusele noastre, prin viaţa noastră, prin felul nostru de a fi. Corabia lui Dumnezeu, Biserica, va fi permanent asediată de Cezarul acestei lumi care este îngerul căzut, Diavolul, până la sfârşitul vremurilor. A rânduit Dumnezeu ca în lume Biserica să fie luptătoare, iar triumfătoare să fie numai în Cer. Noi, creştinii, să-L chemăm pe Dumnezeu în ajutor, prin rugăciune, post şi fapte bune, pentru a ne dărui puterea să înţelegem care sunt cele ale Cezarului şi care sunt cele ale lui Dumnezeu şi să nu uităm că cetăţenia română căreia trebuie să-i fim loiali, pe de o parte o avem datorită faptului că prin voia lui Dumnezeu ne-am născut în această ţară, iar pe de altă parte este o cetăţenie efemeră. La Parusie, Dumnezeu ne va învia din morţi, vom fi precum îngerii din Cer şi vom fi judecaţi de Hristos pentru a dovedi dacă suntem demni de a dobândi singura cetăţenia care contează în veşnicie, aceea de cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu. "Răsplata unei astfel de vieţi nu e nici statui în parcuri, nici cununi de lauri, nici întreţinere pe seama statului, ci viaţa veşnică". (Sf. Ioan Gură de Aur – Omilia I la Evanghelia după Matei).

Marcel Răduţ-Selişte

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!