Gen(i)ul feminin

În iureşul discuţiilor profeministe, argumentele ştiinţifice, biologice sau psihologice, sunt mult mai puţin invocate decât drepturile garantate în noua ordine socială egalitară. Dacă în familie problema aducerii copiilor pe lume nu are rezolvare în logica egalitarismului sexual, în schimb la locul de muncă, în domeniul culturii sau în sistemul educaţional femeia trebuie să se bucure de drepturile bărbatului. Are ea puterea de a îndeplini şi "obligaţiile" asociate acestor drepturi?

Conform logicii nediferenţierii şi ideologiei drepturilor naturale ale omului, femei sau bărbaţi, bătrâni sau copii, atleţi sau handicapaţi, suntem cu toţii îndreptăţiţi la acelaşi statut social, adică la acelaşi tip de retribuţie socială, fie că ne referim la venituri materiale sau "doar" la prestigiu. Adoptarea necritică a acestui tip de ideologie a demonstrat că poate avea efecte aberante, ca, de pildă, propunerea spre reformulare feministă, împotriva tuturor legilor lingvistice şi ale bunului simţ, a corespondentului englez pentru istorie – history trebuie să devină herstory.

Astăzi, nimeni nu mai compară teoretic cele două sexe, ci numai prin prisma capacităţilor lor de adaptare, de manipulare tehnică, de adecvare la criteriile pragmatico-funcţionaliste ale lumii moderne. De vreme ce intelectualismul devine o preţiozitate fără utilitate practică, capacitatea intelectuală nu mai operează distincţii demne de luat în seama. Totuşi, nu demult, această problemă a fost tranşată în defavoarea clară a femeii.

Toane, gusturi şi idei

Iniţiatorii şi promotorii curentului de deformare a legilor naturale în numele "drepturilor naturale" egalitariste nu îşi amintesc despre teoriile psihologice care demonstrează separarea şi diferenţierea fundamentală a capacităţilor feminine de cele masculine. Într-un volum clasic de psihologie a sexelor, Sex şi caracter, apărut în 2002 la Editura Anastasia, Otto Weininger face afirmaţii şocante, care au stârnit oroarea şi dispreţul – nesusţinut ştiinţific – al egalitariştilor sexuali. Conform studiilor acestui autor, spre deosebire de bărbat, care distinge cu claritate gândirea de simţire, reuşind să formuleze concepte cu care descifrează raţional realitatea, intelectul feminin îmbină, nediferenţiat, cele două moduri. Femeia gândeşte în henide, adică în conţinuturi intuitive, în presentimente, asocieri sincretice care amalgamează reprezentările tactile cu cele vizuale, senzaţiile auditive cu ideile, abstracţiunea cu gustul. Speriată de perspectiva de a depinde de logică, femeia se plasează pe poziţii total opuse faţă de bărbat, care refuză tot ceea ce nu se supune logicii, ce nu poate fi argumentat. Femeia nu descifrează, ci degustă realitatea, în vreme ce bărbatul o reconstruieşte în plan ideal, conceptual, abstract. Singurul mod de accedere la cunoaştere al femeii este experienţa instinctivă, ceea ce explică, de altfel, predilecţia pentru capriciu, pentru toane nejustificabile raţional sau valoric a femeii.

Natura feminină

Femininul pur nu resimte nevoia de emancipare. Weiniger spune, relativ la orice posibilă revendicare de conştiinţă a femeilor: "Bărbatul trăieşte conştient, femeia trăieşte inconştient." Lipsa memoriei fidele asupra propriei vieţi, lipsa de pietate în ceea ce priveşte istoria personală, lipsa accesului la genialitate şi la capacitatea de înţelegere fundamentală a lumii, lipsa oricărei nevoi de nemurire fac femeia incapabilă de a percepe imperativul logic sau moral (de a-şi asuma sau măcar de accepta fără ipocrizie ceea ce se traduce prin lege, obligaţie, valoare morală etc.).

În schimb, femeia este mult mai excitabilă sexual: "iritabilitatea (nu sensibilitatea) ei fiziologică este mult mai mare în sfera sexuală"; excitarea sexuală este, pentru femeie, potenţarea maximă a întregii ei fiinţe. De aceea, femeile, spre deosebire de bărbaţi, care se pot distanţa, îşi pot controla sexualitatea, sunt total absorbite de sfera căsătoriei şi a procreării, de relaţia cu bărbatul şi cu copiii. Ele se încadrează legilor şi logicii ciclice, anistorice, a ritmurilor naturale şi cosmice.

Minciuna ţine de natura feminină. Ea este posibilă la femeie, precizează Weiniger, datorită slabei sale memorii şi identităţii discontinui. De asemenea, pentru că nu are acces la logică, în sensul că nu acceptă axiomele logice drept principii şi îndreptare ale gândirii sale, aşa cum nu acceptă nici lecturile filosofice, femeia nu are percepţia imoralităţii comportamentelor sale; ea se află într-o stare de amoralitate, derivată din neînţelegerea absolută a valorii de adevăr. Amoralitatea reprezintă incapacitatea de a fi bun sau rău, de a discerne între cele două poziţii. De această trăsătură ţine, de fapt, compasiunea sau "bunătatea" feminină, manifestată în afara logicii, ca în cazul infirmierelor care îngrijesc bolnavii chiar şi atunci când, de fapt, nu îi pot ajuta în mod real. Compasiunea feminină se exprimă prin apropierea fizică de fiinţa compătimită, fiind o "tandreţe animală cu conotaţii sexuale". Un argument în favoarea acestor conotaţii ar fi lipsa de compasiune la femeile bătrâne, a căror condiţie este una aproape asexuată.

Femeia nu este niciodată solitară; ea trăieşte în "contopire" cu ceilalţi, este nemărginită, în sensul că nu e separabilă de natură (este definitorie dragostea pentru natură a femeilor) sau de ceilalţi oameni ("pentru că femeia nici nu percepe a doua persoană ca pe o fiinţă aparte, de aceea nu suferă niciodată din cauza aproapelui ei şi numai de aceea se poate simţi în permanenţă superioară tuturor oamenilor"). Sociabilitatea specific feminină poate fi efectul acestei inseparări, a nesesizării limitelor proprii. Capabilă de empatie mai mult decât de înţelegere, femeia resimte solidaritatea neprogramat, neraţional. De aceea, poate, comunismul femeilor, vechea idee platonică, este o ipoteză mai plauzibilă şi o ipostază familială mai des întâlnită (ca poliginie) decât comunismul bărbaţilor. Prin empatie, compasiunea faţă de alţii se transformă în compasiune de sine, în vreme ce compasiunea masculină este tăinuită, secretă.

Valorizarea sinelui, care la bărbat se manifestă în voinţa de valoare la nivelul personalităţii, este derivată la femeie: lipsindu-i percepţia valorii intrinseci a personalităţii umane, ea îşi extrage valoarea de la bărbat sau din alte "posesiuni", cum ar fi banii, bijuteriile, copiii. Chiar şi simţul posesiunii este mai slab dezvoltat la femeie, chiar şi ataşamentul de numele propriu. Din cauza unei individualităţi nedefinite, femeia este, fundamental, asocială. Ea este, însă, organic comunitară. De aceea, familia, spaţiul de întâlnire între bărbat şi femeie, este unitatea "de frontieră" între comunitatea biologică, naturală, şi cea socială, culturală. Deşi Weiniger susţine că familia este, la rândul său, o structură asocială şi că bărbaţii care se căsătoresc se retrag, în felul acesta, din societăţile cărora le aparţinuseră până atunci, el pierde din vedere contextul cultural a celor mai multe din definiţiile structurilor şi valorilor familiale.

Feminitatea şi Eul difuz

De vreme ce femeia este lipsită de capacitatea de a se manifesta pur etic sau pur logic, ea este incapabilă de realizarea eu-lui inteligibil, a sufletului cunoscător. "Femeia absolută nu are eu", susţine Weininger, aducând ca argumente credinţele populaţiilor mai vechi sau mai noi, precum şi argumentele filosofice care neagă ideea unui suflet propriu al femeilor.

Problema geniului, a omului excepţional care înţelege majoritatea oamenilor, pentru că este înzestrat universal, care simte şi înţelege cum cel mai mărunt lucru al vieţii sale capătă importanţă sub apăsarea dorinţei de nemurire, este, de asemenea, îndepărtată de natura feminină. Adevărata femeie nu ajunge niciodată la conştientizarea unui destin propriu sau, după cum spune Weininger, "nu este eroică pentru că luptă cel mult pentru posesiunile sale şi nu este tragică întrucât soarta ei se decide prin aceste posesiuni".

Cele două psihologii

Din această diferenţiere fundamentală a bărbatului de femeie rezultă necesitatea elaborării a două psihologii diferite: "Pentru femeie pare adecvată o prezentare pur empirică a vieţii spirituale, pentru bărbat orice psihologie trebuie să tindă către eu, ca spre cel mai înalt fronton al edificiului, după cum Kant l-a conceput ca pe absoluta necesitate". Psihologa modernă (definită de Friedrich Albert Lange "psihologie fără suflet") este, susţine Weininger, una feminină, supusă metodei experimentale, deoarece porneşte de la exterior şi de aici caută să pătrundă în interior, iar pe această cale ocolită nu se poate clarifica legătura internă profundă a fenomenelor psihice. O psihologie a bărbatului va trebui să aibă în centrul său ego-ul. Determinismul psihologiei moderne (care derivă personalitatea din percepţii şi senzaţii) este incompatibil cu libertatea de a voi şi de a gândi: "Orice psihologie vrea să derive Totul din părţi şi să-l prezinte condiţionat de acestea: orice reflecţie mai profundă recunoaşte că manifestările părţilor decurg din Tot ca din sursa lor originară. Astfel, psihologia (modernă - n.n.) neagă psyche-ul, iar psyche-ul, conform conceptului acesteia, neagă psihologia".

Eurofeminismul comunitar

Cu ceva timp în urmă, Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România, era activ implicat într-un program naţional desfăşurat pentru susţinerea şi promovarea egalităţii de şanse. Sub sloganul mobilizator "Fii european: implică-te în problemele comunităţii!", emisarul european intenţiona să implice liceenii în acţiuni civice de egalizare a şanselor între femei şi bărbaţi. Nu negăm anumite beneficii ale instaurării democraţiei în sistemul educaţional românesc. De altminteri, noua morală sexuală promite abolirea tuturor barierelor între sexe, ba chiar abolirea sexelor, dacă ne gândim la incidenţa tot mai mare a căsătoriilor homosexuale şi a transformărilor transsexuale. Neîncrederea ne-o provoacă ipoteza că, umflând, conform baremului european, cifra femeilor şcolarizate şi promovate social, politic sau profesional, nivelul cultural al societăţii noastre ar putea creşte cât de cât. Cât despre genialitate, o lăsăm în seama noilor strategi ai egalitarismului. Până la urmă, şi ea este de genul feminin.

Corina Bistriceanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!