Scriitorul-medic Gr. T. Popa

În Iaşi a existat vreme de aproape un veac, sub o formă sau alta, cea mai importantă revistă de spiritualitate a ţării. Cam la o generaţie, ea a fost mereu alta. Întâi, Convorbiri literare (1867), strămutată în 1885 la Bucureşti; apoi Viaţa românească (1906), migrată după 1930 la Bucureşti şi, în 1936, Însemnări ieşene, interzisă în 1940, dar al cărei principal co-fondator, Gr. T. Popa, a coborât şi el în Capitală. Migrarea aceasta corespunde unei mişcări mai adânci şi mai tainice a valorilor intelectuale, mişcare în sensul acelor de ceasornic. Nu este acum momentul să dezvoltăm această aserţiune, deşi subiectul, Gr. T. Popa, nu numai că ne-ar îndreptăţi, ba chiar ne-ar obliga s-o facem... Important este faptul că marile idei, de un fel sau altul, cu răsfrângere asupra vieţii ţării, în Moldova au apărut şi au trecut în faptă şi ar fi de-ajuns să amintim, în acest sens, Unirea Principatelor...

Însuşirea esenţială a moldovenilor stă în aceea că trăiesc idei, le iau în serios, le impun în for şi le apără în arenă. Ibrăileanu socotea criticismul din cultura românească o însuşire eminamente moldovenească. E o înclinare ancestrală a sufletului, probabil moştenită de la dacii liberi, deci nesupuşi de puterea străină, înclinare peste care s-a suprapus modularea etică proprie firii slave...

Revista Însemnări ieşene a urmat, aşadar Vieţii româneşti. Curios, ori poate semnificativ, e faptul că dacă printre cei trei întemeietori ai marei reviste Viaţa românească, C. Stere, Paul Bujor şi Ion Cantacuzino, ultimul, Ion Cantacuzino, era medic şi cercetător ştiinţific, printre cei trei co-fondatori ai Însemnărilor ieşene, M. Sadoveanu, G. Topârceanu şi Gr. T. Popa, ultimul era tot medic şi cercetător ştiinţific. Şi tot ca o înlănţuire a ezitării în formarea unei personalităţi, remarc faptul că liceeanul Gr. T. Popa a pendulat între filosofie şi medicină, alegând-o la sfatul aceluiaşi Paul Bujor pe ultima, aşa cum marele său discipol, George Emil Palade, a ezitat şi el între filosofie şi medicină, alegând-o din proprie iniţiativă, pe aceasta din urmă. Însemnări ieşene, mensual masiv de formatul Vieţii româneşti, a apărut vreme de cinci ani (1936-1940), propunându-şi să trateze "chestiunile literare şi ştiinţifice cu o altă conduită decât aceea pe care au urmat-o marile publicaţii apărute în acest cadru cultural" şi să redea polemicii, degenerată în ultima vreme, un prestigiu intelectual. Ţinuta intelectuală a fost aceeaşi, adică foarte înaltă, vehemenţa însă alta, mai mare, iar colaboratorii aceeaşi de la Viaţa românească: M. Sadoveanu, M. Codreanu, Şt. Procopiu, Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir, Dan Bădărău, Demostene Botez, Lucia Mantu, N. I. Popa etc., la care s-au adăugat tinerii – pe atunci Al. Piru, N. Ţaţomir, G. Ivaşcu, ori şi mai vechi, ca fostul jurnalist aproape centenar, C. Meissner. Gr. T. Popa a preluat întreaga muncă redacţională, reproducând rolul de la Viaţa românească al lui G. Ibrăileanu – care tocmai se stinsese, cu diferenţa că, în timp ce nocturnul Ibrăileanu trăia plăcerea, apoape voluptoasă, a anonimatului, neiscălind numeroase materiale ori iscălind cu pseudonimul colectiv Nicanor & Comp., diurnul Gr. T. Popa era omniprezent număr de număr, iscălind mereu până la douăzeci de note şi semnând la o apariţie cu numele propriu ori cu iniţialele P.Gr., T.G., Gr. ori cu psedonimul Paul Gore. Activitatea lui este efervescentă, prin erudiţie, spirit polemic, aserţiune francă, verb acid, curaj al părerilor, simţ justiţiar, umor, vervă. Împletea în spiritul său scriitoricesc o puternică veneraţie faţă de valorile eterne ale culturii umane cu o curiozitate nestăvilită pentru valorile moderne. Puţini sunt criticii care, asemeni lui, să discearnă între modern şi actual, actualul devenind modern numai în măsura în care dispune de o proiecţie spirituală perenă şi a suferit cenzura timpului.

Profesorul de anatomie Gr. T. Popa a fost, la Însemnări ieşene, ziarist, critic literar, eseist şi prozator. Ziaristul, are ochi viu pentru toate evenimentele semnificative ale zilei, face dovada unui excelent observator, a unui om drept şi a unei intransigenţe dincolo de care se străvede puritatea morală. Atacă frontal totalitarismul de orice fel şi intoleranţa, fascismul şi bolşevismul, lipsa de ax etic a intelectualilor, deci oportunismul lor; astfel, în articolul Ionel Teodoreanu şi critica (1939, IV, 2, 339), îi abhorează pe acei critici care-şi schimbă părerea asupra valorii unui scriitor după politica urmată de aceştia: stânga Sadoveanu, dreapta Ionel Teodoreanu. Vestejeşte monstruozităţile fasciste în Kadaver benütz ungan stalt (1939, IV, 8, 278). În Războiul (1939, IV, 10, 100) defineşte neutralitatea leală şi pacifismul nostru mergând împreună numai cu graniţele intacte ale regatului român; în Idealul bulgar al românilor (1936, I, 8, 332), deplânge inversarea valorică a raportului învăţător / profesor universitar, răsturnare de natură să niveleze învăţământul etc. etc. Pulverulenţa notelor, vibraţia intelectuală, acuitatea şi promtitudinea recepţiei, largul spaţiu intelectual în care se mişcă şi priza la faptul zilei ne duc cu gândul la aceea că Gr. T. Popa, lucrând la un cotidian, ar fi putut să fie comparabil cu Nicolae Iorga.

Criticul literar Gr. T. Popa e sensibil, cum e şi firesc, la scrisul medicilor-scriitori. Astfel, în Pietre de Cerb, de George Magheru (1937), vede un echivalent românesc al lui Faust. Afirmaţia este encomiastică şi el argumentează pe larg, asta însă nu-l împiedică să-i reveleze lipsuri în măiestria artistică, datorită cărora George Magheru a ratat o potenţială operă de prim rang a literaturii româneşti. Ca poem consacrat destinului uman, el îi reproşează linearitatea: "el este biolog şi ştie acest lucru". Pe Radu Gyr îl critică pentru faptul că, într-un eseu asupra poeziei franceze, e prea simplist cu execuţiile, ocolind problema esenţei aproape mistice pe care un Matyla Ghica o descoperă în cuvânt...

Eseistul Gr. T. Popa nu va putea fi ignorat într-o viitoare istorie a eseului românesc. Formaţia lui multiplă îi asigură o adevărată virtuozitate în asocierea ideatică. Pătrunderea dinspre miez spre superficie şi reflecţia filosofică a omului de laborator, devotat amănuntului, e un permanent izvor de surpriză. Orişice rând al eseurilor sale îţi îngăduie să simţi că dincolo de el rămâne mult, că edificiul de idei nu se constuieşte din puţin. Viziunea antitetică atinge performanţe apoftegmatice: cultura epersonală, civilizaţia e socială; elementele civilizaţiei sunt transferabile de la om la om şi dintr-un loc în altul, cultura însă nu se împrumută. Întrarea lor în conflict generează crizele primenitoare ale societăţior (Civilizaţie şi cultură, 1936, I, 1, 21). Puterea de a extrage tipicul dintr-o situaţie, un fapt ori categorie umană şi a-l revela prin paradox îl apropie pe Gr. T. Popa de moraliştii francezi, de Chamfort mai ales, ale cărui zbucium, vârstă şi moarte savantul român le-a reprodus în multe privinţe... "Simpliştii sunt îndrăzneţi şi tiranici – scrie el în Simplismul (1937, II, 23, 658) – fiindcă cred că stăpânesc adevărul absolut; ei sunt intoleranţi deoarece sunt oamenii unei singure ipoteze (...). Simpliştii sunt de fapt distrugători de civilizaţie"...

Faptul că Gr. T. Popa nu-şi semna eseurile cu pseudonimul Paul Gore, ci cu numele real, arată că le considera mai mult operă a omului de ştiinţă decât a scriitorului. Ieşeanului îi face o admirabilă fişă tipologică de rêveur éveillé trăind din evaziuni succesive (Fiziologia ieşanului, 1936, I, 2, 89). Bună parte din eseurile apărute în revista pe care a condus-o au fost reproduse în volumul său, Viaţă şi societate, 1946, rămânând însă în afara volumului eseurile ce atingeau în vreun fel oarecare maladiva plasmă a orânduirii ce se schiţa...

Scriitorul Paul Gore, completamente necunoscut, e plin de savoare şi putere de evocare. Măiestria e vrednică de prietenul său, Mihail Sadoveanu, cel ce avea să-l uite cu desăvârşire după 1944... A scris nuvele şi schiţe. Fiecare dintre ele arată că autorul are ceva de spus. Uneori lasă impresia că dezvoltă un aforism; în Aporii, de pildă, Danciu jr. îl cheamă în judecată pe Danciu sr. fiindcă l-a făcut, adică pentru că i-a dat viaţă. "Bieţii ţigani – încheie scriitorul după un dialog plin de haz – au dat fără voie peste cea mai grea dintre aporii: responsabilitatea iresponsabilă a creaţiei". La fel sunt prozele La Bucureşti, Cei plecaţi, O vizită medicală, În drum spre Oituz, Laurii izbânzii, Părintele Ilarion, Ironia vieţii, Flămânzii, Dibuiri sentimentale, Ionel Năzuinţă, La boierul Tache, O vânătoare cu urmări, În cântec de ţiteră, Izul pământului, Cercul durerii etc., ori prozele de război Rătăciri, Abisul şi vastul memorial Subt impresia focului, publicat în 6 numere consecutive ale revistei, în 1939, unde toate maşinăriile sufleteşti funcţionează încinse de combustia otrăvită, amestecată cu speranţă, a carnagiului care e războiul.

Omul de ştiinţă Gr. T. Popa şi-a scris textele ştiinţifice în cea mai frumoasă limbă românească, model savantului de azi care se exprimă într-un vocabular de 300 de cuvinte, eventual ajutat de formule matematice. Iată-l pe Gr. T. Popa în Paralaxa gândirii: " Miracolul cel mai impresionant până azi rămâne, desigur, apariţia gândirii (...). Această facultate prezintă extraordinar de numeroase nuanţe, variabilităţi şi instabilităţi multiple. Sunt gândiri rapide, care ating lumea în treacăt uşor, ca o sclipire de soare pe apa unui pârâu ce curge. Sunt gânduri neisprăvite, ce-şi opresc depănarea într-o ostenită încetineală, ca o îngeţare lentă a unui iaz adormit. Sunt unele tumultuoase, în care imaginile se îmbulzesc vijelios, iar altele ticăite, cu închegări târzii de înţelesuri..." ş.a.m.d. Paul Gore a lăsat importante evocări literare privindu-i pe medicul scriitor I.I. Mironescu (Un ţărănist romantic, 1940, 6, 462), pe G. Topârceanu (Câteva precizări despre Topârceanu, 1937, II, 21 şi Prietenie târzie, idem, p. 1068), pe Ionel Teodoreanu etc. şi pe alţi scriitori ai Iaşilor contemporani lui. Stilul nuvelelor e sprinţar fără a fi facil, precis fără a fi sec, erudit fără a fi pedant, străbătut de morală fără a fi lipsit de umor, cu umor fără a fi cinic, liric fără a fi divagant ori disolut. Simţul limbii e fără cusur, măiestria nu se lasă greu descoperită, preciziunea dialectală nu-i ostentativă şi-n orice caz nu agaseză. În acest sens, nuvela Moş Vrânceanu e o capodoperă. Bătrânul soldat îşi şnuruie noaptea bocancii, umbra înmormântându-i-se într-un buştean năruit de putrezire şi muşchi. Se duce să-i facă doctorului ceai şi "dispare în gâtlejul pădurii". La întoarcere e plin de efuziuni: "Doamni dom’ doftor, frumos îi în păduri!... Drag mi-o fost în codru toatâ viaţa şâ di ’ngropat am sâ las cu limbâ di moarti sâ mă ’ngroapi la rădăcinâ di fag..." Şi cum privighetoarea se îneca în triluri, bătrânul reflectează: "îi mari păcat să-i faci rău"... Iar când doctorul spune că totuşi, în anumite împrejurări, numai războiul scoate un neam din nenorocire, Moş Vrânceanu cugetă trist: "Pânâ una alta sâ omoarâ oamini şâ dacâ moari omu la ci i-i bun câ s-or schimba socotelili pi pământ?!" Pentru ca scriitorul să-şi termine nuvela prinzând inefabilul episodului cu păienjenişul lui metafizic: "Sufletul se lega de-a dreptul de substratul naturii, înţelegând legăturile încurcate ale miilor de forme, pricepând gloria spiritului care se învinge pe sine şi lărgind înţelesul crâmpeielor noastre de vederi."

C.D. Zeletin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!