Complicitate între laicitate şi impostură

Recentul "proiect-protest", la care se referă numărul 29 (din 15-22 sept. 2005) al suplimentului "Observatorului Cultural" şi la care a aderat şi "Idea Arta+Societate" merită o dezbatere din partea comunităţii. "Laicitate şi complicitate" este un titlu provocator, care în însăşi juxtapunerea termenilor cuprinde o tensiune sau incompatibilitate care se cere denunţată. A fi "laic" nu înseamnă nicidecum a te situa în poziţii antagonice Ecclesiei, ci a participa în chip iconic (deci real) la ea. Iar aceasta exclude "complicitatea", care ţine de ordinea păcatului, unde, de altfel, se situează şi intenţia aşa-zisei dezbateri iniţiate de "Observatorul Cultural". Răspundem provocării prin a exprima cîteva idei, lăsînd cititorilor libertatea de a cîntări şi a trage concluziile.

Legătura strînsă dintre Ortodoxie şi identitatea naţională are rădăcini foarte adînci în istorie, regăsindu-se în modelul societăţii proprii Imperiului Bizantin şi în modalitatea în care a evoluat încreştinarea diverselor popoare.

Modelul raportului dintre societate, Stat şi Biserică în Imperiul Bizantin era caracterizat de conceptul juridic-instituţional de "sinfonie" între cele două puteri şi cele două ordine, cel temporal şi cel spiritual-eclesiastic. Sinfonia postula pe de o parte distincţia dintre cele două puteri, iar pe de altă parte convergenţa lor integrată în unica ordine socială şi politică reprezentată de imperiul creştin. În acest context, finalităţile celor două puteri, temporală şi spirituală, nu erau diverse: ambele tindeau să realizeze împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt, o societate integral creştină, ce se dorea să fie, de fapt, o anticipare a ceea ce ar fi trebuit să se realizeze la sfîrşitul veacurilor. Adică, societatea pămîntească să fie un fel de imagine a împărăţiei cereşti. E clar că cele două puteri sînt distincte, dar tind spre acelaşi scop. Această paradigmă bizantină va fi împrumutată de celelalte state ortodoxe în însuşi momentul încreştinării lor. Exceptie face România, în care structurile statale au apărut cu peste un mileniu mai tîrziu de la încreştinare.

Consecineţele încreştinării balcanicilor

Se pot observa două consecinţe ale încreştinării popoarelor din zona balcanică: 1. Încreştinarea acestor popoare a comportat trecerea lor la un nivel superior de structurare şi organizare socială şi culturală. Prin încreştinare, aceste populaţii achiziţionau cultura scrisă (e valabil mai ales pentru slavi) şi un sistem articulat şi elevat de organizare socială şi culturală, care se va inspira de la Imperiul Bizantin. 2. Creştinismul răsăritean a manifestat o sensibilitate particulară pentru culturile locale ale diverselor popoare din sfera de influenţă bizantină.Un exemplu evident priveşte limba liturgică: în timpi destul de rapizi, alături de limba grecă s-a utilizat (uneori în paralel) şi limba naţională. Aationala. ceastă sensibilitate a contribuit nu doar la înrădăcinarea credinţei creştine, ci, într-un sens mai larg, a pus bazele unei dezvoltări culturale de mare amploare şi a iniţiat un complex proces de formulare a unei identităţi naţionale proprii. Credinţa creştină se conjuga cu identitatea naţională. Cu timpul, o dată cu maturizarea acestei identităţi naţionale, popoarele însele au luat distanţă de Bizanţ, aşa cum s-a întîmplat şi cu România.

În statele din sfera balcanică, o dată cu dobîndirea independenţei naţionale, raportul dintre Stat şi Biserică a cunoscut distincţii specifice ţărilor nord-europene, în special luterane, prin lărgirea autonomiei Bisericii faţă de Stat, chiar dacă au păstrat structurile fundamentale bizantine. Statul şi Biserica au continuat să fie cei doi stîlpi esenţiali ai societăţii, în interiorul paradigmei naţionale. În România şi Rusia, după căderea comunismului, raportul dintre Biserică şi Stat evoluează ( e drept, cu distincţii notabile) înspre paradigma culturală, politică şi juridică exprimată deplin în Grecia şi Cipru. Distanţarea dintre Biserică şi Stat, cu preţul pierderii unor avantaje, deschide totuşi Bisericii spaţii mai largi de manifestare a propriei vocaţii în interiorul societăţii, dar şi evitarea riscului ca Ortodoxia să fie instrumentalizată politic. Re-formularea raportului dintre Biserică şi Stat este una din provocările viitorului apropiat, în contextul noilor realităţi europene.

A considera însă acest raport dintre Stat şi Biserică drept un "hibrid" şi o situaţie de "complicitate", în netă incompatibilitate cu idealurile europene – ni se pare probă de gravă miopie, nu doar politică şi culturală. Argumentele celor ce proferează o astfel de viziune sînt cît se poate de labile.

Biserica este o instituţie cu un statut foarte specific (este o instituţie divino-umană) şi funcţionează în interiorul statului, iar gradul său de reprezentativitate (în Romania) este covărşitor majoritar. Dacă, aşa cum se exprimă Constituţia, "Parlamentul este forul suprem de conducere a ţării, datorită statutului său de reprezentativitate pentru toţi cetăţenii", obiecţiile semnatarilor acestui "proiect-protest" sînt fără obiect. E clar că statul trebuie să garanteze egalitatea între culte, cum aceeaşi Constituţie stipulează. Dar e normal ca exerciţiul acestei egalităţi să ţină seama de gradul de reprezentativitate a fiecărui cult, astfel încît majoritarii să nu fie nedreptăţiţi în baza unui principiu egalitar defectuos aplicat.

Crucea – simbolul majorităţii

Se obiectează că, în sala de şedinţe a Parlamentului României, "sub stema Statului se afla crucea (crucea ortodoxă)". Obiecţia e puerilă din motive multiple. În primul rînd, crucea este simbol creştin şi nu exclusiv ortodox. Iar dacă acea cruce din Parlament are caractere bizantine (!), ea reprezintă majoritatea confesională a ţării, fără ca, prin aceasta, să excludă minorităţile. În al doilea rînd, e semn de rea credinţă să afirmi că alăturarea crucii la stema ţării este un "concubinaj simbolic". Însăşi stema României conţine simbolul crucii!! Cine ar putea gîndi că stema ţării noastre este un "concubinaj simbolic"? Că regăsim crucea în Parlament nu impietează cu nimic "idealurile europene asumate formal de către România". În Italia, care este o ţară membră a Uniunii Europene (ca să nu mai vorbim de Grecia, ţară ortodoxă, membră a UE, care n-a cedat defel la a-şi manifesta credinţa), crucea se află nu doar în Parlamentul, ci şi in biroul fiecărui primar sau chestor general, precum şi în toate sălile unei judecătorii. Am fost plăcut impresionat cînd, invitat de un chestor de poliţie din Roma pentru o formalitate, am văzut aşezate pe un perete crucea şi stema ţării, iar pe alt perete fotografiile şefului statului şi a papei. Crucea nu periclitează în nici un chip reprezentativitatea Parlamentului ţării, ci tocmai o afirmă!

Dar dacă noi avem "faliţii noştri", să ştiţi că şi alţii îi au pe ai lor. În Italia izbucnea acum un an un scandal comparabil cu cel pe care cei de care vorbim ar vrea să-l creeze la noi. Într-o şcoală elementară de lîngă Roma, o profesoară a coborît crucea de pe peretele unei clase, motivînd că aceasta ar jigni singurul elev musulman din clasă. Scandalul a trecut prin tribunale, pînă cînd Parlamentul s-a exprimat în favoarea reaşezării crucii la locul ei, căci, dincolo de a fi un simbol al majorităţii confesionale din şcoli, este şi unul de identitate naţională.

Aşadar, dacă am fi înţelepţi, am învăţa din greşelile altora şi nicidecum le-am reitera. Crucea în Sala Parlamentului României nu are nimic de-a face cu "idealurile europene"; Uniunea Europeană n-a pretins nimănui să înlăture simbolurile religioase şi identitare de undeva! Nu Europa ne face mai puţin creştini, ci, eventual, noi alegem această variantă, uzînd de pretexte snoabe.

Îndrăznesc să presupun că cei pe care îi deranjează crucea aşezată în locuri publice sînt creştini, adică botezaţi în numele Sfintei Treimi, deci şi al lui Hristos cel răstignit pe cruce. Acesta ar fi un lucru foarte grav, căci noi ştim de la Sf. Apostol Pavel că crucea este "nebunie pentru păgîni". Iar în cazul în care aceşti contestatari sînt de altă religie, pretenţia lor se califică drept abuz faţă de populaţia majoritar creşina din România.

În altă ordine de idei, mi se pare firesc ca orice activitate publică să aibă şi o componentă religioasă, în speţă, ortodoxă. De exemplu, Ziua Naţională se află, în mod providenţial, la cumpăna Postului Crăciunului şi Biserica a avut un rol fundamental în realizarea unităţii de stat a României şi continuă să aibă funcţiunea de păstrător şi garant al conştiinţei acestei unităţi. Deschiderea anului şcolar a avut dintotdeauna o valoare religioasă. 15 septembrie nu este altceva decît "a doua zi a Sfintei Cruci"; anul şcolar începe cu Te-Deum şi stropirea cu apă sfinţită la Ziua Crucii! {coala a luat naştere în "tinda Bisericii" şi, prin cunoaştere, deschide strada cunoaşterii celei adevărate, a lui Dumnezeu, a omului şi a creaţiei divine. Cu ce altceva s-ar putea deschide cursurile şcolii, dacă nu cu invocarea binecuvîntării lui Dumnezeu? Căci cunoaşterea lumii, împărtăşită de şcoală, este un "pedagog" spre cunoaşterea desăvîrşită. Ziua Naţională şi deschiderea anului şcolar nu au doar o "funcţie teoretic civică"; ar fi prea puţin. Au o funcţiune infinit mai profundă. E clar că nu orice comemorare sau inaugurare necesită o slujbă religioasă. Exagerări se pot nota. Dar prezenţa preotului la astfel de manifestări este mai mult decît firească, iar aceasta nu înseamnă deloc "deturnare" sau "acaparare".

Desigur, programul "proiectului-protest" este destul de bogat. Nu ne vom opri asupra tuturor punctelor sale. Unele nici nu merită atenţie. Credem însă că avem de-a face cu o confuzie grosolană dacă afirmăm că valorile morale specific creştine tind să substituie valorile democraţiei. Dacă valorile democraţiei se reduc la "libertatea avortului" şi la "legalizarea homosexualităţii", ne este greu să ne imaginăm ce fel de societate democratică vrem să construim. Nu acestea sînt idealurile europene asumate de România (sau de oricare alt stat). Europa însăşi încearcă cu greu să-şi identifice propriile rădăcini culturale şi spirituale. În aceasta, noi am avea multe de oferit Europei. Desigur, dacă, aşa cum se pare, n-am merge într-o direcţie opusă. Cu astfel de "proiecte-protest" ne îndreptăm nu spre Europa, ci spre ieşirea din Biserică.

Pr. Iuvenalie Ionaşcu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!