Securitatea şi terorismul (inter)naţional (1977-1989)

Despre relaţiile dintre Securitate şi terorismul internaţional ştim astăzi mai multe lucruri decît s-ar putea crede la prima vedere. În acest progres al cunoaşterii trecutului nostru recent doar arhivele româneşti rămîn închise.

Astfel, în cartea sa, intitulată În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional, publicată în martie 2002 la editura Christoph Links din Berlin (vezi ed. rom. Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2003, trad. de Erika Dumitraşcu), scriitorul şi jurnalistul german Oliver Schröm a utilizat ca surse: documente ale Ministerului pentru Siguranţa Statului al RDG (MfS, în mod obişnuit denumit Stasi), ale Securităţii Ungare (AVH) şi ale Departamentului de Stat al SUA. Alături de acestea, el s-a folosit de discuţiile pe care le-a avut cu foşti membri ai grupului Carlos, ai organizaţiilor teroriste germane Celulele Revoluţionare şi Fracţiunea Armata Roşie – şi în primul rînd cu Magdalena Kopp, tovarăşa de viaţă (amantă, apoi soţie) a lui Carlos –, cu colaboratori ai autorităţilor de urmărire penală (din Franţa şi Germania) şi cu reprezentanţi ai serviciilor secrete din Vest şi din Est.

Ca bază documentară pentru studiul de faţă vom utiliza această lucrare, căreia îi vom adăuga informaţiile de presă relevante din România de după 1989, mărturii şi analize ale subiectului. Fără vreo altă trimitere deci, toate informaţiile din acest studiu se bazează pe cartea lui Schröm. Este cu totul inexplicabil că, deşi există în traducere română, în afara unei semnalări în România liberă, această carte a trecut cu totul neobservată. Faptul apare cu atît mai bizar cu cît ea ar fi putut ajuta, în România, la eliminarea mitologiei din jurul personajului Carlos şi a unei multitudini de informaţii eronate legate de relaţiile acestuia cu Securitatea. Totodată, este util de spus că analiza noastră nu corespunde în mod automat cu cea a autorului german, cea mai importantă diferenţă fiind aceea a naturii relaţiilor pe care grupul Carlos le-a avut cu poliţiile politice din statele comuniste.

Mai întîi ne vom referi la relaţiile dintre Securitatea externă condusă de Pleşiţă şi grupul terorist condus de Ilici Ramírez Sánchez, zis Carlos, de origine venezuelean. Apoi, vom vorbi despre implicarea Securităţii în alte acţiuni criminale îndreptate împotriva românilor rezidenţi în Occident şi a statelor occidentale. Pentru înţelegerea contextului istoric sînt necesare mai înainte cîteva date despre liderul acestui grup, despre constituirea lui şi despre momentul în care intră în contact cu Securitatea din România.

Carlos

Pe numele său "burghez" Ilici Ramirez Sánchez, s-a născut la 12 octombrie 1949 ca primul dintre cei trei fii ai avocatului venezuelean José Altagarcia Ramírez Navas, comunist înflăcărat, şi al Maríei Sánchez. Cei trei fii au fost botezaţi după numele liderului Revoluţiei bolşevice: Ilici, Lenin şi Vladimir. În urma boom-ului petrolului venezuelean, tatăl lor a cîştigat mulţi bani, fapt care i-a permis în 1966 să-i trimită la studii la Londra. Aici, tînărul Ilici, în vîrstă de 17 ani, a gustat din viaţa mondenă, devenind în scurt timp un mare afemeiat. După un an, tatăl şi-a vizitat fiii şi, nemulţumit de modul de viaţă pe care îl duceau, în 1969 pe primii doi i-a trimis la Moscova, la Universitatea Patrice Lumumba, locul de formare ideologică a cadrelor comunismului mondial. Ilici Ramirez Sánchez s-a înscris la Chimie, unde şase ore pe zi era nevoit să meargă la cursuri, iar restul timpului să studieze în laborator. În plus, viaţa de cămin era strict controlată. Este uşor de imaginat că un asemenea regim nu putea fi pe placul tînărului care recent descoperise gustul vieţii şi care avea despre comunism o viziune mai romantică. De la colegii studenţi arabi a aflat despre lupta de eliberare a palestinienilor, care l-a fascinat. Curînd a devenit un revoltat, certîndu-se cu conducerea catedrei, iar după un an a fost exmatriculat întrucît a participat la o demonstaţie, în timpul căreia aruncase cu... călimări de cerneală.

În vîrstă de 20 de ani acum, după o scurtă oprire la Londra, Ilici Ramirez Sánchez a zburat la Beirut, unde s-a prezentat la un birou de recrutare al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP). De orientare marxist-leninistă, organizaţia fusese înfiinţată în 1967, ca reacţie la înfrîngerea suferită de statele arabe în "Războiul de Şase Zile", scopul său fiind eliberarea Palestinei de sub ocupaţia israeliană. Organizaţia Al Fatah, condusă de Yasser Arafat, înfiinţată în 1958, avea şi ea acelaşi scop. Din 1964 aceste două organizaţii – împreună cu alte unităţi de gherilă – vor acţiona sub umbrela Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP). La sfîrşitul anului 1967, Wadi Haddad (alias "Abu Hani"), şeful operaţiunilor FPEP, a imaginat ca mijloc de luptă organizarea de atentate spectaculoase, pentru a atrage atenţia asupra problemei palestiniene şi în vederea găsirii unei soluţii internaţionale. Este momentul de naştere al terorismul palestinian. Pentru punerea în aplicare a acestei politici a fost înfiinţat Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandoul Special (FPEP-CS). Numărînd circa 2 000 de oameni, acesta a fost implicat în multiple acţiuni de comando, executate prin deturnarea avioanelor de linie.

În iulie 1970, Ilici Ramirez Sánchez s-a prezentat deci la Abu Sharif, purtătorul de cuvînt al FPEP care îndeplinea şi funcţia de recrutor al comandoului. După ce l-a chestionat, acesta l-a trimis într-o tabără de pregătire de lîngă Amman, nu înainte însă de a-i da numele conspirativ de "Carlos". Carlos a mai trecut prin încă o tabără de instruire, după care a plecat la Londra, unde a lucrat temporar la Langham College, ca profesor de limba spaniolă. La sfîrşitul lui 1972 renunţă complet la această îndeletnicire, consacrîndu-se luptei palestiniene şi devenind membru al grupării algerianului Mohamed Budia, conducătorul – de la Paris – al secţiunii pentru Europa a FPEP. Moartea lui Budia în 1973, într-un atentat pus la cale de un comandou israelian de execuţie, l-a făcut pe Carlos să avanseze în ierarhie, devenind, din curier şi cercetaş, mîna dreaptă a noului şef al organizaţiei pentru Europa, libanezul Michel Moukarbel (nume conspirativ "André").

În noua sa calitate, pe 30 decembrie 1973 Carlos l-a ucis pe Josef Edward Sieff, coproprietar al magazinelor Marks & Spencer şi preşedinte al Asociaţiei Sioniste din Marea Britanie. Acţiunea ucigaşă i-a adus avansarea ca adjunct al şefului secţiei europene a organizaţiei, misiunea acesteia fiind să lărgească baza operativă prin operare în reţea, împreună cu alte organizaţii similare: Celulele Revoluţionare şi Mişcarea 2 Iunie germane, Brigăzile Roşii italiene, ETA din Spania şi chiar Armata Roşie japoneză.

Pe 15 septembrie 1974, Carlos a aruncat o grenadă de mînă în cafeneaua pariziană Drugstore, atentat soldat cu doi morţi şi 34 de răniţi. Pe 13 ianuarie 1975, un comandou condus de Carlos – din care făcea parte şi Johannes Weinrich ("Steve"), membru al Celulelor Revoluţionare – a încercat să facă să explodeze un avion al companiei israeliene El Al, cu un aruncător de grenade, pe Aeroportul Paris-Orly. Din fericire, fără succes.

După seria de atentate de la Paris, Michel Moukarbel ("André") a început să fie urmărit insistent de Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST) franceză. Încălcînd regulile conspirative, acesta i-a dat întîlnire lui Carlos, care din acel moment a început şi el să fie filat. Moukarbel a fost apoi arestat de DST şi interogat asupra relaţiei sale cu Carlos. El le-a povestit agenţilor francezi o istorie de acoperire şi, ca să-şi dovedească spusele, în seara zilei de 27 iunie 1975 a acceptat să-i însoţească la locuinţa unei amante a lui Carlos, pe nume Nancy Sánchez. Cei trei funcţionari ai DST l-au subestimat pe necunoscut şi au plecat neînarmaţi, crezînd că vor face o investigaţie de rutină. Lipsa de prevedere le-a fost însă fatală, căci Ilici Ramirez Sánchez i-a împuşcat cu sînge rece, la fel ca şi pe Moukarbel, pe care îl considera "trădător". Doar comisarul Jean Herranz, împuşcat în gît, a scăpat cu viaţă. Modul de executare a acestei serii de atentate a condus practic la distrugerea secţiunii europene a FPEP. Drept pentru care, Wadi Haddad ("Abu Hani") i-a făcut o critică severă lui Carlos, în urma căreia, în mod normal, ar fi trebuit să fie exclus din mişcare şi lichidat. Şeful FPEP-CS a ales însă o altă cale: să-l însărcineze cu o nouă misiune, extrem de periculoasă.

Pe 21 decembrie 1975 Carlos a condus atacul împotriva Conferinţei OPEC de la Viena, organizat în cooperare cu Libia, ţară care le-a pus membrilor grupului la dispoziţie informaţii şi arme. Le-au primit pe 19 decembrie, cu o zi înaintea datei plănuite a atacului, drept pentru care au fost nevoiţi să-l amîne cu o zi. Conform unei afirmaţii a lui Pacepa, fost şef adjunct al Securităţii externe (DIE) pînă în 1978, adjunctul şefului ministrului de Interne libian – dar şef de fapt – (numit codificat de Securitate "Riyad") i-ar fi transmis lui Ceauşescu un mesaj verbal din partea lui Gaddafi, în care îi cerea să ajute serviciile secrete libiene cu informaţii privitoare la planurile clădirii şi planul cu măsurile de securitate ale Conferinţei întocmit de poliţia austriacă. Informaţiile ar fi fost obsţinute de DIE printr-un poliţist austriac pe care îl recrutase. Din grup făceau parte, alături de trei palestinieni, Gabriele Kröcher-Tiedemann ("Nada"), membră a Mişcării 2 Iunie, şi Hans-Joachim Klein ("Angie"), membru al Celulelor Revoluţionare. În acţiune, în timpul căreia au fost luaţi 70 de ostatici, au fost ucise trei persoane. Înţelegerea cu libienii presupunea uciderea miniştrilor petrolului din Arabia Saudită, Ahmed Saki Yamani, şi Djamadjid Amusegar din Iran. Cum însă unul dintre cei ucişi în atac era membru al delegaţiei libiene, iar Libia refuza să coopereze în continuare cu comandoul terorist, Carlos a hotărît să ceară pentru cei doi miniştri o sumă de răscumpărare necunoscută, cuprinsă între cinci şi cincizeci de milioane de dolari, care ulterior a fost plătită.

După încheierea operaţiunii, membrii comandoului s-au dus în Yemenul de Sud, să raporteze şefului lor. Wadi Haddad i-a criticat sever, şi în special pe Carlos, pentru că nu i-au ucis pe cei doi miniştri ai petrolului, iar urmarea a fost excluderea faimosului terorist din FPEP. La plecare, Hadad l-a concediat cu următoarele cuvinte: "Starurile nu sunt potrivite pentru executarea unor ordine. Nu ai respectat indicaţiile mele. În grupa mea de operaţiuni nu este loc pentru staruri. Poţi să pleci."

Pe 1 aprilie 1978, Wadi Hadad a murit de leucemie şi, cu timpul, FPEP-CS s-a destrămat. Ceea ce înainte era cu totul imposibil, a creat acum condiţiile ca teroristul Carlos să-şi constituie propriul grup şi să-şi facă loc pe piaţa terorismului internaţional. Astfel, deşi nu s-a dovedit a fi decît un criminal cu sînge rece, el şi-a constituit o grupare pe care a botezat-o Organizaţia Revoluţionarilor Internaţionali (ORI). Carlos se arătase a fi un bun executant, dar nedisciplinat. În plus, grandoman, afemeiat şi aplecat către plăceri cum era, el nu avea calităţile necesare pentru un lider de grup: capacitatea analitică, autodisciplină şi abilităţi strategice. Toate acestea vor fi însă suplinite de noul context favorabil, pe care Carlos l-a exploatat la maximum. De-a lungul timpului, gruparea va fi angajată de serviciile secrete ale Algeriei, Yemenului de Sud, Irakului, Libiei, Siriei şi României. Din ea au făcut parte, la început, Johannes Weinrich ("Steve"), Magdalena Kopp ("Vera") – amîndoi germani, foşti membri ai Celulelor Revoluţionare – şi palestinianul Kamal al Issawi ("Ali", "Abul Hakam"). Cu timpul, au fost recrutaţi şi alţii, ajungînd ca în mai 1981 grupul să numere circa 100 de membri.

Carlos dorea să-şi extindă contactele cu statele comuniste est-europene şi să asigure independenţa grupării, drept pentru care din noiembrie 1978 a locuit la Praga, în Hotelul Intercontinental. Începînd din 13 ianuarie 1979 cartierul general de la Bagdad a fost mutat la Budapesta. În Ungaria, Carlos stătea în diferite hoteluri, în timp ce ceilalţi membri au închiriat un apartament în strada Vend care, în scurt timp, a început să adăpostească un adevărat arsenal, care fusese transportat prin valizele diplomatice. De aici Carlos şi membrii grupului său făceau călătorii în diverse capitale est-europene (Praga, Berlinul de Est şi Sofia). În perioada martie-iulie 1979 membrii grupului s-au aflat în Berlinul de Est unde, conform MfS (Stasi), Carlos avea contacte cu 20 de servicii secrete, unele dintre ele fiind rivale. În plus, grupul nu plănuia doar atentate, ci făcea şi trafic cu arme. Carlos era în contact cu lt.-col. József Varga, comandantul Secţiei a VIII-a din cea de-a doua Direcţie Generală a Ministerului ungar de Interne (AVH – Securitatea ungară) şi cu Salem, ofiţerul de legătură cu serviciul secret libian. La rîndul său, Johannes Weinrich era în contact cu maiorul Helmut Voigt, responsabil cu "Grupa revoluţionarilor internaţionali" din Direcţia HA XII a MfS, devenind "colaborator neoficial" (Inoffizieller Mitarbeiter) sub numele de cod "Heinrich Schneider". (Dosarul de "influenţare" din arhivele Stasi al grupului Carlos poartă numele "Separat".) Prin urmare, era vorba de o grupare de criminali plătiţi şi traficanţi de arme, a cărei motivaţie ideologică devenise difuză. (va urma)

Mircea Stănescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!