Preliminarii la cazul Tanacu

Sensul tradiţiei. Timp istoric vs. timp liturgic

În perioada postcomunistă, se discută din ce în ce mai acut problema înnoirii la nivelul vieţii religioase. În ce măsură, însă, o asemenea nevoie poate periclita sau nu o aşezare religioasă, în structura sa interioară, rămâne să analizăm în continuare. O cercetare minuţioasă, obligată să se detaşeze atât de ceea ce am putea numi "ştiinţificitatea" inovatorilor, cât şi de "ortodoxia" habotnicilor, are menirea de a stabili cu claritate rostul şi în special limitele acestei înnoiri.

Ceea ce se omite cu bună ştiinţă este tocmai îndreptarul infailibil în materie de "actualizare" a Ecclesiei, îndreptar care evită toate erorile ce s-ar produce aiurea sau la noi. Este vorba despre Predania sau Sfânta Tradiţie a Bisericii, ce formulează învăţătura hristică, trăită de oameni. Problemele care pot apărea în cadrul unei aşezări religioase în legătură cu dezvoltarea învăţăturii într-un mod nefiresc sau cu formularea ei într-un mod greşit îşi găsesc o soluţionare pertinentă dacă se iau în considerare câteva aspecte fundamentale. Se ştie că adevărurile religiei creştine nu sunt individuale şi că acestea se desfăşoară într-o comunitate de iubire care este Ecclesia. De aceea, atâta timp cât aceasta funcţionează, dezvoltarea învăţăturii nu poate fi nefirească. Lucrurile se clarifică dacă ne gândim că în ortodoxie chestiunea formulării se realizează în sinoade, plecându-se de la premisa absolut corectă – sau, mai degrabă, de la un principiu – că adevărul creştin este de natură conciliară şi nu raţională. Prin urmare, dezvoltarea normală a învăţăturii şi a formulării juste a acesteia rezidă în gradul de normalitate al funcţionării Bisericii.

Permanenţa dezvoltării învăţăturii şi a formulării ei stă, de asemenea, şi în relaţia ei organică cu Tradiţia. Revenind la problema "înnoirii", se cuvine să facem câteva precizări importante. Înainte de aceasta, trebuie să stabilim că există unele limite ale criticii teologice. Astfel, există un fel de critică teologică ale cărei origini se regăsesc în spiritul critic. Un asemenea tip de critică teologică este inacceptabil doar pentru faptul că constituie o negaţie a religiei creştine. Această critică se bazează pe o sublimare a raţiunii care nu devine numai unitate de măsură, ci şi un instrument de judecată. Ea se manifestă într-o dublă calitate contradictorie de lege şi judecător, ducând la o limitare a operaţiei judecăţii, la o disoluţie a ordinii obiective care fiinţează la baza oricărei judecăţi. Spiritul nihilist devine ultima expresie a acestui spirit critic cu care, pe bună dreptate, Biserica nu poate fi de acord. Schimbarea centrului de raportare al existenţei de la Dumnezeu la raţiune conduce la apariţia acestui tip pernicios de critică, dând naştere perioadei spiritului critic. Există însă şi un alt tip de critică teologică care consideră că ordinea obiectivă la care trebuie să se raporteze, inevitabil, toate lucrurile este ordinea creaţionistă sau ordinea creaţiei dumnezeieşti. Este clar că a formula o critică, în aceste condiţii, este echivalent nu cu a emite o judecată, ci, cu un limbaj teologal mai vechi, a ţine scaun de judecată. Acum, ceea ce este normal sau nu este comparat cu o ordine obiectivă – neexistând nimic subiectiv în această formulare a criticii –, stabilită după voia sau canonul lui Dumnezeu, fapt pentru care se constituie într-un îndreptar apodictic pentru judecata omenească. Tot ceea ce este natural şi adevărat în viaţa religioasă este încapsulat în învăţătura Bisericii. De aceea, a face o critică, din această perspectivă, implică a observa şi chiar a sancţiona prin această constatare – nu este vorba despre nici o judecată asemenea primului tip de critică – devierile de la derularea firească a chestiunilor teologice, aşa cum sunt ele formulate în învăţătura Ecclesiei.

S-ar putea pune întrebarea în ce măsură se permite un asemenea tip de critică, mai ales dacă aceasta provine din partea laicatului creştin? Răspunsul este foarte simplu şi convingător, în acelaşi timp, dacă ne raportăm numai la cel de-al doilea tip de critică teologică, acceptată şi de către Ecclesia. Astfel, că orice mădular al Bisericii, în măsura în care participă activ la viaţa religioasă, în măsura unei trăiri efective şi autentice, poate formula o critică. Aceasta se justifică, în primul rând, prin calitatea lui de membru al Bisericii, de participant efectiv la comunitatea religioasă, fiind răspunzător de ceea ce întâmplă acolo.

Există în tradiţia creştină o disociere între timpul istoric şi timpul liturgic. Dacă ne referim la Ecclesia, lucrurile se prezintă, într-un fel, marcate de o ruptură de nivel. Astfel, dacă Biserica constituie această ruptură de nivel, liturghia care se desfăşoară în incinta ei marchează o ruptură în dimensiunea temporală; adică nu avem de-a face cu un timp istoric actual, timpul trăit, ci cu timpul punctat de existenţa istorică a lui Hristos, timpul istoric sanctificat prin întruparea Mântuitorului. Aşadar, timpul sanctificat prin întruparea lui Iisus Hristos este, în biserică, timpul liturgic, care afirmă istoricitatea persoanei lui Hristos. În atmosfera sacră a Bisericii, timpul liturgic devine esenţializat, unic prin valoarea şi funcţia sa. Disocierea dintre timpul istoric actual, trăit în prezent şi timpul sacralizat, cel liturgic este mai mult decât evidentă.

Inadecvarea structurală a unei naţiuni şi a unei culturi la o anume formulă a vieţii religioase duce, inevitabil, la o desprindere de acea religie. Există posibilitatea de a încerca să se refacă învăţătura religioasă respectivă, asemenea protestanţilor, prin revenirea la origini. Protestantismul nu a făcut decât să ignore faptul că învăţătura lui Hristos nu este ceea ce stă scris în Sf. Scripturi, ci Evanghelia aşa cum este prezentată de Ecclesia, adică de Sf. Părinţi şi de Sinoadele ecumenice. Este vorba despre Evanghelia trăită şi dezvoltată în cadrul Bisericii.

Astfel, am putea vorbi despre o reală înnoire la nivelul mentalităţii religioase, adică de o creştere naturală a învăţăturii creştine. Tot în acord cu acest îndreptar unic care este Predania, se poate concepe o împrospătare a actualului discursului teologic, - mă refer la calitatea mediocră a predicilor ţinute de unii preoţi - care, vorba lui Cristian Bădiliţă, se învârte timp de mai bine de două secole în jurul aceloraşi teme prăfuite, ca pe vremea împăratului Justinian. Sensul unificator al Tradiţiei sfinte a Ecclesiei, Predania este tocmai unitatea de măsură a oricărei înnoiri, etalonul de dezvoltare al învăţăturii creştine. Având acest îndreptar sigur drept reper, nu vom putea greşi niciodată în constatarea şi aprecierea oricărui fapt de înnoire.

Pornind de la aceste consideraţii se poate analiza cu mult discernământ şi luciditate "cazul Tanacu", care a inflamat opinia publică, şi se pot evita tendinţele nefireşti ale ierarhiei BOR de a se disculpa de orice responsabilitate, prin aplicarea unor sancţiuni administrative punitive, ştiut fiind faptul că abuzul de competenţă harismatică nu justifică un răspuns care se traduce printr-un abuz de putere administrativă, cum foarte bine sublinia într-un articol anterior din Rost, Radu Preda.

Sperăm ca acest caz să declanşeze o dezbatere mult aşteptată în interiorul BOR pentru a se pune capăt unei stări de confuzie existentă şi pentru a remedia disfuncţionalităţile care periclitează funcţionarea Ecclesiei.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!