Asupra unei stări din Biserică. Nedumeriri

Iată-mă obligat să revin, după ce am tras un prim semnal de alarmă într-un număr anterior al revistei, asupra unei stări din Biserică. Nu o fac cu bucurie, întrucât îmi dau seama că problemele bisericeşti nu găsesc în publicul larg înţelegerea critică de care este neapărată nevoie. Evidenţierea unor astfel de aspecte constituie de cele mai multe ori prilej de spectacol.

Problema pe care încerc să o ridic este mult prea delicată. Dovadă, cazurile extrem de dese ale relei-credinţe din partea unor preopinenţi de a pretinde că, atunci când ai afirmat ceva despre un om al Bisericii, ai insultat Biserica. De aceea, linia noastră directoare are drept ghid prudenţa. O problemă se dezbate o dată şi nu se revine asupra ei, în speranţa că persoanele competente iau notă şi încearcă să îndrepte situaţia. Din păcate, lucrurile nu stau aşa. Trebuie să constatăm acest fapt.

Nu există posibilitate de ridicare a prestigiului Bisericii şi de pătrundere în sferele mai ridicate fără recunoaşterea energiilor sale creatoare. Un sprijin al teologiei lucrătoare şi luptătoare, deopotrivă, este Părintele Arhimandrit Chesarie Gheorghescu, duhovnicul Mânăstirii Dintr-un Lemn, Vâlcea. Un teolog cărturar cu studii strălucite la Academia teologică de la Moscova, precum şi cu un doctorat, sub îndrumarea Părintelui Stăniloae, despre problema iconomiei divine şi a iconomiei bisericeşti în învăţătura ortodoxă, Părintele Chesarie contribuie la cercetarea teologică românească printr-o serie de studii ştiinţifice, riguroase şi erudite. Părintele Chesarie este dublat şi de latura unei duhovnicii exemplare, începută de la o vârstă fragedă (slujeşte patru ani la Moscova şi Zagorsk ca diacon şi, ulterior, ca preot). Părintele Chesarie denunţă la Roma, la Ambasada Americană din Atena, precum şi la redacţia greacă a ziarului I Fonis tis Elefterias decretul bolşevic din 1959, care cerea desfiinţarea monahismului în România. Ca urmare a acestei atitudini tranşante, la întoarcerea în ţară, Părintele Chesarie este arestat, trecând, alături de o întreagă generaţie de sacrificiu, prin geografia penitenciară de la Jilava, Uranus, Dej, Gherla, de unde este eliberat în 1964. I se fixează domiciliul obligatoriu la Mânăstirea Dintr-un Lemn, considerat persona non grata, dar având condescendenţa de la Episcopul Iosif al Râmnicului, de a oficia ca preot şi duhovnic, deşi pe linie politică se afla sub interdicţie civică timp de 10 ani. Persecuţiile din partea Securităţii îl vor urmări mereu, la care se adaugă şicanele din partea Patriarhiei şi a Episcopiei Râmnicului.

Traseul Părintelui Chesarie, un duhovnic preţuit, a fost şi rămâne unul complicat, purtând pecetea unui luptător anticomunist, asemenea regretaţilor Părinţi Liviu Brânzaş şi Constantin Voicescu, care a deranjat şi încă mai deranjează o parte a oamenilor Bisericii, nărăvită în ateismul securisto-comunist, mentalitate păguboasă la care încă nu a renunţat. Cu siguranţă, o primenire a acesteia nu poate duce decât la o înnoire religioasă autentică, în duhul tradiţiei patristice. O condamnare publică, sub aspect spiritual-religios, a comunismului ca doctrină a răului Absolut şi a Securităţii făcută din partea BOR, prin vocea Patriarhului şi a Sfântului Sinod nu este prea târzie pentru o primenire autentică, pentru o restabilire a lucrurilor în ordinea lor firească. Probabil că în actualul context de desecretizare a dosarelor cultelor, vom asista la un proces de limpezire a apelor şi în Biserica Ortodoxă Română pentru a putea intra pe un făgaş normal. Recuperarea unei personalităţi de talia Părintelui Chesarie constituie un act de reparaţie pe care Ierarhia Bisericii ar trebui să-l întreprindă spre cinstea ei, punând capăt unei nedreptăţi care durează de mult.

Cu toate acestea, Părintele Chesarie este într-un exil de peste 60 de ani, fiind şi acum la Mânăstirea Dintr-un Lemn, sub o formă de domiciliu obligatoriu. Umilinţele nedrepte la care este supus din partea Stareţei Mânăstirii, a Episcopului Gherasim al Râmnicului care, credem noi, că este profund dezinformat de această situaţie intolerabilă, precum şi tăcerea suspectă a Patriarhiei ne determină să reluăm în discuţie o stare ciudată care se petrece în Biserica Ortodoxă. Meritele Părintelui Chesarie sunt absolut incontestabile atât pe plan duhovnicesc, cât şi pe plan cărturăresc şi totuşi planează aceste nedumeriri. Nu este vorba de acordarea vreunei distincţii sau funcţii, ci de reintrarea în normalitate, prin recunoaşterea şi respectarea calităţilor unei feţe bisericeşti.

Ne întrebăm atunci: dacă nu i se reproşează nimic, care sunt motivele reale pentru care există această stare în Biserică, în cazul Părintelui Chesarie? Aşteptăm un răspuns din partea autorităţilor competente care să ne lămurească această nedumerire. Pănă atunci propunem ca argument Biserica, instituţie care desigur garantează adevărul religios, dar e, în acelaşi timp, şi îndreptar pentru o aspră disciplină şi pentru înfrânare. Biserica trebuie să fie disciplină, control de sine şi lege. Să fie EA pildă şi început al înfăptuirii de aici, de jos, a cetăţii lui Dumnezeu. Se mai poate socoti nedumerit cineva de stăruinţa noastră pentru eliminarea acestei neclarităţi, după ce am afirmat deschis ce reprezintă pentru noi Biserica? Stricta respectare a fiinţei juridice a Bisericii, iată prima condiţie a valabilităţii ei. Nu este vorba de Ierusalimul ceresc care stă în grija lui Dumnezeu, ci de Biserica concretă, dată în paza oamenilor, pentru paza şi îndrumarea lor. Este dificil? Probabil. Dar altfel nu se poate.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!