GABRIEL CONSTANTINESCU ŞI RECONSTRUCŢIA DREPTEI

Născut la Sibiu (5 noiembrie 1921), fiu al scriitorului Paul Constant (1895-1981), Gabriel Constantinescu, înainte de a fi autor de cărţi, publicist sau editor, este o vie şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor exemplar al unei generaţii de excepţie, care a ştiut să moară şi să învie pe toate crucile istoriei, zdrobită dar niciodată înfrîntă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri.

Pentru că este un om de dreapta şi pentru că revista Puncte cardinale (pe care a întemeiat-o în 1991) a susţinut vreme de 16 ani o fermă poziţie naţională şi creştină, Gabriel Constantinescu a trecut în ochii multora drept un fost deţinut politic cu trecut legionar, ceea ce ar fi poate onorant, dacă ar fi adevărat, pentru că marea aventură legionară, dincolo de erorile, excesele şi neîmplinirile ei, a avut şi o latură pozitivă de românism jertfelnic şi de solidaritate europeană în numele lui Hristos. Cînd se va scrie adevărata istorie şi exegeză a legionarismului interbelic, fără patimi şi fără prejudecăţi, se va vedea în ce măsură virtuţile lui răscumpără nu puţinele-i păcate.

Dar patriarhul Punctelor cardinale n-a fost legionar şi nici măcar "frate de cruce". A fost doar contemporanul şi martorul parţial al unui fenomen pe care s-a străduit să-l înţeleagă şi cu care a venit în contact mai mult în prizonierat şi în temniţă decît în Sibiul primei tinereţi. A crescut însă organic în duhul românismului (care "suflă" unde vrea", iar nu doar în faldurile cămăşilor verzi) şi în cultul sănătos al valorilor clasice, al moralităţii şi al onoarei. Generaţia sa intelectuală, încă imberbă la 1940, s-a caracterizat, în cea mai mare parte a ei, printr-o instruire temeinică (deşi adeseori nedefinitivată, din pricina contextului istoric), prin seriozitate, idealism curat şi spirit de dăruire. Ea n-a mai apucat decît agonia României Mari, iar comunismul a bulversat-o de timpuriu; de nu s-ar fi întîmplat aşa, acesta ar fi fost elementul uman capabil să facă din România, pe bazele puse deja de strălucitele generaţii anterioare, ale lui N. Iorga şi M. Eliade, o adevărată putere europeană a Estului, creştină şi anticomunistă, cu o civilizaţie şi cu o cultură de nivel occidental, dar şi cu nota sa de specificitate (dată îndeosebi prin sinteza de Occident şi Orient, de latinitate şi Ortodoxie). Dar crudul "destin" românesc al lui "n-a fost să fie" i-a împins pe tinerii de atunci – şi ţara o dată cu ei – într-o tragică fundătură. Faptul că cei mai mulţi dintre aceştia, deşi anulaţi social şi profesional, au rezistat moral tragicei încercări este o dovadă în plus a bunei lor plămade, dar şi un posibil reper de "exemplaritate", din păcate insuficient valorificat în haosul imund al lumii postcomuniste.

Traseul biografic al lui Gabriel Constantinescu este grăitor pentru vitregul destin general al acestei elite sacrificate. În 1940, cînd actualul director al Punctelor cardinale absolvea Liceul "Gh. Lazăr" din Sibiu, marele război izbucnise deja, bătîndu-ne şi nouă la uşă. În faţa acestei situaţii, tînărul se simte dator, civic şi moral, să îmbrăţişeze cariera armelor. În 1942 absolvă Şcoala Militară de Ofiţeri de Cavalerie "Regele Ferdinand I" din Tîrgovişte şi este repartizat în Regimentul de Gardă Călare, cu care ia parte, ca tînăr sublocotenent, la campania anticomunistă din Răsărit [1]. Cade în mîinile ruşilor, refuză categoric actul de trădare militară de la 23 august 1944 (numit eufemistic "întoarcerea armelor" şi concretizat în înfiinţarea, la iniţiativa şi sub controlul Moscovei, a celor două divizii roşii numite "Tudor Vladimirescu" şi "Horia, Cloşca şi Crişan") şi rămîne în prizonierat pînă în mai 1948 (trecînd pe la Oranki, Mănăstîrca, Krasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk). Eliberat şi revenit în ţară, încearcă să-şi croiască o nouă cale, în pofida potrivniciei vremurilor. Dă curs, cu o anume naivitate, mai vechii sale pasiuni pentru filosofie; capătă anevoie dreptul de a se înscrie la Facultatea de Filosofie din Bucureşti (pe atunci doar în "tranziţie" spre totala ideologizare), dar în cele din urmă reuşeşte, iar după numai doi ani obţine licenţa. Performanţa rămîne fără finalitate imediată, pentru că în iunie 1950 este arestat de Securitate (sub tripla acuzaţie de "tipărire şi difuzare de publicaţii interzise", "uneltire împotriva ordinii sociale" şi "deţinere ilegală de arme şi muniţie"), judecat şi condamnat la 10 ani de închisoare (Securitatea Sibiu, Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, Valea Nistrului, Lugoj şi Gherla, de unde s-a eliberat în 1960). Între 1960-1962 are domiciliu obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara), unde se căsătoreşte (la aproape 40 de ani) cu Maria Blaj (la rîndul său deţinută politic, ca fostă membră a "Cetăţuilor de fete") şi unde li se va naşte, în 1961, prima din cele două fete (Ligia-Gabriela [2]; cea de a doua, Eugenia-Tatiana, s-a născut un an mai tîrziu). Întors la Sibiu, unde casa părintească fusese între timp asaltată de "chiriaşii" impuşi de Stat, trăieşte cu proaspăta familie în bucătăria şi dependinţele propriei case (a cărei reconquista se va încheia abia în 1976). Încercînd fără succes să se angajeze pe un post mai apropiat pregătirii sale, nu este acceptat nici măcar în învăţămîntul ajutător, aşa că este nevoit să se mulţumească, pornind de la munca necalificată, să fie slubaş al Întreprinderii de Construcţii din Sibiu (unde mai tîrziu va face pe contabilul). Simţind că nu se va putea consolida social decît printr-o recalificare mai realistă, găseşte energia ca la 45 de ani să redevină student (de data aceasta la fără frecvenţă), la Facultatea de Cibernetică din Bucureşti (1966-1972), opţiunea fiind acum evident una pragmatică. Din 1975 este informatician în cadrul Centrului de Proiectări Sibiu, de unde se pensionează, ca regretat profesionist, în 1987. După căderea comunismului, devine membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi al Uniunii Veteranilor de Război. Participă la constituirea Uniunii Democrat-Creştine din România, dar înţelege relativ repede, pe de o parte că, în inconsistenţa şi neorînduiala vieţii româneşti postcomuniste, un efort de pedagogie naţională este mai urgent decît o hazardată acţiune politică de dreapta, iar pe de altă parte că adevărata misiune a generaţiei închisorilor, cu precădere în faţa lui Dumnezeu şi a morţilor săi, este una de mărturisire şi veghe morală. Din această atitudine principială şi din această stare de spirit s-au născut, în pofida puţinătăţii mijloacelor materiale, revista [3] şi editura [4] Puncte cardinale.

Întrucît, în ultimii 16 ani, existenţa lui Gabriel Constantinescu se confundă cu cea a Punctelor cardinale, îmi voi îngădui să insist asupra genezei şi obiectivelor publicaţiei sibiene [5], citînd cîteva pasaje din interesantul interviu apărut în ambianţa festivă a Numărului 100 (aprilie 1999), sub titlul "Principiile nu au vîrstă" (p. 2).

"Spre jumătatea anului 1990 – spune G. C. – toţi oamenii cu capul pe umeri au înţeles că speranţele din decembrie ´89 fuseseră doar o amăgire. Reînfiinţarea Securităţii (în urma evenimentelor de la Tîrgu Mureş), rezultatele alegerilor din luna mai şi constituirea unui guvern «legitim», a cărui primă măsură a fost chemarea minerilor pentru a apăra «democraţia originală» şi a spulbera fenomenul sublim al Pieţii Universităţii, m-au pus în faţa alternativei: resemnare sau luptă. Valorificînd singurele urmări pozitive ale evenimentelor din decembrie ´89, libertatea de asociere şi libertatea de expresie, am optat pentru luptă, arma aleasă fiind însă cuvîntul. Cu un grup alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din tineri intelectuali sibieni, am luat iniţiativa întemeierii unei publicaţii care să apere tradiţia românească autentică, demascînd diversiunile neocomuniste, dar şi celelalte forme de stîngism anticreştin şi antinaţional (…) Iniţiativa noastră a găsit dintru început sprijin în Bucureşti, mediator fiind scriitorul Marcel Petrişor [6], şi el fost deţinut politic (…)

Mai întîi am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat cîteva punţi: între bătrîni şi tineri, între Ţară şi Exil, între diferitele confesiuni creştine… Ne-am atras un public fidel (chiar dacă nu foarte numeros), ce poate deja constitui nucleul unei noi drepte româneşti, deşi se află destul de risipit. În fine, am arătat, cred, că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualităţii".

Aşa cum persoana lui Gabriel Constantinescu a fost abrupt asociată cu legionarismul, tot astfel revista a fost mecanic pusă în legătură cu un faimos volum de publicistică ortodoxistă al lui Nichifor Crainic [7]. Directorul ei ţine să lămurească:

"În ceea ce priveşte denumirea revistei, unii cred că a fost preluată din titlul cărţii lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. E însă o simplă coincidenţă (non è vero, ma è ben trovato). Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atît de necesară unui popor dez-orientat cu brutalitate de lungile decenii de comunism". (Trebuie adăugat, în privinţa subtitlului revistei, că, după mai multe variante abandonate, el s-a fixat, din iunie 1992, la: "Periodic independent de orientare naţional-creştină" [8].)

În Puncte cardinale şi-a publicat iniţial Gabriel Constantinescu, aproape în exclusivitate, lucidele şi uneori causticele comentarii politice şi morale (multe sub formă de editorial), precum şi – în serial – lungile studii despre arabi [9], evrei [10], Talmud [11] şi Cabala [12], iar mai recent despre istoricul relaţiilor politice româno-americane ("Amăgiri & dezamăgiri") [13] şi despre monarhia românească în secolul XX ("Şah la rege...") [14].

Poate unora li se va părea straniu, dar după cultura română şi cea germană, fostul ofiţer de Cavalerie a manifestat o pasiune constantă faţă de istoria şi valorile semitice [15]. Teza sa de doctorat în Filosofie (definitivată mult înainte de 1989, recomandată călduros de un Ion Banu sau de un Gh. Vlăduţescu, dar care n-a ajuns să fie susţinută din pricina numeroaselor obstrucţii securistice şi birocratice) a fost închinată filosofului arab Ibn Haldun (sec. XVI), recunoscut astăzi de tot mai mulţi specialişti drept adevăratul părinte al sociologiei şi unul dintre cei mai interesanţi precursori ai filosofiei istoriei. Din cît am cunoştinţă, ampla monografie a lui Gabriel Constantinescu este unica pînă astăzi din bibliografia românească de specialitate. Ea a constituit şi debutul său editorial, la vîrsta de 75 de ani [16]. Citez de pe coperta finală: "Fost ofiţer în timpul celui de-al doilea război mondial, cu studii de Filosofie şi Matematică, autorul acestei cărţi (…), deşi trecut prin cele mai cumplite experienţe ale acestui secol (frontul de Răsărit, prizonieratul la ruşi, închisorile comuniste din România, domiciliul forţat în Bărăgan, apoi libertatea «controlată» şi marginalizarea socio-profesională), a găsit totuşi puterea să se întoarcă la filosofie, sfidînd «teroarea istoriei». Cartea de faţă reprezintă nu doar rodul unei pasiuni constante şi unei competenţe îndelung dobîndite, dar şi un fel de răscumpărare a destinului…" (pentru întreaga poveste a acestei cărţi – Habent sua fata libelli – a se vedea postfaţa ediţiei Anastasia, pp. 237-243).

Ulterior îi vor apărea alte trei volume (alcătuite pe baza textelor din Puncte cardinale [17]): Marginalii la Talmud (Editura Dacia, Col. "Homo religiosus", Cluj-Napoca, 1999), Evreii în România (secolele XVI-XX) (Editura FRONDE [18], Alba-Iulia – Paris, 2000) şi Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001) (Editura Christiana, Bucureşti, 2002).

Acesta din urmă, reprezentîndu-l pe autor mult mai intim decît volumele anterioare, este o selecţie (inevitabil subiectivă) [19] din editorialele şi comentariile publicate în lungul interval menţionat. Se reconstituie astfel, prin prisma unei viziuni critice de dreapta, traseul sinuos al unui deceniu de istorie românească. Deşi politicul este punctul generator şi dominant al discursului, el este conformat în adîncime de o înaltă rigoare morală. Dincolo de analistul politic (foarte "la zi", cum se constată la lectură, cu lucrările de istorie, politologie şi filosofie politică ale momentului, atît din aria autohtonă, cît şi din cea occidentală), cititorul va descoperi aici un moralist superior, dublat de un temeinic om de cultură. Tocmai prin această dimensiune etică şi culturală (i-am putea spune deopotrivă "pedagogică" sau "paideică"), textele se salvează de efemeritatea contextului, alcătuind nu doar un corpus documentar, dar şi un coherent mesaj teoretic şi formator, însufleţit de accente testamentare şi chiar profetice.

Deşi într-un mod nesistematic, scrisul gazetăresc al lui Gabriel Constantinescu conţine o întreagă doctrină de dreapta, credincioasă principiilor tradiţionale, dar nu mai puţin atentă la problematica specifică a actualităţii. Adversarii săi declaraţi sînt, îndeobşte, (neo)comunismul, politicianismul, lenea, indolenţa şi vulgaritatea. El îşi asumă să lupte donquijoteşte cu "nemernicia" românească [20], adoptînd fără rabat poziţia unui naţionalism critic, străin de orice urmă de populism.

Dacă Punctele cardinale ar fi avut posibilitatea unei audienţe mai largi, Gabriel Constantinescu ar fi fost fără îndoială o voce mult mai "grea" şi mult mai respectată în peisajul atît de pestriţ al dezbaterilor etice, ideologice şi doctrinare ale ultimului deceniu românesc. Mai cu seamă volumul Gîlceava anticomunistului cu lumea (ce ar merita o reeditare cu adaosuri la zi) încearcă să recupereze ceva din această nobilă excelenţă a marginalităţii, adăugîndu-se, cred, bibliografiei esenţiale a unei drepte româneşti reconstruite din mers, spre în-dreptarea unei lumi ce se cere deopotrivă iubită şi certată, în numele lui Dumnezeu şi al martirilor ei ştiuţi şi neştiuţi. Adică al Eternităţii ce se cuvine să puncteze Istoria, pentru ca nu cumva apocalipsa să înceapă cu noi…

Răzvan CODRESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!