Pentru o filosofie arabă a istoriei

Cercetarea monografică a unui important filosof arab al istoriei, de la sfârşitul Evului Mediu, Ibn Haldun întreprinsă de domnul Gabriel Constantinescu, în lucrarea Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun (Editura Anastasia, 1996, 264p), este o contribuţie importantă la studiile despre Islam din spaţiul cultural românesc, lipsit de prea multe competenţe în acest domeniu, în raport cu direcţiile de cercetare occidentală (să amintim numai contribuţia lui Henry Corbin la studiile de filosofie a Islamului).

La origine, o teză de doctorat care nu a mai putut fi susţinută din motive care l-au depăşit pe autor – istoria ei, cu toate meandrele, ne este relatată de cercetător în postfaţa volumului –, cartea de faţă dă măsura vocaţiei unui autentic specialist în studiile islamice. Gabriel Constantinescu, fiul scriitorului sibian din perioada interbelică Paul Constant, cu studii de filosofie şi matematică, fost ofiţer în timpul celui de-al doilea război mondial, a trecut prin cele mai dure experienţe: frontul de răsărit, prizonieratul la ruşi, detenţie politică în lagărele comuniste din România, domiciliul obligatoriu în Bărăgan, marginalizarea socio-profesională.

Format în atmosfera intelectuală a unor personalităţi remarcabile din zona occidentală a cadrului de cultură islamic şi participând direct la frământările politice ale secolului al XIV-lea, Ibn Haldun este autorul cunoscutei lucrări Muqaddimah – Prolegomenele.

O primă problemă cu care filosoful arab se confruntă priveşte dimensiunea oportunităţilor cunoaşterii umane de a descoperi adevărul istoric. Ibn Haldun îşi propune, în pofida canonului culturii islamice, să definească istoria ca obiect de cercetare ştiinţifică. Cercetarea istoriei trebuie să ţină cont de numeroase delimitări conceptuale şi precizări epistemologice, conform viziunii filosofiei medievale cu privire la relaţia dintre filosofie şi ştiinţă. Ibn Haldun decelează eroarea majoră a filosofiei musulmane care postula că atât ştiinţa, cât şi religia şi metafizica se examinează cu acelaşi utilaj metodologic. El operează distincţia netă între ştiinţă, "ca sumă a cunoştinţelor dobândite de raţiune din studiul existenţei naturale" şi religie "ca sumă a cunoştinţelor revelate". Gabriel Constantinescu reliefează concepţia lui Ibn Haldun care vizează "organizarea cercetării ştiinţifice în cadrul unui sistem complex de ştiinţe particulare, definit prin obiectul şi metodele lor, la care se adaugă drept criteriu de distincţie caracterul lor teoretic sau practic, fiecare ştiinţă practică fiind dependentă de o anumită ştiinţă teoretică, pe care o fundamentează".

Autorul subliniază contribuţia adusă de Ibn Haldun la cultura şi gândirea universală, crearea unei discipline teoretice pe care să se fundamenteze, la nivel ştiinţific, istoria. Astfel apare "ideea ştiinţei despre societate şi cultură". Disocierea pe care o face filosoful arab al istoriei între "noua ştiinţă despre societate şi cultură şi filosofia politică" este una esenţială. Dacă filosofia politică este "un instrument pentru conducerea efectivă a statului", noua ştiinţă se manifestă, în viziunea lui Ibn Haldun, ca "un instrument pentru înţelegerea şi scrierea istoriei". Cercetarea istoriei, în raport cu o cunoaştere adecvată a realităţilor islamice, îl determină pe Ibn Haldun să afirme că "societatea este o necesitate naturală a omului". Plecând de la acest principiu fundamental, filosoful arab vorbeşte despre importanţa "sistemului de relaţii sociale", ca factor al existenţei umane, precum şi despre "relaţiile de cooperare în vederea apărării" care se remarcă la nivelul organizării politice.

Cele două modele sociale prezentate de Ibn Haldun: societatea nomadă şi societatea sedentară nu constituie "forme statice, ci realităţi dinamice în continuă prefacere". Prima expresie de manifestare a dinamicii sociale este reprezentată de trecerea de la existenţa nomadă la cea sedentară. Consecinţele acestor metamorfoze sunt constituirea statului şi participarea la istorie. Ibn Haldun nu operează o distincţie între stat şi societate, ele fiind "feţele aceleaşi realităţi". Analiza asupra societăţii sedentare se constituie şi într-un studiu asupra apariţiei şi dezvoltării statului musulman medieval. Ibn Haldun propune şi o analiză morfologică a celor modele sociale, cu accent pe activitatea economică.

"Utilizarea realizărilor gândirii europene moderne ca sistem de referinţă pentru determinarea importanţei şi valorii conţinutului Prolegomenelor poate însă conduce la interpretări eronate. Întrebarea dacă Prolegomenele reprezintă o lucrare de sociologie, de filosofia istoriei sau de filosofia culturii este greşit pusă. Prolegomenele nu sunt nici un tratat de sociologie, nici de filosofia istoriei şi nici de filosofia culturii. Aceste concepte sunt determinări proprii gândirii contemporane, ele reprezentând sinteza unui proces pe care gândirea cadrului de cultură islamic nu l-a parcurs. Obiectul ştiinţei despre care Ibn Haldun afirmă că « este o ştiinţă întru totul nouă » îl constituie ceea ce exprimă termenul de ’umrân, al cărui înţeles, în funcţie de sarcina ideativă ce i se atribuie, poate fi populaţie, societate, civilizaţie, cultură sau experienţă socială acumulată (idei, atitudini, comportament, activităţi). În concluzie Prolegomenele sunt ştiinţa despre ’umrân, nu altceva. O ştiinţă cu domeniu şi problematică proprie, fără echivalent în actualele ştiinţe despre om, societate şi cultură, dar cu remarcabile corespondenţe în toate aceste domenii".

Ibn Haldun se înscrie în tradiţia marilor filosofi şi savanţi ai Islamului: Avicenna, Averroes, ar-Râzî care au fecundat gândirea occidentală europeană, depăşind rigiditatea scolasticii. Prezenţa filosofului arab, în contextul unei gândiri dominată de mistica sufismului, are semnificaţia unei fronde faţă de o dogmatizare şi de o sterilitate a ideii. Opera lui Ibn Haldun reuşeşte să refacă legătura cu tradiţia ştiinţifică a gândirii islamice, oferind posibilitatea unei dezvoltări fireşti, creative a tradiţiei, prin redefinirea conceptului de ştiinţă şi deschiderea spre un nou orizont reflexiv.

Meritul autorului este unul incontestabil, prin revalorizarea unui gânditor unic şi a unei opere exemplare, contribuind astfel la revigorarea studiilor despre Islam în cultura română. Această cercetare a domnului Gabriel Constantinescu rămâne cu siguranţă un reper în orice bibliografie consacrată problematicii filosofiei islamice.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!