Finlandizarea Republicii Moldova

În privinta politicii externe si de securitate multi îsi dau parerea. Însa, unora le lipsesc cunostintele teoretice, chiar cele elementare. Iar cunoasterea practica nu se poate dobândi din cauza lipsei experientei directe. Evocarea modelului finlandez în timpul razboiului rece, anii 1949-1989, pentru Republica Moldova, în actualul context, reprezinta o capcana, inspirata de strategii politici aserviti interesului politic al Kremlinului.

Mai întâi de toate, "finlandizarea" ca proiectie este retinuta de laboratoarele strategice rusesti si din alt considerent. Politologul rus, A. Panarin, în studiile sale politice, sprijina ideea ca în anii ’70 ar fi existat un scenariu de "finlandizare a Europei". Statelor racordate la vectorul american li se sugerau sa adopte o politica de neutralitate. Nici cu SUA si nici cu URSS. Franta, Italia si alti actori statali europeni erau cât p-aci sa "muste galusca" si se vedeau într-un ocean al libertatilor de actiune, fara sa mai tina cont de Washington. Doar ca, între timp, Moscova intensificase politica de promovare a centrelor sale ideologice, partidelor comuniste, ideologiei si, de fapt, cu pasi marunti, "comuniza Europa". Germania de Vest a fost primul stat care a reactionat promt la uneltirea comunista. De asemenea, Marea Britanie. SUA si-au intensificat proiectele democratice, stavilind "expansiunea comunista" sub conceptia "finlandizarii Europei".

Mai nou, Kremlinul insista pe scenariul "finlandizarii". Tarile GUAM, enclavele separatiste – "finlandizarea" lor, intra în scenariu. Adica, zona gri. Dupa ce a pierdut statele baltice, un atare scenariu este valabil în acceptiunea ex-metropolei pentru tarile care înca n-au aderat la NATO. În schimb, pentru R. Moldova, trecuta într-o zona gri- politica, economica, dar nu si de securitate, o atare conceptie de "finlandizare" are un temei în actiunea tactica de-a scoate trupele straine de pe teritoriul sau. În alte variante, se poate produce o racordare la vectorul eurasiatic, pierderea dosarului transnistrean sau mentinerea status quo-ului. Pe de alta parte, "finlandizarea R. Moldova" are loc astazi fara încadrarea regiunii nistrene. În enclava mai stationeaza trupe straine. Conceptia de "finlandizare", acceptata de Chisinau, din considerentul gravitatii dosarului transnistrean, si, volens nolens, ca actiune tactica este convenabila. Recent, Adrian Severin a propus o noua abordare a chestiunii transnistrene. Dar propunerea presedintelui de onoare al OSCE-ului înseamna abandonarea regiunii de est, într-o forma suspecta, împartirea teritoriala a R. Moldova de catre marile puteri.

Gestionarea dosarului transnistrean

Debutând în 1990, pe fundalul destramarii URSS, printr-o criza manifestata în plan etnic, dar care avea o puternica amprenta politico-ideologica, conflictul din Transnistria a capatat mai întâi, în 1991-1992, caracterul unui conflict armat, dupa care, timp de 14 ani, cel de "conflict înghetat". Pâna în prezent, medierea conflictului de catre OSCE a reprezentat un bilant mai degraba dezamagitor. Angajamentele internationale asumate de Federatia Rusa cu ocazia summit-ului OSCE de la Istanbul (decembrie 1999), reiterate la cel de la Porto (decembrie 2002), de retragere a efectivelor si a arsenalului Armatei a 14-a din Transnistria, nu au fost îndeplinite decât partial. Exista un obiectiv fundamental al politicii rusesti în Transnistria: pastrarea controlului asupra celui mai înaintat avanpost geopolitic vestic al Kremlinului, la granita comuna a Aliantei Nord-Atlantice si Uniunii Europene - dupa preconizata aderare la UE a României, la 1 ianuarie 2007. Strategia Rusiei este departe de a fi una noua. La începutul anilor ’90, vazând în statele CSI simpli sateliti, iar spatiul euro-asiatic ocupat de acestea, o zona de responsabilitate exclusiva, Kremlinul a elaborat conceptul de "strainatate apropiata". Actualmente, comunitatea internationala s-a dumerit ca federalizarea este o falsa solutie, indiferent de continutul concret al diverselor variante sub care a fost ea prezentata succesiv - planul OSCE (iulie 2002), rusesc (Memorandumul Kozak, noiembrie 2003), etc.

Solutionarea conflictului

Dupa o lunga perioada de stagnare, problema transnistreana a capatat o turnura noua începând cu 2003, pe fundalul extinderii NATO (noiembrie 2002) si a iminentei extinderii UE (mai 2004) catre Est. Mai întâi, în februarie 2003, SUA si UE au dat publicitatii o Declaratie comuna ce introducea embargoul asupra circulatiei liderilor separatisti transnistreni pe teritoriul lor. Ulterior, în martie 2003, prin intermediul initiativei Europa extinsa - noua vecinatate (Wider Europe - New Neighbourhood), UE circumscria zona asupra careia se cerea extinsa influenta sa, inclusiv în domeniul prevenirii si gestionarii crizelor. Mai apoi, în mai 2004, a urmat publicarea Documentului de Strategie a noii Politici Europene de Vecinatate (PEV). În Planul de actiune UE-Republica Moldova, ce guverneaza relatiile dintre Bruxelles si Chisinau pe termen scurt, pâna în 2008, dosarului transnistrean îi este rezervata o atentie speciala. În conditiile opozitiei previzibile a Rusiei fata de un scenariu exclusiv vestic de solutionare a conflictului transnistrean si a semnalelor Bruxelles-ului, care nu încurajeaza o implicare directa a României în medierea sau rezolvarii conflictului, o iesire din impas se amîna. În acest moment, UE si SUA au doar statutul de observatori, postura care nu poate fi satisfacatoare tinând seama de vecinatatea imediata a noii frontiere euro-atlantice cu zona de conflict "înghetat". Triunghiul UE-NATO-SUA ar putea gasi solutie dezirabila si viabila. Cu îndeplinirea unor pre-conditii: afirmarea vointei politice a UE, NATO si SUA de a se implica hotarâtor în regiune, fara a leza sensibilitatile Rusiei; rezolvarea incongruentelor conceptuale, ce tradeaza diferente de viziune între UE si NATO, în abordarea problemelor de securitate din bazinul Marii Negre; constientizarea de catre UE si NATO a faptului ca o cooperare în zona este fezabila.

Planul Voronin

Presedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a prezentat un plan de normalizare a relatiilor moldo-ruse Kremlinului. Denumit "plan de normalizare a relatiilor ruso-moldovenesti", care sunt considerate a fi într-o stare de amorteala dupa ce Moldova a refuzat proiectul rusesc de reglementare a situatiei din Transnistria, planul presedintelui Voronin, propus lui Putin, este în esenta un nou plan de reglementare a starii de fapt. Conform acestuia, Chisinaul propune Moscovei sa-si retraga din Transnistria trupele de mentinere a pacii si întregul efectiv militar, angajându-se sa dea în mod public o înalta apreciere eforturilor Moscovei de mentinere a pacii în zona. Rusiei i se propune retragerea totala din zona, deci respectarea de facto a obligatiei pe care Moscova si-a asumat-o la summitul OSCE din 1999 si pe care nu a aplicat-o nici pâna acum. Se accentueaza asupra retragerii trupelor de mentinere a pacii, astfel Rusia ar evita înlocuirea soldatilor sai cu cei ai NATO. Transnistria ar obtine o larga autonomie în cadrul Republicii Moldova. Chisinaul ar garanta Tiraspolului maxima independenta în limitele practicii internationale privind entitatile autonome. În schimbul acordului Moscovei pentru acest plan, Chisinaul este gata sa fixeze într-o formula juridica statutul de neutralitate al viitoarei Moldove reunificate cu Transnistria (acest statut este prevazut si acum în Constitutia Republicii Moldova). Cu alte cuvinte, Chisinaul îsi reînnoieste angajamentul de a nu adera la NATO, ceea ce ar trebui sa linisteasca "îngrijorarile" Moscovei legate de posibile amplasari de baze sau trupe NATO în regiune. De asemenea, conform planului Voronin, Chisinaul se ofera sa dea un statut mai solid limbii ruse în Republica Moldova, sa se preocupe de drepturile cetatenilor rusi de pe ambele maluri ale Nistrului. Si, nu în ultimul rând, Chisinaul va recunoaste dreptul de proprietate ruseasca asupra activelor dobândite de Rusia pe teritoriul moldovenesc, inclusiv în Transnistra (zona în care capitalul rusesc privat si de stat a investit masiv în conditii pe care autoritatile de la Chisinau le-au declarat nelegale). Si va acorda capitalului rusesc statut de maxima favorizare pe teritoriul Republicii Moldova. Principalul scop al planului nu este numai o justificare a refuzului sefului statului de a semna, la 25 noiembrie 2003, Memorandumul Kozak privind solutionarea conflictului transnistrean, dupa ce îl parafase. Tezele de baza ale textului par sa fie diferite de cele cum ca Moldova ar fi intrat în zona de interese a Occidentului dupa extinderea NATO, care, în frunte cu SUA, si-a început fortificarea prezentei militar-strategice în Europa de Sud-Est. De fapt, proiectul de normalizare a relatiilor dintre Moscova si Chisinau vrea sa ne sugereze ca Occidentul si Rusia mai sunt în competitie geostrategica în regiune, iar Rusia nu a pierdut pârghiile de influenta politica în R. Moldova. Exemplul elocvent îl constituie "razboiul gazelor" sau cel al "vinului". Lansând planul, presedintele Voronin propune gasirea unui "compromis multilateral" într-un sir de probleme principiale. Identificarea unui "compromis" este oportuna daca partile vizate sunt angajate într-o disputa sau competitie de realizare a unor interese antagoniste. Semnarea unui astfel de document ar însemna recunoasterea existentei acestor interese antagoniste si asumarea angajamentului de a nu le mai urmari pe teritoriul Moldovei. Avem nevoie de un altfel de Pact de Stabilitate, revazut, fara deficiente. Ceea ce i se propune Kremlinului este mai mult decât decent, iar populatiei de etnie rusa (4 %) privilegii speciale.

Octavian Sergentu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!