Virgil Nemoianu si Triumful Imperfectiunii

Virgil Nemoianu e unul dintre acele rare spirite ale caror scrieri academice se citesc mai cu placere decât eseurile. Si asta pentru ca Virgil Nemoianu pare a se simti mai bine în trecutul admirat în note de subsol, decât în prezentul scrutat sever-profesoral. În compania lui Chateaubriand si a lui Goethe, Virgil Nemoianu e ceremonios, întelegator, iertator, felin chiar. În compania literatilor contemporani e, de multe ori, fie iritat, fie de o moderatie programatica si cumva înfundata. Din aceasta cauza cartile academice îi sunt, în mod straniu, mai autobiografice decât cele de scrieri ocazionale. Micro-armonia mi-a spus mai multe despre lumea interioara a lui Virgil Nemoianu decât Arhipelag interior, iar O teorie a secundarului mi s-a parut o carte mai marturisitoare, mai frageda ca sa zic asa, decât Jocurile divinitatii. Nemoianu e at his best în capelele eruditiei, unde oficiaza avuncular o liturghie a paseismului moderat, cu tamâieri din Chateaubriand si Goethe si cu rapezi extaze novaliene.

Trecutul, la Virgil Nemoianu, e consistent si de aceea are si patina. Nu e trecutul-metoda, trecutul statistic sau trecutul de schema ideologica. Dar nu e nici trecutul lirismului muzeografic, al acumularii sentimentale de antichitati. Virgil Nemoianu ne ofera un trecut dupa chipul si asemanarea sa, o istorie a "realismului poetic". În aceasta viziune, trecutul nu tine de fantomaticul pitoresc, nu e o "tara straina", ci mai degraba e tot ce dainuieste, realitatea ascunsa în lucruri si instituita de oameni. Daca Microarmonia s-a concentrat mai ales pe secolul al XVIII-lea, Îmblânzirea romantismului a explorat perioada 1790-1848 si O teorie a secundarului a survolat perioada marilor clasici ai modernitatii cu un simt analitico-sintetic si o originalitate a interpretarii pentru care Virgil Nemoianu pare a-l avea drept concurent doar pe Denis Donoghue. În fine, volumele de eseuri au prins la insectar deceniile contemporane, iar în The Triumph of Imperfection: The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe, 1815-1848 (Columbia, South Carolina, University of South Carolina Press, 2006), Virgil Nemoianu îsi apropriaza epoca romantismului Biedermeier din perspectiva literaturii de calatorie, apologeticii crestine, istoriografiei, pedagogiei si scrierilor politice.

Triumful Imperfectiunii e, ca si O teorie a secundarului, o carte în care ni se prezinta nu influenta societatii asupra literaturii, ci a literaturii asupra vietii. Literatura nu e vazuta ca avatar nominalist al "orânduirii crude si nedrepte" - în maniera unui Eminescu pesimist din cauza ca resimtea în rarunchi disparitia clasei boiernasilor. Literatura e, în viziunea lui Virgil Nemoianu, un raspuns si o forma de modelare a "infrastructurii". Ea e conectata la realitatea socio-economica nu ca "suprastructura" derivativa, ci ca provocare, ca refugiu si ca expresie a libertatii umane, a capacitatii de a transcende determinismul. Confruntata cu o explozie economica, tehnico-stiintifica, geografica si politica, abia nascuta lume moderna a cautat, scrie Nemoianu, sa tempereze demiurgia si milenarismul romantismului timpuriu/pur-sânge, si sa ofere variante de "discursuri moderatoare si dialectici ale consensului" între trecut si viitor, între libertate si egalitate, între estetic si utilitar, între local si global, între reactiune si revolutie. Printre solutiile descoperite în acea epoca a romantismului Biedermeier, Virgil Nemoianu enumera: "înclinatia de a folosi frumosul ca vehicul epistemologic si retoricile literare ca procedura de comprimare si ambalare a cunoasterii; statornica rememorare a trecutului si a traditiilor carora le-a dat nastere; abila folosire a intertextualitatii substitutive si a tehnicilor analogiei pentru absorbirea schimbarii; revendicarea interioritatii si subiectivitatii ca potentatoare ale actiunii si cunoasterii; justificarea utilitara a facultatilor emotionale; conservarea valorii prin transferul traditiei în noi idiomuri; si reciproca relativizare, imperfectie si limitare" (xi).

Dintr-o carte prea densa pentru a o putea trece exhaustiv în revista într-o scurta semnalare, voi alege imagini si episoade memorabile sau de folos discursului conservator românesc actual. Discutând despre Faust, dilemele progresului si relevanta religiei în acest context, Nemoianu scrie ca, în opinia sa, ideea centrala a poemului lui Goethe e ca: "Exista doar probleme sistemice, nu si solutii sistemice. Solutiile pot fi gasite doar în si prin practica individuala. Faust e individul care trebuie sa învete virtutile individului; Faust e supremul anti-Candide. Fiecare episod care se încheie cu ‘nefericirea’ sau alienarea lui Faust indica faptul ca eroul e incapabil sau nu doreste sa se adapteze. Mai arata si ca sistemul sau structura ca atare e incapabila sa raspunda adecvat nevoilor reale ale individului. Valoarea semantica a elementului religios la deznodamânt e tocmai aceasta: ca e extrasistemica" (49).

Dupa ce elibereaza astfel transcendenta din aservirea istoricista la care au obligat-o Hegel, Marx si urmasii lor întru inginerie sociala si "rai sistemic pe pamânt", Nemoianu îi extrage pe Heidegger si Nietzsche din dogmatica strânsoare multiculturala. Astfel, notând radacinile europene ale "relativismului cultural" american, Nemoianu comenteaza: "Heidegger, nu mai putin ca Nietzsche sau Schopenhauer Âori ca Wittgenstein, s-ar putea adauga, n.M.P.â, au sustinut în termeni neechivoci existenta anumitor valori, epistemologice si axiologice. Relativismul lui Heidegger era însotit de anxietate, nu de exultare; al lui Schopenhauer, de adânc pesimism; iar exploziile de bucurie ale lui Nietzsche sunt provocate nu de descoperirea relativismului, ci de încrederea în forta afirmativa a vitalismului subiectiv." Asadar actuala forma de "relativism" nu e, în ciuda pretentiilor sale dialectice si organice, decât o consecinta a neglijarii contextului ideilor enuntate de gânditorii germani sus-pomeniti. Desi se pretinde o eliberare a realitatii din concepte, deconstructia nu e decât abolirea conceptuala a realitatii, refrigerarea institutionala a conceptului dupa ce, în prealabil, i-au fost retezate radacinile care îi dadeau substanta si îl justificau. Astfel, actualul relativism cultural nu e decât un dogmatism, o subminare nominalista a realitatii. Acest nihilism dogmatic si abulic e, dupa cum scrie profesorul Nemoianu, contrar "productivitatii constructive si diferentei umane" (86). Ca sprijin anecdotic al judecatii sale si exemplu al "vicleniei istoriei", Nemoianu mentioneaza ca: "În anii ’80 Derrida a dirijat sindicatele profesorilor în lupta lor împotriva reducerii bugetelor pentru departamentele de filosofie care erau considerate irelevante sau redundante de catre autoritatile administrative. Dar justificarile guvernamentale erau inspirate chiar de deconstructia filosofiei predicata de Derrida" (105).

Chiar daca se revendica de la ocasionalismul si ironia romantice, postmodernii nu sunt dispusi sa accepte si ceea ce Virgil Nemoianu considera a fi suprema sa înflorire: "Romantismul devine cu adevarat el însusi, în bine sau în rau, numai când înceteaza sa mai fie el însusi." Încrezator în aceasta pulsatie teleologica, în acest avânt catre autosuprimarea dialectica, astept, totusi, împlinirea multiculturalismului, postmodenismului, corectitudinii politice si, desigur, a vremurilor. Pâna atunci însa, carti precum cea a lui Virgil Nemoianu sunt menite a ne tine/feri de urât.

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!