Despre crima si pacat

Ceea ce se petrece în aceste zile în România cu privire la dosarele aflate spre studiu la Consiliul National de Studiere a Arhivelor Securitatii era inevitabil.

Faptul ca unii au impresia ca este mai degraba o isterie decît o asanare morala, faptul ca altii, numind evenimentele acestea "dosariada", sugereaza ca ar putea fi vorba de o rafuiala politica, iar altii pur si simplu nu vad rostul, socotind ca au trecut deja saisprezece ani, nu este decît consecinta faptului ca lucrurile nu au fost facute la timpul lor, adica în anii ‘90. Acesta este, asadar, costul unor decizii amînate care, ca orice tergiversare, nu vindeca boala, ci o cronicizeaza. De ce lucrurile nu s-au întîmplat la timp este limpede. Din acelasi motiv nu s-a solutionat la vreme si problema restituirii proprietatilor abuziv preluate de regimul comunist, din acelasi motiv nu s-a facut în timp util reforma microeconomica, menita sa duca la reducerea inflatiei. Caracteristica acestor ani ramîne tergiversarea care, cum bine se vede, are scadente inevitabile, dar costuri mai ridicate.

Asumarea trecutului recent se face acum de-a dreptul ca o rabufnire. Cu toate excesele, ambiguitatile, patimile si rastalmacirile care însotesc o astfel de actiune. Unii contesta faptul ca adevarul nu poate iesi în întregime la iveala. Este corect si s-ar putea, în unele lucruri, limpezirea sa se faca doar atunci cînd toti martorii vor fi disparut fizic. Important este, însa, ca adevarul iese la iveala, chiar si în trepte.

Altii se întreaba ce rost au toate astea, daca oricum legea nu pedepseste colaborarea cu fosta Securitate. Cum spunea Alexis de Tocqueville, legea pedepseste crima, nu pacatul. Sa ne întelegem, transparentizarea dosarelor nu este o actiune punitiva. Nimeni nu doreste sa-i scoata în afara societatii pe cei care au colaborat cu fosta Securitate. Ei vor putea fi pe mai departe vecinii nostri de bloc, colegii de serviciu sau partenerii de taifas microbistic în Cismigiu. Chestiunea este ca astfel de oameni nu trebuie sa ne conduca destinele. Ei nu trebuie sa fie calauzele lumii de azi pentru ca drumul pe care ne-ar duce este mai degraba o ratacire decît o îndreptare. Noi vrem sa ne rupem de non-valorile perioadei comuniste si sa ne îndreptam spre valorile democratice europene, avem, asadar, nevoie de altfel de calauze. De aceea socotim ca nu este bine ca printre oamenii politici, printre oamenii de presa, printre lideri sindicali, printre conducatorii de universitati sa se numere astfel de persoane care au acceptat, ca mod de viata, delatiunea, compromisul moral, oportunismul si tradarea.

Fireste ca, daca un partid de azi va socoti ca astfel de oameni îi fac cinste, îi poate chiar pastra pe listele sale. Alegatorii vor decide în cele din urma.

Cu totul altfel e situatia celor care se dovedesc a fi fost colaboratori, desi în declaratiile date în preajma campaniei electorale sau a numirii în functii de demnitate publica au declarat ca nu au facut acest lucru. Atunci e vorba de crima de sperjur si asta legea penala pedepseste.

Exista si unii care socotesc ca nu exista nici o instanta care sa decida acest lucru, anume daca cineva a fost sau nu informator. E drept ca dezbaterea publica amesteca adesea pe urmariti si pe urmaritori. Tot asa de bine se vede ca CNSAS azi zice una si mîine alta.

Nu exista, dupa parerea mea, decît o singura modalitate de a face aceasta initiativa de asumare a istoriei credibila. Anume aceea în care fiecare poate judeca dupa propriile criterii, caci nimic nu este mai credibil pentru cineva decît propriile convingeri. De aceea, singura sansa ca procesul sa fie transparent este ca dosarele si arhivele sa devina publice într-un mod operabil adica pe Internet. Atunci oricine poate cauta si gasi ce doreste si îsi va putea da propriul verdict.

Nu se va mai putea atunci obiecta ca CNSAS este suprasolicitat si ca solicitarile trebuie sa astepte cu lunile. Nici nu vom mai asista la situatii dezagreabile de vot ca cele recente. Ba chiar am putea spune ca votul CNSAS va conta mai putin, caci fiecare român va decide pentru sine daca o persoana publica merita sau nu încredere.

E drept ca aceasta actiune de stocare pe informatie electronica nu e usoara. În plus arhivele trebuie aparate de hackeri, care ar putea distorsiona datele publicate. Dar asta ramîne singura solutie. Caci, asa cum spuneam, legea pedepseste crima, si nu pacatul. Pacatul, crima morala, nu poate fi sanctionat decît prin oprobriu public, iar asta nu se poate întîmpla decît daca cetatenii au posibilitatea sa-si dea propriul verdict.

Varujan Vosganian

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!