Omenia barbarilor

Departe de mine gândul  de defini cuvântul "barbar" de-a lungul istoriei. Ma rezum doar la a aminti ca acest cuvânt era folosit, în general, de catre marile puteri politice (state, imperii) pentru a-i desemna pe "ceilalti" (alte state, popoare, etc), care nu se încadrau în standardele de civilizatie pe care "puternicii zilei" le propuneau.

Pornind de la anticii greci si pâna la romanitatea bizantina, cuvântul este des întâlnit pentru a desemna o pleiada de popoare, mereu altele, ajunse la granitele mereu schimbatoarelor imperii. Si cum istoria e scrisa de cei puternici, barbarii au ramas mereu la periferia interesului cronicarilor, iar atunci când s-a scris despre ei, partizanatul cultural a fost atât de puternic încât le-a evidentiat doar aspectele  negative, scandaloase sau razboinice. În realitate "barbarii" aveau si ei cultura lor, traditiile lor si mai ales un aspect care scapa multora, aveau un soi de omenie pe care nu o întâlneai nici macar la diplomatii si sofisticatii bizantini. Dar nimeni nu gândeste asa si, de regula, se lucreaza cu etichete care, în timp, din comoditate, au trecut de la lucruri la oameni si apoi la popoare. Mecanismul etichetarii popoarelor functiona în trecut ca si acum dezvoltând ideologii si categorisind oameni. Dar istoria ne arata altceva, ca nu exista barbari, ci doar fapte barbare, care pot fi comise chiar si de catre civilizati oricând de-a lungul timpului pâna în prezent, asa cum, nu exista popoare barbare, ci doar culturi specifice si niveluri diferite de evolutie a civilizatiei.

Paste la Belgrad acum si … atunci

În cursul  razboiului din fosta Iugoslavie în 1999, pacifistele trupe NATO au început bombardamentele în timpul Postului Mare, continuînd si în timpul sarbatorilor pascale si reusind, într-un interval de doar trei luni, avarierea si distrugerea a 365 biserici ortodoxe sârbesti. Daca situatia a fost pusa pe seama starii de razboi si putini si-au dat silinta sa o judece la adevarata ei însemnatate, totusi, din punct de vedere cultural si religios, aceste acte au o însemnatate covârsitoare, fiind marturia vie ca marile puteri, în frunte cu SUA, se afla într-o criza culturala majora, manifestata printr-o grava confuzie a valorilor si toate laolalta sunt mai prejos decât barbarul han avar Baian. Ca aceasta confuzie se manifesta în timp de razboi este si mai dramatic. Astfel ca statul cel mai puternic al lumii de azi, SUA, model pentru asigurarea tuturor drepturilor omului si nu numai, daca tinem cont ca risti sa fii reclamat daca pisica ta a trecut strada fara însotitor (se cheama ca i-ai pus viata în pericol), SUA care fac mereu trimitere la originea crestina a civilizatiei lor si care îsi afirma chiar si pe bani simbolul crezului lor, ei bine, statul acesta model bombardeaza biserici în timpul celei mai mari sarbatori a crestinatatii.  Care va sa zica cea mai mare putere politica a lumii a facut o gafa pe care nici un barbar nu ar fi facut-o. Pentru ca ironia istoriei face ca, acum 1400 de ani, pe meleagurile Belgradului de azi sa se poarte un razboi între civilizatii bizantini si barbarii avari. Si sa va spun ce a facut Baian, hanul avar care pe la anul 600 d.Hr. se afla în razboi cu bizantinii. Nu va povestesc tot razboiul, ce, cum si cine a început ci doar ca, în timpul confruntarilor militare care tot trenau a venit Pastele. Romanii fiind departe de teritoriile lor nu mai aveau provizii si foametea bântuia în tabara lor. De criza de alimente din tabara vrajmasa a auzit si Baian, care era pagân. Si ce credeti ca a facut? Le-a trimis mâncare pentru marea sarbatoare. A încarcat patru sute de care de bucate si a trimis vrajmasilor sai, nu populatiei civile, ci chiar soldatilor care îl atacasera pe un pamânt câstigat prin legea razboi. Si asa au petrecut Pastele anului 600 doua armate, una imperiala, crestina, si o alta avara, pagâna, pe teritoriul de azi al Serbiei. Dar sa dau cuvântul cronicarului: "....Fura luati prin surprindere de sarbatoarea Pastilor si romanii sufereau de foame. Aflând de lucrul acesta, hanul îi ceru lui Priscus sa trimita la dânsul carute, spre a le da hrana, ca sa petreaca cu bucurie sarbatoarea. Dupa ce umplu cu bucate patru sute de care, le trimise romanilor. De asemenea si Priscus trimise în dar barbarului marfuri din India, ca piper, frunza de dafin, arome, scortisoare si alte bunatati... Acesta le primi si se bucura de ele. Si pâna la trecerea sarbatorilor Pastilor romanii si barbarii petrecura si se veselira împreuna si nu le era teama de ostile celorlalti."[1].

Aceasta omenie a barbarilor a ramas în memoria bizantina pâna târziu.

Alti barbari omenosi

Dar nu doar avarii s-au remarcat prin acte de noblete la vreme de razboi, ci si slavii, în vremurile în care nu se putea vorbi de o civilizatie de vreme ce traiau  în mlastini si paduri, cum relateaza rautacios cronicarii bizantini. Ei bine, la slavi, care pe atunci erau pagâni, dar si la alte populatii de la nordul Dunarii, sclavia era temporara. De regula sclavii erau obtinuti în urma unor campanii militare, dar, spre deosebire de lumea bizantina în care acestia ajungeau sa fie vânduti si cumparati de mai multe ori, la slavi si la alte populatii de la nordul Dunarii, sclavii lucrau o vreme în serviciul stapânului lor, dupa care erau liberi sa se întoarca într-ale lor sau sa ramâna în familia acestuia ca o ruda sau prieten[2].

Dar si turanicii, celebri pentru cruzimile lor, au ramas în istorie prin acte de omenie mai presus de puternicii lumii. Ma refer aici la cumani în timpul luptei de la Lebunion finalizata cu distrugerea pecenegilor. Când acestia au vazut ca lupta are sorti rai, au vrut sa se predea cumanilor, dar împaratul bizantin Alexios Comnenul s-a opus si pecenegii captivi au fost preluati de bizantini. În timpul noptii, însa, bizantinii calcând orice lege a razboiului au omorât toti prizonierii din lanturi, pe motiv ca erau multi si nu îi puteau supraveghea. Cumanii, când au aflat aceasta, au renuntat la partea de prada ce li se cuvenea si cu o demnitate nemaintânita si-au parasit imediat aliatii bizantini. Mult mai deplorabil a fost gestul lui Alexios I, care vazând plecarea cumanilor în tromba, fara sa se atinga de nimic din ce li se cuvenea, a trimis dupa ei carele cu prada[3]. Si mai hilara este explicatia Anei Comnena data gestului cumanilor si care, în loc sa recunoasca faptul ca plecarea lor a fost un gest de protest fata de masacrarea prizonierilor pecenegi, afirma ca acestia au plecat de frica bizantinilor. Sa fim seriosi, cumanii au fost de opt ori mai multi în acea lupta decât bizantinii.

Vremea socotelilor

Toti beligerantii de atunci au disparut în ceata istoriei. Avarii, slavii, populatiile de la nordul Dunarii, cumanii au format state mai mult sau mai putin vremelnice. Cu exceptia avarilor pe care bizantinii se laudau ca i-au distrus pâna la unul

(aspect greu de dovedit), despre ceilalti nu se poate spune ca au fost exterminati si prin urmare au contribuit la formarea popoarelor actuale.

Imperiu Roman de Rasarit (Bizantin), ctitorul unei civilizatii marete, a avut însa un destin mult mai tragic daca este sa ne gândim ca stâlpul misionarismului crestin timp de aproape 1000 de ani a ajuns sub stapânire islamica. Si cum orice organism cedeaza în punctul cel mai slab, înseamna ca problema cu care s-au confruntat bizantinii nu au fost nesfârsitele hoarde barbare, asa cum ne lasa sa întelegem cronicarii de curte, ci una de ordin cultural, interna. Bizantinii au creat o civilizatie, dar si-au pierdut cultura, sau mai degraba nu au stiut sa-si pastreze sufletul. Iar momentele de cumpana din timpul confruntarilor militare dovedeau acest lucru. Probabil si ei, ca si noi, au confundat cultura cu creatia artistica în multiplele ei forme de exprimare plastica, literara, filosofica etc. Si aceasta era dependenta de civilizatia careia îi servea. Este drept ca anumite stiluri bizantine, mai ales din arta,  s-au pastrat si dupa caderea Constantinopolului, dar mai mult cele legate de religie. Cultura laica a murit odata cu civilizatia careia i-a servit sau a fost remodelata dupa noile cerinte.

Din exemplele citate mai sus reiese un singur lucru, ca bizantinii uitasera un lucru simplu si anume... omenia. Dar ce este omenia, cuvânt din ce în ce mai rar întâlnit azi? Omenia înseamna sa fii om, adica nu vierme. Iar ca sa fii om trebuie în primul rând sa nu uiti nici o clipa ca esti om. Amanunt esential. Majoritatea contemporanilor nostri uita ca sunt oameni, fie se cred îngeri, fie extraterestri, fie altceva.

Ce este omul? De regula la o întrebare ca asta ti se dau zece mii de raspunsuri si intelectualii pot sa îti scrie zece tomuri cu definitia omului de-a lungul multelor culturi si civilizatii care s-au perindat pe fata pamântului. Dar raspunsul este foarte simplu. Pentru un crestin a fi om înseamna a fi Om cu  majuscula, adica a fi "om îndumnezeit". Pentru aceasta s-a întrupat Mântuitorul si tocmai acest lucru simplu îl uitasera civilizatii bizantini sau poate doar conducatorii lor, alminteri mari si tari ctitori de biserici si manastiri. Uitasera ca un "om îndumnezeit" nu îsi poate tine sclavii la nesfârsit, nu poate ucide prizonierii, nu poate alunga un om, fie el barbar, de pe un pamânt pe care l-a câstigat prin legile aflate atunci în vigoare. Nu poate face toate acestea pentru ca prizonierul, sclavul, barbarul sunt oameni, în primul rând, ca si el si au si ei dreptul la "îndumnezeire" ca si el.

Dar ca sa devii Om trebuie sa recunosti ca omul cu "o" minuscul are nevoie de Dumnezeu, deci ca omul este limitat si nedesavârsit. Or tocmai aceasta idee simpla si cu care toti sunt relativ de acord este combatuta sistematic de toata civilizatia noastra de sorginte umanista.

Barbarii de lânga noi

Barbaria nu tine doar de trecut, ci poate deveni o constanta a vietii de zi cu zi. De pilda, barbaria anului la români cred ca a fost propunerea lui Vasile Blaga de a legaliza prostitutia, declaratie facuta în fata a 200 de doamne democrate la o întrunire a acestora pe litoral. Adica insul acela rotofei, între doua vârste, a venit în fata a 200 de femei elegante, parfumate si cu nume bun si le-a cerut sa sustina legalizarea curviei cu orice pret, chiar cu riscul reactiei negative a Bisericii. Daca fondul problemei nu ar fi fost atât de tragic, interventia lui Blaga ar fi devenit gafa anului si ar fi devansat cu mult prestatiile comicului acela britanic, grasut si libidinos care visa doar femei rubiconde si odata ajuns în fata lor facea o gluma proasta.

Dar orice lege trebuie propusa în fata celor care au nevoie de ea, asa ca Sabie-târâs trebuia sa mearga fie pe centura Bucurestiului, fie în bezna noptii pe trotuarele Capitalei, sa adune 200 de prostituate si sa le faca propunerea. Atmosfera ar fi fost alta, mirosul mai greu, aerul mai rece si cele 200 de femei slabanogite, brutalizate, îmbatrânite înainte de vreme, de o tristete profunda pâna la deprimare, îmbracate sumar, machiate strident, fara familie, transformate în obiecte de placere i-ar fi multumit ca datorita legii lui vor ramâne vesnic în starea asta, ba mai mult li se vor alatura si alte multe nenorocite de soarta, pentru ca ceea ce fac ele se cheama profesie. De o asa profesie sa aiba parte neam de neamul celor care o propun si o sustin! Caci curvia a fost si este sclavie si a fost respinsa chiar si de  societatile pagâne si barbare.

Prin urmare "a fi om e lucru mare" vorba proverbului, dar a fi Om crestin este o sarcina de fiecare zi, pe care nu au voie sa o uite nici mai marii lumii sau în primul rând ei. Altminteri risti sa devii mai barbar decât barbarii.

Emilia Corbu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!