Istoria unui sacrificiu

Stelianos Papadopoulos, Viata Sfântului Vasile cel Mare, Ed. Bizantina, Bucuresti 2003, trad. Diacon Cornel Coman, 333pp.

Cartea scrisa de Stelianos Papadopoulos, Viata Sfântului Vasile cel Mare, este oglindirea unei vieti traite sub semnul sacrificiului de sine. Culorile temperate, tusele sterse, uneori abia vizibile, lumina simpla, naturala sunt componentele stilului cu care scriitorul reuseste sa aseze în cuvinte lumea pierduta a secolului al IV-lea. Secolul este unul dintre cele mai zbuciumate din istoria crestinismului, un secol al nenumaratelor erezii, al luptei pentru pastrarea unitatii Bisericii si dogmelor acesteia, al intrigilor pentru scaunul episcopal. Pe fondul tuturor acestora, mai întâi stearsa, apoi din ce în ce mai clara se detaseaza figura impunatoare a lui Vasile cel Mare.

Temator si nestiind daca lui îi este dat sa joace rolul principal în aceste confruntari, dorindu-si linistea în singuratate, Vasile se vede dintr-o data nevoit, harazit sa intre într-o lupta pentru care nu se crede suficient de pregatit. Încercarea lui de a se retrage la mica proprietate ce-i mai ramasese dupa ce vânduse totul a fost roditoare, însa nu a durat. Nu Annisa era destinatia finala pentru asceza. În Pont, unde gaseste locul fermecator, si îi scrie lui Grigorie rugându-l sa vina sa nevoiasca împreuna, îsi continua scrierile si hotaraste sa "puna capat acestor împrastieri lumesti" (p. 110). Grigorie nu vrea însa sa vina, si schimbul de scrisori dintre cei doi pare a înzeci kilometri ce îi desparteau.

Vasile raspunde însa cu blândete si umilinta scrisorilor primite si continua sa se ocupe de problemele care framântau crestinatatea, petrecând cea mai mare parte a timpului sau pentru a studia dogmele si a gasi raspunsurile cele mai potrivite sabelienilor si omiusienilor. Acum îsi da seama cât de putin importanta este o cearta de cuvinte si cât rau poate face aceasta unitatii Bisericii si ajunge la o concluzie cel mai bine exprimata de cuvintele: "terminologia (exprimarea) adevarului se poate schimba; e destul sa ramâna adevarul" (117). Nici o dorinta de a avea dreptate nu are locul aici. Vasile întelege ca ironia si ridiculizarea celor ce sustin o erezie sau alta este o arma nefericit aleasa si nu poate conduce la nimic. Astfel, desi Sinodul I ecumeinic, temelia ortodoxiei, accepta doar expresia "de-o fiinta" (referitor la firea lui Iisus Hristos), Vasile nu ezita sa foloseasca, din respect fata de omiusieni, termenul de "întru totul asemenea dupa fiinta".

Moartea batrânului Eusebiu al Cezareii, caruia Vasile i-a fost mereu credincios, pâna în clipa trecerii acestuia între cei drepti, îl pune pe cel din urma în pozitia de a ocupa unul dintre cele mai râvnite scsaune mitropolitane din vremea aceea, singurul unde "Ortodoxia era la ea acasa, din tot Rasaritul" (p. 194). Însa Vasile însusi este foarte bolnav si cu totul nepregatit pentru o lupta pe care simte ca nu o poate câstiga. În aceste momente foarte grele pentru Vasile, prietenul sau Grigore nazianzineanul, primind scrisoarea în care i se cerea ajutorul "s-a întristat, s-a tulburat, s-a mâniat"; nu era el persoana potrivita pentru a ajuta la alegeri si îl acuza pe Vasile de a nu fi întelept, asa cum îl credea.

Cu voturile batrânului Grigorie si chiar al fiului acestuia pâna la urma, Vasile ajunge episcop, având în grija sa Capadocia, Pontul si Armenia Mica si fiind nevoit sa reziste tuturor cuvintelor aruncate împotriva lui. Nu aceasta era însa cea mai mare provocare caruia Vasile trebuia sa-i faca fata, ci duritatii grosolane a lui Valens, împaratul arian care supusese deja cele mai mari centre ale imperiului ereziei sale. Armatele lui, care se apropiau de Cezareea, erau de o salbaticie nemaintâlnita, ajungându-se chiar la incendierea unei corabii pe care se aflau numai preoti ortodocsi. Singurul care îi putea sta înainte si singurul care o face este Vasile, înfruntându-l pe unul dintre cei mai importanti oameni ai împaratului, Modest, cel care venise pentru a-l convinge sa accepte arianismul. Schimbul de replici dintre cei doi însa îl înfatiseaza pe Vasile în toata maretia lui, pregatit sa înfrunte orice:

" – Ce sunt cele pe care le voi patimi? [...]

– Confiscarea averii tale, exilarea, chinurile, moartea.

– Altceva n-ai, cu care sa ma poti înfricosa? Caci de-acestea nu-mi pasa." (p. 225).

Cuvintele lui Vasile si neclintirea lui sunt în masura sa aduca îndoiala chiar în sufletul celui care îsi dorea un stat cu o credinta unica, arianismul, cel mai de temut adversar al lui Vasile: Împaratul Valens. Vasile însusi îsi dorea unitate, însa una a crestinismului, si dorinta lui nu era numai una de natura teoretica, ci una profond resimtita. În slujba unitatii si-a pus Vasile toate fortele si toata inteligenta, desi boala îl tinea tintuit la pat uneori chiar luni întregi. Misiunea lui nu era însa încheiata si Vasile avea sa ia locul Marelui Atanasie, primul dintre episcopii din acea vreme, devenind astfel întâistatatorul crestinismului. Anii care urmeaza sunt din ce în ce mai dificili, ereziile se înmultesc, la fel si prigoanele, jafurile, devastarile de biserici, toate culminând cu anul 376. Mâna nevolnica a lui Vasile scrie nenumarate epistole catre cei ce îi sunt prieteni sau catre credinciosi si chiar catre cei care îl urasc în secret si împrastie zvonul mortii sale. E tot ce mai poate face un om suferind, ajuns la sfârsitul puterilor sale.

Plin de umilinta si de modestie, Vasile recunoaste în cele mai încordate dintre dispute ca nu mai poate oferi raspunsul cel drept si ca acesta se afla altundeva. În problema fundamentala a firii dumnezeiesti si a Ipostasurilor Divine, Vasile adusese lumina finala, însa probleme înca mai complicate si noi erezii apareau mereu. Ceea ce el nu a putut înfaptui, a împlinit Sfântul Chiril al Alexandriei si cei care au adaugat dogma hristodologica.

"Vasile a facut ceea ce putea face. Îsi simtea moartea aproape. Asadar, vazându-si sfârsitul cu ochii, se silea sa dea tot ce putea, îsi cheltuia cu darnicie si ultimele puteri spre folosul Bisericii." (p. 322).

" – În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu." (p. 331), acestea sunt cuvintele care pun capat unei vieti puse în slujba Bisericii si a lui Dumnezeu pâna la ultima rasuflare. Dincolo de ele rasuna strigatul de bucurie al celui eliberat de suferintele acestei lumi pentru care Sfântul Vasile îsi jertise întreaga existenta.

Paul Gabriel Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!