Două cuvinte tainice ale Părintelui Sofian

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002) a fost dintre ultimii mari duhovnici ai Bucureştilor sau ai mănăstirilor din împrejurimi, aparţinând unei generaţii deplin hăruite şi necontenit jertfitoare, una alături de care am străbatut cei peste 40 de ani ai deşertului comunist. Generaţie din care au făcut parte Părintele Constantin Sârbu (1905-1975), Părintele Gherontie Ghenoiu (1910-1984), Părintele Alexie Bârcă (1901-1986), Părintele Benedict Ghiuş (1904-1990), Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993), Părintele Dimitrie Balaur (1903-1996), Părintele Iulian Stoicescu (1911-1996), Părintele Constantin Voicescu (1924-1997), Părintele Ilarion Argatu (1913-1999), Părintele Constantin Galeriu (1918-2003), Părintele Macarie Ioniţă (1914-2007), ca să nu-i pomenesc decât pe aceia pe care i-am cunoscut direct[1], pe unii chiar mai îndeaproape, căci desigur, vor mai fi fost şi mulţi alţii. Unii dintre ei au făcut ani grei de puşcărie pentru credinţa lor şi pentru felul demn în care au mărturisit-o, prin cuvinte şi prin lucrare. Alţii au scăpat ca prin minune de temniţă. Toţi neobosiţi şi neprecupeţitori lămuritori de suflete, alinători în necazuri, mângâind cu cuvinte întru Cuvântul. Retrospectiv privind, am putea să ne aducem, fiecare dintre cei care i-am cunoscut, această importantă mărturie: nişte sfinţi! Pe undeva, prin munţii de la Lainici, se mai roagă încă în trup lui Dumnezeu, încărcat cu dorul fiilor săi duhovniceşti de la Bucureşti, părintele Adrian Făgeţeanu (n. 1912).

Părintele Sofian reuşea să aducă Pustia-Cuvânt în mijlocul Bucureştilor. Nu era un monah adaptat la viaţa Cetăţii, ci unul care ne purta pe noi în Sihăstria cea mai afundă şi mai roditoare. Am fost în multe rânduri (desigur, nu deajuns de multe) la mănăstirea Sfântul Antim Ivireanu, la slujbe la care slujea şi el. Pentru o lungă bună perioadă de timp, numele lui s-a identificat cu cel al mănăstirii Antim. Era stareţ al ai în toate sensurile. Deplin. Cuvintele sale de învăţătură aveau o forţă de pătrundere extraordinară, în ciuda glasului destul de stins. O tăcere de rai se aşternea atunci când începea să agrăiască. Numai aşa îi putea fi auzită cuvântarea izvorâtă. Turma se strângea aproape, aproape, pentru a desluşi vorbirea-i ca o boare şi pentru a lua lumină de la lumina chipului său. Căci apărea totdeauna ca venit dintr-o ninsoare cu omăt de lumină. Ochelarii mari şi grei, parcă stând mereu să alunece de pe vârful nasului, lăsau impresia unui om mereu gata să-ţi citească ceva de mare folos (din Sfânta Scriptură, din sfintele cărţi ale Bisericii, din Cartea Vieţii...). Cum se petrece cel mai adesea la marii duhovnici, şi la el blândeţea nesfârşită era însoţită de o fermitate contagioasă a mărturisirii neabătute a dreptei credinţe. În ciuda unei economii deosebite a gesturilor şi, în general, a tuturor manifestărilor sale exterioare, sentimentul că te afli în preajma unui părinte duhovnicesc mult iubitor şi dispus la jertfă pentru tine era pregnant. Era el însuşi un rug aprins, încălzind pe cei din preajmă cu blândă flacără nepârjolitoare. O mărturie vie şi numai prin prezenţă. Existenţa-i era mai mult plutire decât aşezare, părea mereu gata de lină înălţare la cerurile despre care ne spune Apostolul Pavel că le-a văzut. Adesea îşi găsea refugiu de îmbulzeala lumii acesteia pe schele, în cerimea bisericii (cum frumos spuneau ţăranii vechi), printre Sfinţii care-L înconjoară pe Hristos. Zugrăvea chipuri schimbate la faţă, care coborau din Biserica de dincolo în a noastră. Acum ar putea, la rândul lui, să fie aşezat acolo. 

Dreapta credinţă trebuie căutată de omul cu minte

Nu am fost unul dintre cei din apropierea imediată a Părintelui. Experienţele mele personale directe au fost puţine. Aş dori să evoc două dintre acestea, cu două cuvinte ale Părintelui, transmise parcă sub o inspiraţie instatanee a Duhului, dar desigur aşezate în el în urma unei îndelungi experieri în prietenie cu Hristos.

Prima vine de la începutul anilor ’80. Soţia mea lucra vara la ONT, undeva pe litoral. La un moment dat mi-a telefonat, spunându-mi că vor trece prin Bucureşti o pereche de canadieni, oameni cu preocupări artistice, iubitori de artă bună. Aceştia aveau un răgaz de o după-amiază până la plecarea spre casă şi mă ruga să-i însoţesc ca să le arăt câte ceva din Bucureşti. I-am dus mai ales pe la biserici vechi, între ele şi la mănăstirea Sfântul Antim. Am nimerit la terminarea vecerniei, spre seară, pe la 5-6. Era o zi de lucru obişnuită, cu mai puţină lume în biserică. Părintele primea pomelnice şi dădea poveţe câtorva credincioşi din uşa din stânga altarului. Eu am înaintat cu cei doi oaspeţi, ca să le arăt icoanele, în special pe cea cu Rugul Aprins, atât de încărcată cu istorie şi specială. Părintele, terminându-şi toate solicitările, a ieşit ca să treacă spre chilie. Cum se cuvine, după rânduială, i-am pus metanie, i-am cerut binecuvântare şi i-am sărutat dreapta. Apoi i-am prezentat pe cei doi străini, spunându-i că sunt credincioşi şi interesaţi de cele ale credinţei, dar că sunt catolici, pentru că aşa s-au născut ei şi n-au prea avut cum să cunoască cele ale Ortodoxiei, dintre care, câteva încerc să le arăt eu acum. “Ei”, a oftat Părintele, şi o umbră de tristeţe i-a înnorat chipul. “Dacă ţi-a dat Dumnezeu minte, nu mai ai nici o scuză că nu alegi dreapta credinţă!” (poate cuvintele nu erau chiar acestea, dar acesta era sensul lor). A spus-o în limba română, mai mult pentru mine care încercam oarecum să motivez necunoaşterea celor doi întru ale dreptei credinţe. Nu mai ţin minte dacă am tradus sau nu spusa Părintelui şi, dacă da, care a fost reacţia celor doi oaspeţi. Erau, de altminteri, oameni extrem de cumsecade.

Rămâne învăţătura. Ea ar fi aceea că pentru oameni cu un anumit nivel intelectual (care este, în fond, un dar al lui Dumnezeu!) orice neglijenţă sau abatere în discernerea şi alegerea căii dreptei credinţe este vinovată. Naşterea într-o credinţă (religie) nu înseamnă dispensarea de o alegere asumată a ei după o judecată în ceea ce priveşte gradul ei de concordanţă cu Adevărul revelat. Normal ar fi ca omul cu învăţătură de carte şi preocupat de problema legăturii sale cu Dumnezeu să ajungă să aleagă şi să trăiască în dreaptă credinţă şi dreaptă slăvire (orto-doxie). (Lucrul ăsta este valabil şi pentru ortodocşi: se cere să nu fii ortodox numai pentru că ai avut “şansa” să te naşti aşa, ci pentru că eşti deplin conştient că aceasta este dreapta credinţă şi, ca atare, ţi-o asumi şi o trăieşti cu toată fiinţa.)  Un lucru spus fără patimă, dar atât de limpede într-o epocă în care se cultivă tot mai asiduu relativismul şi sincretismul, în ultimă instanţă o confuzie a valorilor, inclusiv a celor religioase. Şi încă, adevărat este: oricât de apropiaţi şi de dragi ne-ar fi unii oameni de treabă aparţinând unor spaţii de credinţă mai mult sau mai puţin abătute de la Cale, Adevăr şi Viaţă, o geană de tristeţe face ca bucuria însoţirii cu ei să fie adumbrită.

Lenea noastră duhovnicească

A doua vine de prin a doua jumătate a anilor ’90 (din păcate nu ţin un jurnal), când am vrut să-i iau un interviu sau poate să-l invit la o emisiune la Radio. M-am strecurat printre alţi mulţi credincioşi, majoritatea veniţi să se spovedească şi să ceară diverse rugăciuni, pe culoarul din faţa chiliei sale. I-am spus maicii care se ocupa ca toate să fie în rânduială cine sunt şi ce vreau. La un moment dat am fost introdus în chilia Părintelui. Acesta mi-a ascultat rugămintea, dar m-a refuzat pe cât de blând, pe atât de categoric. Până astăzi păstrez credinţa că pe undeva a făcut-o pentru păcatele mele, pe care le străvedea, cu toate că nu mă spovedisem niciodată la el... Dar altceva este important de la această întâlnire. Tot încercând să-l conving, i-am spus că printre alte teme pe care aş dori să le abordăm ar fi şi aceea a sfinţeniei. Atunci a murmurat, aproape fără voie, parcă jumătate pentru el, jumătate pentru mine: “Noi am vrea totdeauna ca celălalt să fie sfânt...” Mi se pare un cuvânt la fel de puternic şi la fel de greu ca cel al lui Siluan, Sfântul de la Muntele Athos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Luat în sens simplu, a dori ca celălalt să fie sfânt nu poate fi decât o dorinţă generoasă, de bine, un lucru pozitiv. Din cuvintele Părintelui Sofian răzbea însă o evidentă mustrare. Gândul lui exprima faptul că noi aşteptăm de la altul efortul ascetic întru sfinţenie, noi mărginindu-ne să ne dedulcim, mai mult sau mai puţin decent, cu cele ale plăcerilor lumeşti, sperând totodată într-o răsfrângere neabătută şi asupra noastră a sfinţeniei celui care a obţinut-o cu multă şi aspră lucrare duhovnicească. Că ne-ar plăcea să aflăm un drum călduţ spre sfinţenie, fără eforturi ascetice deosebite, pe care le-am dori compensate prin împliniri deştepte sau izbutiri artistice. Acest lucru este de detectat îndeosebi la mulţi dintre intelectualii cu preocupări creştine certe, dar cu o străduinţă ascetică aproximativă.

Fericiţi acei care au stat în preajma Părintelui Sofian şi au ştiut să se folosească, nu sufocându-i răbdarea şi risipindu-i timpul cu fleacuri nesfârşite, ci ascultând vocea lui Dumnezeu grăind limpede prin el şi răspunzând îndemnului ei!

Fericiţi şi aceia care, plecând la Domnul, rămân vii, parcă tot mai vii, lângă noi, în Biserică, spre însoţire întăritoare şi izbăvitoare!

Fericit dragul lui Dumnezeu şi dragul nostru Părinte Sofian!

Costion Nicolescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!