Marturia unei fiice duhovnicesti

Ma înfioara gândul ca, desi i-am fost fiica duhovniceasca atâtia ani, Pâinea Vietii, pe care se straduia sa mi-o îmbie cu atâta dragoste si blândete, nu a dospit nici o farâma de sfintenie în sufletul meu. Parintele spunea ca va da seama în fata lui Dumnezeu pentru toti fiii si fiicele duhovnicesti care i-au fost încredintati. Cred ca si noi vom da seama lui Dumnezeu de parintele nostru duhovnicesc: vom fi întrebati daca l-am ascultat sau nu, daca i-am pus învataturile în aplicare sau nu, daca am purtat în suflet candela aprinsa a credintei, a curatiei si a bunei faptuiri sau nu.

Teama mi-e ca, lipsita de simtire duhovniceasca si de dragoste sfânta cum ma aflu, voi auzi în Ierusalimul de sus cuvinte precum acestea: "Pentru ca ai batut din palme si ai batut din picioare si din suflet te-ai bucurat împotriva pamântului lui Israel, de aceea, iata, eu îmi voi întinde mâna împotriva ta…(Iezechiel 25, 6-7).  "Pamântul lui Israel" poate însemna multe. Poate însemna stramutare a omenescului pe nevremuite praguri, mladiere a inimii în rugaciune, descifrare a sensurilor ctitorite de Domnul vietii deodata cu despartirea pamântului de ape, desprindere de tina si de sorbirea de sine, împreuna-salasluire cu îngerii, dor de efluviile luminii neînserate, cer coborât pe pamânt, neprihanirea din cuvânt.

(Ai gândit, oare, negânditul?)

Am învatat multe de la parintele meu duhovnic. Avea un fel foarte delicat de a-si împartasi povetele, vrednice de a fi asezate în paginile Patericului. Vorbea  cu multa simplitate si cu o deosebita blândete, care-ti picura un balsam tamaduitor pe ranile sufletului. Nu ti se adresa direct, nu-ti spunea: "Sa faci cutare!" sau "Sa nu faci cutare!". Îti povestea numai despre ce face sau nu face dânsul; mai precis, despre ce-ar trebui sa faca si nu face... Întocmai Sfintilor Parinti, "zicea despre sine, dar mi se pare ca pentru noi zicea"[1].

Spunea: "Aseara, în timp ce ma spalam pe mâini, ma uitam la apa murdara care se prelingea din ele, alunecând prin orificiul de scurgere al chiuvetei; ati observat ca ori de câte ori ne spalam mâinile privim totdeauna la ce iese de pe ele si nu pregetam sa le limpezim pâna când nu vedem ca apa care ne curge printre degete e curata ca lacrima? Priveam apa aceea cenusie care iesea de pe mâinile mele si ma gândeam: «Oare în sufletul meu câta murdarie s-o fi adunat astazi? Si cum o s-o înlatur? Iar daca nu-mi voi înlatura în seara asta necuratiile din suflet, impuritatile care-au intrat în el de-a lungul zilei, cu sau fara voia mea, ce va fi mâine în acest suflet al meu? Vor patrunde alte murdarii, alte faradelegi, si se vor asterne peste cele din ziua de astazi». Si-atunci, cad în genunchi si zic: «Spala, Doamne, spre curatire, relele din inima mea si revarsa asupra lor izvorul apei celei vii, izvorul harului Tau! Mai vârtos ma spala de faradelegile mele si de pacatele mele ma curateste! Ca faradelegile mele eu le cunosc si pacatele mele înaintea Ta sunt pururea. Scoate apa din stânca sufletului meu si spala greselile mele cele ascunse! Întru cele nevinovate asaza cugetul inimii mele!»".

Daca nu-l cunosteai, erai înclinat sa crezi ca-ti face o marturisire si ca-ti vorbeste despre experientele duhovnicesti personale... Eroare profunda! Pe toate le spunea spre folosul nostru, al celor care bâjbâim prin viata, straduindu-se sa ne împartaseasca învataturi ziditoare. Cât priveste "înaltimea vietii lui de taina, puterea asupra propriei fiinte, darul de a-i rabda si iubi pe toti si de a se jertfi pentru toti, lacrimile lui, florile sufletului, vapaia rugaciunii"[2], numai Dumnezeu, Cel ce vede toate, i le stia.

La întoarcerea din America, l-am "cercetat" de câteva ori la Manastirea Dealu, unde coordona o echipa de pictori care repictau biserica – lucrare începuta în 1985. Îmi amintesc ca o data m-a primit chiar în chilia în care picta. Am batut la usa si m-a poftit înauntru. Statea în picioare în fata sevaletului, cu spatele spre mine si cu fata spre chipul Mântuitorului, pe care-l schitase în creion. Fara sa se întoarca, m-a rugat sa iau loc. M-am asezat încet pe scaun; as fi vrut sa nu respir, sa fiu imateriala... Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe desenul parintelui. Cei ce au vazut icoanele pictate de parintele Sofian stiu ca au ceva absolut unic, ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte obisnuite. Citind teza sa de licenta, intitulata Chipul Mântuitorului în iconografie si publicata în 2001 (dupa o jumatate de secol de la scrierea ei), de catre ostenitorii Editurii Bizantine, carora nu le-a fost deloc usor sa biruiasca smerenia parintelui si sa-i obtina binecuvântarea pentru publicare,[3] am înteles în ce consta unicitatea lor. Parintele-iconar afirma în Introducerea sa: "Dintr-un îndemn tainic al inimii mele, demult caut Fata Domnului. O caut pentru îndeletnicirile mele de umil iconar, dar si pentru cerintele sufletului meu de crestin si monah".[4] A fost dintotdeauna cucerit de ideea de a exprima "maretia divina într-o fiinta omeneasca desavârsita"[5], pentru a ne obisnui pe noi, privitorii, cu prezenta Domnului în icoana, învatându-ne astfel sa cunoastem "chipul Lui de aici, ca sa-L putem recunoaste si dincolo, si mai ales sa fim recunoscuti de El în ziua aceea când nu vom mai privi prin icoana, ci fata catre Fata".[6]

Pentru parintele Sofian, ziua aceea a venit deja. Blândul Pastor si-a recunoscut, cu certitudine, pe unul dintre cei mai vrednici slujitori ai Sai. Mai ramâne sa vedem cum vom sta noi cu problema recunoasterii! Noi, cei ale caror îndemnuri tainice merg în cu totul alte directii...

Odata, l-am întrebat cum sa procedez într-o situatie în care trebuia sa aleg între doua variante. A zis parintele Sofian:

– Când nu stiu încotro s-o iau, ori pe ce drum s-o apuc, eu ma sfatuiesc cu Maica Domnului.

– Cum asa, parinte - am îngaimat eu - se poate cineva sfatui cu Maica Domnului?

– Sigur ca da.

– În ce fel?

– Tot asa cum ne sfatuim cu oamenii. Descoperindu-i ei impasul în care ne aflam si rugând-o sa ne dea o solutie.

– Doamne, parinte, ce lucruri mari spuneti! În primul rând, nu sunt vrednica sa ma adresez Maicii Domnului, iar în al doilea rând, chiar dac-as fi, cum sa aflu eu ce solutie îmi da ea?

– Simplu. Va rugati ei si, asupra rugaciunii fiind, primul gând care va vine în minte este povata pe care trebuie s-o urmati.

(Dar gândul o sa înteleaga cum sunt?)

Altadata, când l-am rugat sa ma sfatuiasca daca sa ma întorc în tara sau sa ramân în America, mi-a raspuns în felul urmator:

– Aici, la noi, când are loc o înmormântare si preotul merge, dupa prohodirea din biserica, sa slujeasca la cimitir, el spune mai întâi o rugaciune pentru toti ocupantii acelui cimitir, care asteapta Învierea cea de obste si Judecata de Apoi. De câte ori intra un preot într-un cimitir, se roaga pentru toate sufletele adormite întru Domnul, cerând de la Dumnezeu iertarea pacatelor lor si asezarea lor în cetele îngerilor. Dupa câte stiu eu, în America nu este acest obicei...

Numai la asta nu m-as fi gândit! Ascultându-l atunci pe parintele Sofian, am tresarit; pentru o clipa, am avut impresia ca-mi vorbeste de pe alt tarâm,  dintr-un alt timp decât cel în care fiintam eu. Parca pecetluise timpul cronologic si deschisese portile unui alt timp. De altfel, îmi vorbise de multe ori despre bucuria nespusa pe care o simte atunci când au loc, în sfântul altar, rugaciunile de "luare a vremii" – la sfârsitul Utreniei si înaintea începerii Sfintei Liturghii; nu mi-a dat prea multe amanunte, desi când am auzit despre aceste rugaciuni, numite de "luare a vremii", am staruit sa-mi explice de ce se numesc asa; mi-a spus doar ca expresia "luare a vremii" se refera la "vremea de a face Domnul" si ca rugaciunile fac parte din binecuvântarea dinaintea intrarii în timpul liturgic.

(Lânga usa cuvintelor, dincolo de sferele pecetluite.)

Dupa întoarcerea în tara, vorbeam deseori la telefon cu parintele Sofian, îndeosebi atunci când ajungeam mai rar la Manastirea Antim, în chilia dânsului; asteptam uneori ore întregi pe holul din fata usii chiliei, alaturi de credinciosi veniti nu numai din diferite colturi ale tarii, dar si din Grecia, Franta sau Germania. Într-o seara, m-am trezit ca ma suna dânsul pe mine:

– Ce mai faceti?

– Binecuvântati! Ma bucur ca va aud!

– V-am sunat sa va întreb daca va pare rau ca v-ati întors din America.

– ??

– Poate va mira întrebarea mea...

– Ma mira, parinte, cum sa nu ma mire! Dac-ati stii de câte ori am auzit întrebarea asta!

– Numai ca eu am un motiv anume pentru care va întreb. Ma tot gândesc ca eu sunt cel care v-am îndemnat sa va întoarceti, asa ca, într-un fel, sunt implicat în aceasta decizie a dvs.

– E adevarat. Îmi amintesc ce mi-ati spus atunci când v-am cerut sfatul.

– Ce v-am spus?

– A fost grozav si ce mi-ati spus si cum mi-ati spus! Ati facut o comparatie între rânduielile de înmormântare ale românilor si cele ale americanilor. Si pe urma, m-ati lasat "în ceata", daca pot spune astfel.

– Hotarârea trebuia sa va apartina.

– Bineînteles. Nu, parinte, nu-mi pare rau ca m-am întors din America. Indiferent de ce-mi place si ce nu-mi place aici, simt ca aici mi-e locul. Nu pot spune ca m-am simtit nelalocul meu în California, dar parca ma striga cineva mereu, de undeva, de departe, chemându-ma înapoi.

– O sa mai vorbim despre asta, daca vreti, când veti veni pe aici. Dumnezeu sa va aiba în paza Lui cea sfânta si sa va binecuvânteze!                                                                            

Luminita-Irina Niculescu

* Fragmente din cartea Palmele oamenilor: minuni spuse si nespuse, de Luminita-Irina Niculescu, ed. Sophia, Bucuresti, 2006. Textul a fost reprodus aici cu acordul autoarei.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!