numarul 7, septembrie 2003

Întelesul evanghelic al iubirii

O critica iubitoare a lui Nae Ionescu

“Cel ce nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). si acelasi Apostol ne încredinteaza mai departe: “... Dumnezeu este iubire si cel ce ramîne în iubire ramîne în Dumnezeu si Dumnezeu ramîne întru el “ (4, 16). Facut “dupa chipul si asemanarea” lui Dumnezeu, omul este si el fiinta iubitoare, chemata la plinatatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care ni l-a dat Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui lucru nu poate fi îndoiala: “... iar (daca) dragoste nu am, nimic nu sînt”, zice Pavel (I Cor. 13, 2); si conchide: “si acum ramîn acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 13; subl. n.). Crestinismul reprezinta, înainte de orice altceva, religia teandrica a iubirii (agápe)*.

Toate aceste lucruri le stim si le repetam, dar facem adeseori o confuzie grava, care poate vicia tot sensul iubirii crestine; aceasta confuzie este mai raspîndita decît s-ar crede si apare chiar pe la case foarte mari.

Îmi îngadui sa pornesc de la un astfel de caz ilustru. În al sau Curs de Metafizica (urmez editia Humanitas din 1991), Nae Ionescu vorbeste, în cap. XIII, despre iubire ca “instrument mistic de cunoastere”. Aici stabileste, în mare, urmatoarele: ca “trairea” este metoda de cercetare a misticii si ca iubirea este cel mai însemnat mijloc mistic de cunoastere; ca, prin urmare, “functia fundamentala a iubirii este totusi cunoasterea si nu actiunea”; ca, în fine, “monopolaritatea” iubirii poate duce la nihilism si de aceea trebuie sa acceptam “bipolaritatea procesului de iubire”. Urmeaza apoi acel surprinzator capitol XIV, în care se continua discutia despre iubire, dar cu aceasta grava afirmatie: “Impresia mea este ca fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea conceptului de iubire este crestinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia aceasta idee în multe alte locuri; ea a trecut si la unii dintre discipolii sai (o regasim cu surprindere, bunaoara, la Mircea Vulcanescu, altminteri un gînditor crestin de mai mare rigoare teologica decît maestrul sau).

Pe ce se întemeiaza Profesorul? Pe consideratia personala ca “în crestinism iubirea nu înseamna cunoastere, ci actiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale logica, decît la “o falsa interpretare a iubirii”. Ba mai mult: “Toata dezorganizarea (?!) care s-a produs în metafizica crestina si în valorificarea crestina a existentei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii” (p. 124). Nu vreau sa reiau aici toata demonstratia lui Nae Ionescu si nu contest strigenta ei logica. E de ajuns sa arat ca premisa de la care porneste este evident falsa. Teologic vorbind, Profesorul se asaza de data aceasta, din capul locului, alaturea de problema.

Premisa gresita de la care pleaca Nae Ionescu este aceea ca în crestinism masura iubirii de celalalt ar fi data de iubirea de sine. Sigur, toata lumea cunoaste prescriptia biblica: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau [...] Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei 22, 37-39; subl. n.). E destul de curios ca Nae Ionescu, desi avertizeaza ca aceasta “nu este propriu-zis o afirmatie crestina, ci doar una din afirmatiile fundamentale ale Vechiului Testament”, îsi sprijina totusi pe ea întreaga demonstratie, amendînd tocmai crestinismul! Ne aflam aici în chiar inima acelei confuzii despre care vorbeam (si care uneori se face simtita si-n mediile strict teologice).

Se scapa din vedere ca Hristos adauga limpede (Matei 22, 40): “În aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii” (subl. n). Va sa zica, Hristos nu face decît sa rezume astfel, la cererea tînarului bogat, esenta “Legii Vechi”, a iudaismului adica. Legea Veche nu e rea, dar e imperfecta; tocmai de aceea, Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinteze, ci s-o împlineasca (Matei 5, 17). si în Legea Noua iubirea va ramîne porunca de capetenie, dar masura ei va fi cu totul alta: “Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti!” (Ioan 13, 34; subl. n.). Asadar, masura iubirii în crestinism nu mai este iubirea de sine, cum credea Nae Ionescu (si toti cei tributari aceleiasi confuzii), ci însasi iubirea lui Dumnezeu fata de oameni. Hristos înlocuia astfel o masura omeneasca a iubirii cu una dumnezeiasca.

Prin urmare, întrebarea retoric-insinuanta a lui Nae Ionescu (“Dar daca eu nu ma iubesc pe mine însumi?”) devine inutila într-o perspectiva riguros crestina. Abilul gînditor poate avea perfecta dreptate în rationamentele sale, numai ca el critica crestinismul vorbind despre... iudaism!

     Desigur, Nae Ionescu ramîne Nae Ionescu, dincolo de aceasta extrapolare regretabila, sau de altele de acelasi gen; el îsi poate permite sa interpreteze liber sau sa exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere**. Noi nu ne putem permite însa, mai ales cînd ne punem ferm pe terenul crestinismului, sa-i luam de bune toate speculatiile, oricît de mult l-am admira altminteri (era sa zic: oricît de “naisti” am fi)***.

Crestinismul nu se întemeiaza pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este chemat si el sa se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cît mai mult în “asemanarea” cu Creatorul sau. “Caci Dumnezeu S-a facut om pentru ca si omul sa se faca Dumnezeu; nu Dumnezeu dupa fire, dar Dumnezeu dupa har” (Sf. Atanasie cel Mare et alii). Iubirea, în întelesul ei evanghelic, este temeiul entheozei (în-dumnezeirii), la antipodul tuturor egoismelor si “rationamentelor” noastre.

* În limba greaca exista patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuala), sorgé (iubirea familiala), philía (atasamentul sau prietenia) si agápe (iubirea spirituala – la care ne cheama Hristos si cu care Dumnezeu Însusi iubeste lumea). Dumnezeu, înteles ca Agápe, este acel l'Amor che muove il sole e l'altre stelle (“Iubirea ce roteste sori si stele”) din finalul poemului dantesc. La nivel uman, “dragostea sagápet este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului, datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decît cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e împatimit de ceva din cele pamîntesti” (Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre dragoste, I, 1; în Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 37).

** Dimensiunea crestina (si chiar ortodoxa) a gîndirii lui Nae Ionescu nu trebuie confundata cu rigoarea teologica. “Teologul”, “filosoful religios” si “metafizicianul” reprezinta tipuri deosebite de gînditori crestini. Teologul ramîne în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordoneaza ratiunea suprarationalului asumat prin credinta, miscîndu-se smerit în liniile de forta ale traditiei dogmatice, dincolo de orice “aventura” a gîndului autonom. Filosoful religios, mult mai tributar ratiunii, simte si el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, fata de care se misca însa mai liber, permitîndu-si anumite interpretari “originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se masoara rational cu absolutul, avînd grija, din scrupul sau din orgoliu, sa se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar sa faca abstractie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decît sa “administreze” o suma de adevaruri vesnice, îngaduindu-si cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematica ordonare; filosoful religios reinterpreteaza personal, într-o oarecare masura, adevarurile revelate sau presupusele consecinte filosofice ale acestora; în ce-l priveste pe metafizician, acesta îsi proclama exclusivist propriile adevaruri. La noi, bunaoara, un Dumitru Staniloae a reprezentat tipul teologului, un Nae Ionescu – tipul filosofului religios, iar un Lucian Blaga – tipul metafizicianului. De aceea si trebuie judecati cu masuri deosebite. Spre exemplu, daca-l luam pe Nae Ionescu drept “teolog” (ceea ce n-a fost si nici nu si-a propus sa fie), atunci, pentru anumite afirmatii, ar trebui sa-l declaram “eretic”; dar aceasta ar însemna sa cadem în confuzia dintre teologie si filosofie – reflex al confuziei mai generale dintre religie si cultura (curenta, din pacate, în lumea laicizata de azi).

*** Admiratia oarba (cu creditul neconditionat ce rezulta din ea) devine patologie a admiratiei.

Razvan Codrescu

* În limba greacă există patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea familială), philía (atasamentul sau prietenia) si agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos si cu care Dumnezeu Însusi iubeste lumea). Dumnezeu, înteles ca Agápe, este acel l'Amor che muove il sole e l'altre stelle (“Iubirea ce roteste sori si stele”) din finalul poemului dantesc. La nivel uman, “dragostea sagápet este o dispozitie bună si afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decît cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputintă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pămîntesti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 1; în Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 37).

** Dimensiunea crestină (si chiar ortodoxă) a gîndirii lui Nae Ionescu nu trebuie confundată cu rigoarea teologică. “Teologul”, “filosoful religios” si “metafizicianul” reprezintă tipuri deosebite de gînditori crestini. Teologul rămîne în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordonează ratiunea suprarationalului asumat prin credintă, miscîndu-se smerit în liniile de fortă ale traditiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gîndului autonom. Filosoful religios, mult mai tributar ratiunii, simte si el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, fată de care se miscă însă mai liber, permitîndu-si anumite interpretări “originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară rational cu absolutul, avînd grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstractie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decît să “administreze” o sumă de adevăruri vesnice, îngăduindu-si cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematică ordonare; filosoful religios reinterpretează personal, într-o oarecare măsură, adevărurile revelate sau presupusele consecinte filosofice ale acestora; în ce-l priveste pe metafizician, acesta îsi proclamă exclusivist propriile adevăruri. La noi, bunăoară, un Dumitru Stăniloae a reprezentat tipul teologului, un Nae Ionescu – tipul filosofului religios, iar un Lucian Blaga – tipul metafizicianului. De aceea si trebuie judecati cu măsuri deosebite. Spre exemplu, dacă-l luăm pe Nae Ionescu drept “teolog” (ceea ce n-a fost si nici nu si-a propus să fie), atunci, pentru anumite afirmatii, ar trebui să-l declarăm “eretic”; dar aceasta ar însemna să cădem în confuzia dintre teologie si filosofie – reflex al confuziei mai generale dintre religie si cultură (curentă, din păcate, în lumea laicizată de azi).

*** Admiratia oarbă (cu creditul neconditionat ce rezultă din ea) devine patologie a admiratiei.