numarul 7, septembrie 2003

Obsesia securitatii politico-militare versus obsesia economica

De 14 ani asistam aproape consternati la meschinele jocuri politice interne. Aproape ca am devenit imuni înaintea circului intern si singura satisfactie legata de politica româneasca o asteptam de la obiectivele politicii externe. Dupa 2-3 ani de dezorientare în politica externa a regimurilor post-decembriste, s-a produs mult dorita redirectionare catre Europa si Atlantic. Aparent, dupa zece ani de politica pro-occidentala - de la Parteneriatul pentru Pace la promisiunea de aderare la UE în 2007 -, suntem în punctul în care politicienii ne pot minti ca si-au facut datoria macar în plan extern. Aceste „realizari” nu vor întârzia sa ne fie servite în viitoarea campanie electorala si ele vor ascunde, de fapt, jumatatea de masura abandonata deliberat de autoritati.

Cum se poate decodifica politica noastra externa în perioada post-razboi rece? Este suficient sa facem o analiza a gradului de concordanta cu temele de actualitate ale politicii mondiale si cu ultimele teorii ale relatiilor internationale pentru a observa si partea desueta a obiectivelor de politica externa ale României. Stim, înca din 1994, ca reprezentanti de seama ai diplomatiei române se acopereau de ridicol la conferintele internationale din cauza lipsei de cunostinte în materie de teorii de ultima ora privind securitatea globala. Astazi, se pot face diferentieri clare între omisiuni din comoditate si abateri deliberate de la o politica externa eficienta.

Într-o prezentare succinta, putem afirma ca politica externa post-decembrista s-a caracterizat printr-o obsesie nefireasca pentru dimensiunea politico-militara a securitatii dublata de ignorarea altor aspecte la fel de importante. Ar fi incorect sa minimalizam importanta admiterii în NATO si apropierea integrarii în UE (desi  argumentam ca suntem printre ultimii care obtin, la nivel european, asemenea satisfactii), dar, privind cu luciditate viitorul, trebuie sa constatam ca acum nu suntem decît un stat insignifiant, care nu reuseste nici macar sa-si gestioneze relatiile cu R.Moldova sau cu Israelul (vezi declaratiile de amator ale lui Iliescu). Atentia noastra în ultimii zece ani s-a concentrat exclusiv pe obiective politico-militare si se poate explica printr-o teama excesiva fata de Rusia si fata de convulsiile spatiului slav de la Est. Am dorit, în primul rînd, sa aderam la NATO, avînd permanent în minte principiul mintuitor al securitatii colective si am salivat cu gîndul la „umbrela” economica a Uniunii Europene.

În acest context, putem spune ca celebra „dilema a apararii” (creata de John Hertz) a functionat standard în cazul Rusiei si a vecinilor sai, iar planurile noastre de politica externa pot fi încadrate firesc într-o paradigma realista a relatiilor internationale. Apelînd la modelele lui Barry Buzan,  afirmam ca au fost ignorate complet dimensiunile economica si culturala ale securitatii, fara a mai vorbi de relatia statului (a elitei politice) cu proprii cetateni. A permite viziunii românesti de politica externa sa se cantoneze doar în paradigma realista, acum în plina epoca a globalizarii, ar fi o greseala care ne-ar costa o insecuritate pe termen lung. Desi membri ai NATO si ai UE, nu putem ignora constatarea unei suficiente competitii interne, în cadrul acestor organizatii. Atît timp cît prioritatile politicii mondiale s-au mutat de la aparare si diplomatie la comert si poltica economica, nu ne putem imagina, naivi, ca disputele economice se vor încheia în spatiul dintre Atlantic si Urali.

Pretentia guvernelor române de a fi urmarit o politica externa pragmatica nu se verifica în realitatea imediata, deoarece în unele parti esentiale aceasta politica nu este decît o semi-utopie, neadaptata exigentelor secolului XXI. Era suficient ca diplomatii nostri sa fi citit operele fundamentale din diversele subdiviziuni ale relatiilor internationale: economia politica internationala ( Robert Gilpin, Susan Strange), teoriile dependentei (Cardoso,Caporaso), sociologia istorica (Wallerstein), pentru a realiza importanta covîrsitoare a elementului economic în politica externa si de securitate a statului modern. Cu aceasta ocazie ar fi fost lesne de observat ca puterea unui stat depinde si de modul în care el se implica în crearea pietelor pentru produsele nationale, depinde de asigurarea unui mediu financiar stabil în plan intern, de facilitarea unor contracte externe si de încurajarea unui export românesc în spatii accesibile.

În termeni de specialitate, ori vom fi o eterna periferie din care centrul sistemului capitalist va scoate un permanent profit, ori vom avea vointa de a ne ridica macar la rangul de semi-periferie, exploatînd, la rîndul nostru, sansele care ni se ofera în regiuni din estul Europei, Africa, Asia sau America Latina. În functie de abilitatea guvernelor noastre, putem deveni unul din clasicii „pasageri clandestini”, care, în alianta politica cu hegemonul universal, nu fac altceva decît sa profite economic de ordinea internationala liberala. Bineînteles ca acest lucru nu se va realiza fara o schimbare în vointa si mentalitatile liderilor politici care trebuie sa învete ca obsesia aliantelor politice nu va creste în mod absolut stabilitatea si puterea României. De asemenea, se impune un sprijin adecvat oferit firmelor românesti si, un lucru de o importanta majora, instruirea ambasadorilor nostri în spirit economic. Acolo unde dormiteaza ambasadori gen Oliviu Gherman se cer trimisi oameni activi si întreprinzatori care pot facilita noi piete pentru produsele românesti.

Într-un mediu al interdependentei economice complexe diplomatii si guvernul nostru ar trebui sa se întoarca spre cartile de baza ale curentului liberal în relatiile internationale. Lucrari precum cele ale lui Richard Rosecrance: Dezvoltarea statului comercial si Dezvoltarea statului virtual, ar trebui sa ajunga biblii ale viziunii noastre de politica externa... Desi nu am atins nici macar nivelul unei tari slab dezvoltate, care îsi bazeaza înca puterea pe pamînt, pe productia de provizii alimentare si recolte pentru export, este absolut necesar sa ne gîndim doar la statutul de „stat virtual”, care foloseste în special serviciile, inteligenta, munca super-calificata si informatia pentru a promova cresterea economica.

Într-o politica globala în care apararea si diplomatia sunt din ce în ce mai mult înlocuite de comert si politici economice, România trebuie sa-si fixeze prioritati adecvate de politica externa. Securitatea colectiva, ca bun cîstigat în cadrul Aliantei Nord-Atlantice, poate fi utilizata pentru promovarea intereselor economice ale statului român, iar obsesia politica sa se transforme în obsesie economica.

Radu Dumitrescu