numarul 7, septembrie 2003

Un trezitor de constiinte: profesorul Nae Ionescu*

Acum, ajuns în ceasul în care trebuie sa leg, într-un singur mare snop, atîtea si atîtea spice de gînd risipite, pe care le-am avut despre acest om; sa duc la moara cugetului grîul greu al gîndurilor adunate; si sa fac, din el, o roata de azima buna si calda. Din pîinea aceasta a omeniei lui hranitoare împart azi altora cîteva farîme.

Si daca omului nu îi este dat sa cunoasca desavîrsit pe un alt eu, semenul sau, pentru ca fiecare îsi faureste în sine o libertate si o taina launtrica vrednica de respectat, în schimb, stiu ca poate sa-1 cuprinda bine, sa-l oglindeasca în inima, ca pe un „chip", un semn folositor sau vatamator, ca pe o hieroglifa.

Si omul meu, acest Nae Ionescu, e o ciudata slova, sau, cum se spune în grai vechi, un cinstit obraz.

Vreti sa va bucurati, cu ochii mintii, de marea lui fata? Putina închipuire naiva, culoare poetica, e trebuincioasa.

Sub stînca prapastioasa a fruntii înalte, doua paduri de maracinisuri stufoase, ca doua mefistofelice sprîncene, sub care se aciuiesc cîte o luminita de lup: ochii inteligentii lui. Restul: ironia unui nas mare, care poarta, inaintea tuturor, nu stiu ce lumina de humor al departarilor si al cerului unei Pallas Atena necunoscuta înca. Iar peste toata fata o umbra de cugetare mereu prezenta, în care banuiesti ceva din amurgul adevarurilor viitoare: clipele. Aud si acum accentul putin cam pretios al acelei voci profunde care ti se adreseaza cu bunavointa si bunacuviinta darnica.

Întîlnirea cu omul acesta te izbeste, te opreste locului. Cu toate ca „Nae Ionescu” nu a fost niciodata contemporan, e în el ceva care îl fura mereu „dincolo" – e totdeauna actual. Nu e contemporan, totusi nu e nici omul trecutului, nici omul viitorului. Ramîne omul clipei esentiale, unica noastra punte spre vesnicie. Din pricina aceasta Nae Ionescu e unul din cei mai mari gazetari de azi. Stie, ca nimeni altul, sa strecoare, în banalitatea faptului politic divers, picaturi de roua limpezi dintr-o logica a cerului ideilor. În tot ce a scris zilnic, de o claritate construita, totusi fireasca, stapînit de lumina de gheata a gîndului în care se poate oglindi, cu toate acestea, caldura poeziei integrale. De aceea efemeridele lui sînt antologice, si pastreaza în ele ceva care nu poate pieri.

Dar contradictia aceasta a clipei care ramîne în vesnicie, si care e semnul adevaratului ziarist, 1-a facut sa nu scrie niciodata carti. El care a scris atît de mult si cu atîtea posibilitati minunate. Cartea moderna e ceva numai al trecutului sau numai al viitorului, adica neant, ceva artificial, anume facut ca sa para ca este, nefiind înca. Stiu sigur, însa, ca dupa el ar ramîne destule marturii scrise care se vor putea aduna între scoarte de bucoavna.

Profesorul Nae Ionescu a adus printre noi, reînviata, stravechea mentalitate a rasariteanului, care trebuie sa fie orice român; e nefiresc sa fie carturar, fabricant de carti, dar e totdeauna un bun dascal, un trezitor de constiinte. Poarta ceva profetic în el. Chipul lui de a vedea este, de fapt, viziunea unui „ev mediu ceresc”, vedenia voievozilor si calugarilor nostri, care chiar cînd se numeau Neagoe Basarab sau Cuviosul Gheorghe de la Cernica ramîneau numai slujitorii cuviinciosi ai prezentului, cu slova lor. Din pricina aceasta trecutul nostru românesc nu e cultural si nici ziaristul si profesorul Nae Ionescu „un cultural”. Sînt numai smeritii lucratori ai „unei treceri mai departe”, vesnic prezente aici.

Omul de care mi-e dat sa vorbesc sta azi la chindia vietii lui, la toata barbatia, si pretul prezent printre noi, si noi nu îl cunoastem sau, mai bine, nu îl recunoastem. Asa se întîmpla cu toti oamenii „clipei vesnice”. Nu-i vedem si nu-i întelegem din pricina slabiciunii noastre decît dupa ce se duc. Nae Ionescu, totusi, e un trezitor de constiinte.

De cît folos ar fi pentru tara aceasta daca am încerca sa ne aflam „oamenii”. Purtam în fruntea si în slova noastra paiate.

E totusi si un bine ca nu se poate spune totul, si ne mai ramîn nadejdi ascunse.

Sandu Tudor

* Credinta, anul III, nr. 359, 10 februarie 1935