"Canaraua Fetei", biserica în care slujesc animalele

Am intrat în cel de-al treilea mileniu cu sentimentul că timpul se comprimă, că tropăim ameţitor spre un ceţos "nu-ştiu-ce", îndemnaţi parcă de un scormonitor neastâmpăr, orgolioşi şi plini de noi, atotştiutori şi neglijenţi. Tragem de colţurile zilelor, ca de nişte piei de vite puse la argăsit, uşuratici şi apatici, şi numai uneori, uitându-ne cu atenţie în jur, descoperim cât de trişti şi străini suntem. Câtă bucurie am uitat şi câtă amăgire înghiţim, drept fericire. Şi-n toată această buimacă alergare, un semn din veacurile trecute, dezvăluit nouă din întâmplare, sau cine mai ştie din ce motiv, ne pune pe gânduri, ne tulbură, aducându-ne aminte ce înseamnă eternitatea şi cât de trecători suntem. Un asemenea sentiment am trăit când am văzut cu ochii noştri, în Dobrogea sfântă, complexul rupestru de la Dumbrăveni. Aşezare milenară, puţin cunoscută specialiştilor şi total necunoscută publicului larg.

Prezentăm, aşadar, inedita descoperire, cu bucuria regăsirii unui trecut glorios, de care noi, românii, ar trebui să fim mult mai interesaţi şi mai grijulii, căci el reprezintă buletinul nostru de identitate în istorie.

Prin 1981, un ţăran din comuna Cerchezu, sesiza istoricii de la Constanţa în legătură cu ciudatele încăperi scobite în peretele cochilifer al unei terase, ce se deschide spre lunca Ceairului, de lângă localitatea Dumbrăveni. Locul este cunoscut sub numele de "Canaraua Fetei". Câţiva cercetători s-au deplasat acolo şi-au constatat că este vorba despre un adevărat complex rupestru, asemănător celui de la Basarabi, de dimensiuni ceva mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest loc.

În drum spre misterioasele grote

Într-o zi încinsă de iulie, am pornit spre "Canaraua Fetei", însoţiţi de fratele Gelu, de la Mănăstirea Dervent. După aproximativ două ore de drum, am ajuns în marginea Dumbrăvenului, unde, în această primăvară, s-au pus bazele unei mănăstirii, cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului". Împreună cu cei doi părinţi de aici, Antim şi Teodor, am plecat mai departe, spre misterioasele grote din peretele de calcar. După ce am străbătut vreo patru kilometri, printr-o zonă aproape sălbătică, acoperită de ierburi cu mirosuri amare, oprim maşinile la poalele unui munte ros de soare şi geruri. Undeva, în ochiul de cer ce se deschide deasupra lui, un vultur desenează cercuri largi, himnotice, încercând parcă să protejeze un loc anume. "Acolo sunt bisericuţele rupestre", ne-anunţă părintele Antim, indicându-ne cu mâna chiar vârful de munte desupra căruia plana maiestos pasărea.

Corul insectelor invizibile

Începem să urcăm pe o cărare bănuită, prin buruienile cât omul. După câteva minute, ajungem la peretele stâncos. Mergem unul în spatele celuilalt, câteva zeci de metri, până ce ne trezim sub o boltă de piatră, ca o cupolă de biserică. Aici este "Canaraua Fetei". Cu mulţi ani în urmă, nu se ştie exact când, chiar în acest loc, s-a desprins o bucată mare de stâncă, dezvelind mai multe încăperi săpate în piatră, în vremuri de demult, dintre care, unele, parţial suspendate.

În acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac, împreună cu alţi istorici de la Tomis, au găsit încăperi dispuse pe două nivele: parter şi etaj.

Din pereţii înnegriţi de funingine străbate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din străfunduri, interpretat de mii şi mii de insecte invizibile.

Bisericuţa de la etaj

Din încăperile de jos, în care ne aflăm, zărim partea superioară a monumentului, în care distingem cele trei încăperi ale unei biserici străvechi: pronaosul, naosul şi altarul.

Improvizăm o scară dintr-o ramură groasă de copac şi, împreună cu cei doi călugări, urcăm cu greu la etaj. Apoi, păşim cu emoţie în biserică. În ceea ce a mai rămas din biserică. Pereţii sunt arşi de un incendiu violent. Cu greu se mai poate distinge ceva, în afară de numele unor contemporani inconştienţi care au ţinut să-şi eternizeze nepreţuita identitate, zgâriind pereţii afumaţi. Bisericuţa are o lungime de aproximativ 7 metri. În peretele de nord al altarului se află o mică fereastră săpată în rocă, având deschiderea spre o galerie-culoar lungă de vreo 35 de metri. Înălţimea altarului nu depăşeşete cu mult 2 metri, plafonul lui având formă de semicalotă sferică. În naos, se mai păstrează urma unei banchete săpate în piatră, iar în pronaos, accesul se făce printr-o intrare boltită, sub formă de arc de cerc. Lungime a ceea ce a mai rămas din pronaos este de aproximativ 2,5 m. Pe axul bisericuţie, la vest de pronaos, se află un spaţiu de acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior al complexului.

Mormintele sfinţilor din galerie

În apropierea spaţiului de acces se mai află o încăpere mică, în care a fost săpată o absidă orientată spre vest (contraabsidă), în care este practicată o firidă cu mai multe nişe pentru opaiţe. Această încăpere este situată în imediata vecinătate a mormintelor şi servea, probabil, drept atrium sau în scopuri liturgice, după cum consideră Costel Chiriac. Trebuie spus că aici au fost identificate trei lăcaşuri de morminte, profanate în timp. Nu se ştie cine au fost înmormântaţi aici, dar, cu siguranţă, este vorba despre persoane importante, de vreme ce au fost înhumate în interiorul complexului. Poate chiar unii dintre monahii aşezării, sau trei dintre sutele de sfinţi necunoscuţi cu numele din Dobrogea. În prezent, în lăcaşurile de piatră se află numai pământ amestecat cu cenuşă.

Din dreptul camerei cu contrabsidă începe către est o galerie, un traseu parţial paralel cu bisericuţa, săpat mai în profunzimea terasei, pe o lungime de circa 35 de metri. În două locuri, în podeaua galeriei au fost făcute gropi rectangulare, cu o lăţime de aproximativ 0,60 m, astupate cu piatră măruntă sfărâmată, provenind fie de la excavarea galeriei, şi având rolul de gropi de evacuare a pietrei, spre parter, fie de la nişte posibile galerii de acces, de la nivelul superior la cel inferior, în caz de pericol. La 7 metri de la ultima groapă, spre est, galeria se înfundă.

Scrieri nedescifrate şi pietre fasonate

Încercăm, cu emoţie, să coborâm în mileniul ce ne desparte de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut că înainte de a-şi face aici biserică creştinii, aşezarea nu a mai fost locuită. Nu este exclus să fi existat în aceste încăperi un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de strămoşii noştri daci. Cele câteva inscripţii descoperite de ceretători nu au fost decifrate, iar astăzi, ele, practic, au dispărut. Ce mister ascund literele trasate stângaci pe pereţi ? Despre cine sau despre ce fapte vorbesc ? Pe celălalt mal al văii, specialiştii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 metri, pietre mari fasonate, legate cu pământ, resturile unui posibil zid, care marca traseul incintei întregului complex, sau conturul unei locuinţe. Lipsa unor săpături arheologice de amploare au făcut ca misterul acestui loc să rămână nedescifrat în continuare. Cele câteva fragmente ceramice atipice găsite aici nu spun mare lucru. Nici cele aparţinând feudalismului timpuriu, de tip Dridu, găsite în albia văii, nu dau prea multe informaţii. Un lucru este evident: aşezarea şi-a găsit sfârşitul în urma unui violent incendiu.

Un sistem zonal de comunităţi monahale

Tot specialiştii spun că între complexul de la Dumbrăveni şi cel de la Basarabi există numeroase similitudini, de unde s-ar putea trage concluzia că ele ar fi contemporane, opera unor comunităţi creştine, cu începere din a doua jumătate a secolului X, durata lor de existenţă fiind greu de apreciat. Cercetătorii fac analogii şi comparaţii cu alte descoperiri de acest gen, din aceeaşi zonă, dar pe teritoriul actual al Bulgariei-Silistra şi valea râului Suha-Reko- unde au fost descoperite cinci bisericuţe săpate în stâncă şi opt chilii monahale datând, din secolele IX-X. Acestea însă nu au planul asemănător cu cele de la Dumbrăveni şi Basarabi, în schimb, sunt pline de reprezentări zoo şi antropomorfe, inscripţii incizate, cruci, pentagrame, ţintare etc.

Concluzia exprimată de unii cercetători este că toate aceste biserici rupestre, alături de cele de la Casian, judeţul Constanţa, fac parte dintr-un sistem zonal de comunităţi monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul de complexă evoluţiei creştinismului între Dunăre şi Marea Neagră, pe teritoriul fostei provincii bizantine Thema Paristrion, făcând partedin fenomenul "monahismului popular bizantino-balcanic", cum apreciază profesorul Petre Diaconu. Fenomen care avea, în a doua jumătate a secolului X, cel puţin la Basarabi, un caracter iniţiatic, înglobând şi elemente de cult străvechi (de unde şi ideea că au fost ridicate pe locul fostelor altare precreştine n.n), ce definesc un moment important al sincretismului religios, ce a precedat întronarea firească a cultului creştin.

Căutând inscripţiile vechi

Coborâm cu greu din "biserica de la etaj", lăsând animalele pământului să slujească mai departe taina în sfântul locaş. Mai privim o dată pereţii afumaţi, stânca scobită, şi parcă auzim din măruntaiele pământului un geamăt sau un suspin. Sau poate este chiar vocea vreunui sfânt uitat, care se pregăteşte să ni se arate nouă, celor pierduţi în negura noului mileniu. Căutăm să descoperim în stâncă scrijeliturile acelor monahi care s-au nevoit aici cu peste o mie de ani în urmă, căci nu se poate să fi dispărut cu totul. Zărim nişte semne, vagi, ce ar putea fi o scriere, dar nu le putem cerceta mai îndeaproape.

Loc pângărit şi aurul turcilor

Într-un sfârşit, ne despărţim cu greu de aceste locuri, atât de stranii şi necunoscute, şi-o pornim către sat, cu speranţa că memoria colectivă mai păstrează ceva, în cotloanele ei, despre acele vremuri. Trecem mai întâi prin cimitirul satului Dumbrăveni, unde cei doi părinţi ne arată nişte cruci vechi, ciudate şi ele ca formă. Căutăm pe cineva care-şi mai aminteşte câte ceva despre "Canaraua Fetei". Aşa ajungem în curtea lui Vasile Roman, un bătrân de 85 de ani. El ne povesteşte că termenul de "canara" înseamnă grotă în stâncă, loc de unde s-a scos piatra. "Când eram copil, ne jucam pe acolo mai mulţi. Erau acolo jgheaburi în piatră, din care mâncau caii. Erau şi nişte scări. Mi-aduc aminte că pe pereţi erau zgâriate inscripţii, pe care nu le puteai citi. Era şi câte o figură de om cioplită în piatră, iar sus se vedeau un fel de paturi săpate în stâncă."

"Acolo duceau turcii fecioare luate din sat şi le pângăreau", completează informaţiile mama Anica, soţia lui Vasile Roman, spunându-ne că locurile sunt pline de aur de pe vremea turcilor. Şi chiar şi astăzi mai vin unii şi caută comorile ascunse în sat sau prin împrejurimi.

Pentru o clipă, contemporani cu eternitatea

Părăsim Dumbrăveni, cel mai vechi sat cu populaţie colonizată din vechiul Regat, îndreptându-ne spre oraşele noastre din beton, ceva mai uimiţi, ceva mai tăcuţi, moleşiţi de gânduri şi căldură. Lăsăm în urmă un petic de eternitate căruia, pentru câteva clipe, am încercat să-i fim contemporani. Ne-am smerit urcând spre acele bisericuţe din stâncă, lăsându-ne trupurile împunse de spinii buruienilor, cu speranţa că, astfel, cei în drept se vor ocupa de acest document în piatră al istoriei noastre vechi, despre care, cu bucurie facem şi noi mărturie astăzi.

Dumitru MANOLACHE

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!