NOICA ŞI CUMINŢENIA PĂMÎNTULUI

Filosoful Constantin Noica (1909-1987), cel atît de superficial expediat astăzi, din perspectiva vulgatei autohtone a "politicii corecte", în "lagărul" ideologic rezervat autorilor "protocronişti", ne-a lăsat o exegeză de excepţie la "Cuminţenia Pământului" a lui Brâncuşi, de un interes mult mai larg decît cel strict artistic. Urmez în rezumatul descriptiv de mai jos textul din Simple introduceri… (ed. Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, pp. 21-27). Las la o parte, ca fiind de un interes secundar, scenariul retoric în care Noica înţelesese să-şi plaseze exegeza (pornind de la vechea observaţie a lui Paul Morand – care ar fi fost frumos să se adeverească măcar în parte – că în preajma anului 2000 "operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi", dar şi de la simpatica supoziţie "de lucru" că la un moment dat "vreun intendent cosmic" ar veni "în inspecţie pe Pămînt", cercetîndu-l cît e de... "cuminte").

Filosoful observa, din capul locului, că interpretarea "Cuminţeniei Pămîntului" pare a se mişca între două caracterizări radicale: "Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, declarînd că «nu e întrecută decît în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrîn». Dar un medic, tot român, a de-cretat că este vorba de «o idioată mongoloidă» – în ironie denumită de către sculptor «Cuminţenia Pămîntului» –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încercat onest să o dovedească, fotografiind o debilă senilă din regiunea de obîrşie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie".

Pe Noica nu-l deranjează deloc să-şi pornească analiza chiar de la "idioata mongoloidă". Numai că ceea ce medicul respectiv şi chiar unii critici de artă n-au observat este că "femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea prezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare". Astfel, acel "ceva enigmatic care stăruie în ea" pare să ţină mai cu seamă de această "subtilă disimetrie", ale cărei elemente constitutive sînt inventariate mai departe: femeia este, aşa zicînd, "într-o ureche" (prezentă în partea stîngă, urechea lipseşte în cea dreaptă); părul este evidenţiat în partea stîngă, dar abia sugerat în cea dreaptă; "sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu animalitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme"; capul este uşor înclinat spre dreapta; guşa ("efectiv semnul clinic al idioţiei") e mai vizibilă în stînga; "faţă de nara dreaptă, care e mai marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai teşite, mai primitive"; la o privire foarte atentă, "pupila ochiului drept este imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt"; în fine, pe frunte, în zona ochiului stîng, este ceva ce seamănă cu o urmă de lovitură, "de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a naturii, cu păţaniile ei".

Concluzia analistului e tranşantă: "diferenţele sînt absolut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă". Şi interogaţia se naşte inevitabil: "Să nu fie un sens aici? […] Nu s-ar putea oare deosebi, în chipul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a naturii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?".

Nucleul interpretativ, foarte grăitor pentru ceea ce am putea numi o weltanschauung de dreapta, e acesta (conţinînd însăşi esenţa simbolică a dihotomiei dreapta-stînga): "Totul, aşadar, în partea stîngă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pupilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd celălalt e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreapta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să şi-l ascundă. Fruntea are, în partea stîngă, urma unei lovituri cu piatra; sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă… Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în identitatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, încît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală […]. Şi totuşi, în ciuda identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ceva se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană. […] Sculptura lui Brîncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţelepciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. Dar de la început întruchiparea sculptorului exprima un fel de înţelepciune, dacă ne gîndim că printre sensurile pe care le dă tînărul Charmides pentru înţelepciune este şi cel de a fi o «anumită formă de linişte», ceea ce nu poate fi refuzat Cuminţeniei Pămîntului. Este şi ea sophron, în felul ei".

Enigmatică, dar neechivocă, "ea este cuminte şi chiar înţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea", întruchipînd puritatea nediscursivă, sfinţenia primordială a firii, dinaintea căreia diavolul însuşi rămîne dezarmat. Or, "fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar putea spune". Şi, pe acest temei aproape mistic, concluzia: netrădînd nici un stigmat al răului, fiind mai degrabă "ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume", înseamnă că "ceva ar putea atunci să se nască din plodul acesta al pămîntului. Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spatelui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitudinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteligenţă viitoare; trunchiul perfect vertical dă parcă fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă posibilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare". Dreptatea/rectitudinea din ea o poate salva de puţinătate, strămutînd "devenirea întru devenire" în "devenire întru fiinţă".

"De aceea ar fi bine – încheie filosoful – ca în toate pieţele lumii să figureze «Cuminţenia Pămîntului»"... Va fi, poate, în "bunătatea" altui timp...

A rezumat Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!