EXORCIZAREA DE ISPITELE NORMEI

„Un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine
 îţi este ţie însuţi o înfrângere”.

(C. Noica, „Jurnal filozofic”)

Se pare că, pentru simţirea europeană, circumstanţa istorică generală în iureşul căreia ne aflăm determină reacţii dintre cele mai variate, atitudinile polarizându-se până la extrem. Avem, sublimând diferitele nuanţări, europenism (riguros: globalizare) şi naţionalisme.

În ce ne priveşte, pe fondul acestor vaste mişcări, am început deshumarea „valorilor naţionale” pe care le opunem valorilor globalizante, aşa zis suspecte. Subit, „cazul Noica” redevine actual, din păcate pentru noi, sărăcit de adevărata sa moştenire, sub forma unor „noicăieli” vulgare (termenul îi aparţine lui Sorin Vieru), slujind celor mai oportuniste puncte de vedere.

De departe, cea mai înfierată preocupare a filozofului Noica pe tărâmul gândirii este, potrivit criticilor săi, problema românescului cu corolarul său: critica modernităţii europene care, prin „libertatea totală a determinaţiilor”, tehnicizată şi consumatoristă, pare a atinge frontierele nefiinţei. Astfel, „adevărata întrebare ar fi: dacă în modernitate fiinţa este ameninţată în secret, de ce filozoful analizează această ameninţare legând-o în special de experienţa democratică şi mult mai puţin de cealaltă mare experienţă istorică a veacului, expereinţa totalitară, criticile pe care le adresează el Occidentului fiind mai frecvente şi mai vii, inclusiv în discuţiile private?”.

Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie să cercetăm spiritul filozofiei lui Noica şi gândul său mai orginar, adică modalitatea în care filozofia intereferează cu producţiile umane din toate sferele de activitate, redându-le sensul.

Dintru început, este necesară următoarea precizare: Noica este sub toate aspectele un filozof, judecata sa vizând constant modalităţile de autocritică ale spiritului. Acesta este filozoficul: retrospecţie critică a spiritului (Geist) asupra lui însuşi.

Problema Umanismului a fost dirijată în direcţia obţinerii certitudinii. Spiritul de exactitate străbate întreaga istorie de la Descartes încoace.

Încă din ce am spus mai sus cu privire la filozofia nicasiană, posibilitatea certitudinilor este redusă la maxim. După Noica, filozofia nu oferă certitudini, ci doar o bună aşezare pe drum (evident, al spiritului).

Instrumenul filozofiei, el o arată în lucrarea sa de doctorat şi explicit în prima parte de la „Sentimentul românesc al fiinţei”, este întrebarea. Filiera heideggeriană este vădită. Începând cu Socrate şi până la filozoful freibourghez, trecând prin criticism şi idealismul german, toată istoria filozofiei pare să fi uitat o întrebare fundamentală, aceea privitoare la fiinţă şi la sensul ei.

Filozofia se apleacă interogativ asupra Adevărului, înţeles ontologic, drept „a-letheia”, ca „stare-de–ne-ascundere”, care este perpetuă tensiune dialectică. Adevărul disimulează, ne spune Heidegger în prelegerea „Parmenide”, oscileză între „ascundere” şi „ne-ascundere” în chiar interiorul său. Întrebarea poartă cu ea această tensiune dialectică, adâncind-o, înţelegând-o din ce în ce mai originar, devine „epectază” sau, cu un cuvânt des întrebuinţat de Heidegger, „Anwesen” („statornică-ajungere-la-prezenţă”). Acest cuvânt are ceva din înţelesul „cercului metafizic”, „cercului de tip vectorial” ale lui Noica, deşi el pune problema hegelian, în termenii devenirii, nu ai Dasein-ului autentic, ai înfăptuirii sau, mai exact, în cei ai „devenirii întru fiinţă”.

O primă concluzie: filozofia are doar întrebări, mereu mai originare, niciodată răspunsuri, fără a fi prin aceasta relativistă. Incertitudinea poate şi ea deveni suficienţă, relativism. Noica însuşi este celebru pentru idiosincrasiile exprimate în mai toate împrejurările; cu toţii avem păreri, opinii, mai mult sau mai puţin „maniheice”. Ceea ce ne propune filozoful de la Păltiniş este, cu o vorbă a lui Andrei Pleşu, „o manevră intelectuală de conjunctură, un stil de a gândi”, o metodă, nu dogmatism, doctrină.

Aceasta este legea (stăpânul) filozofiei, raţiunea ei, „limitaţia ce nu limitează”, „închiderea ce se deschide”. Sub acest imperiu suntem toţi: a nu avea certitudini, păreri ultime, absolute, ci doar întrupări, ipostazieri în persoane concrete şi libere ale drumului spre adevăr. Această abordare oferă un răspuns întru totul satisfăcător „crizei identitare” pe care o parcurge umanitatea.

„Suntem sub stăpâni”, obişnuia să spună Noica, iar cel mai de seamă dintre aceşti stăpâni este adevărul care disimulează sempitern. Uitând acest lucru cădem în ispita încremenirii.

În eseul „Logica naţională”, Noica opune viaţa logicii înţeleasă ca îngheţare a fluidităţii dialectice a gândirii în forme cărora trebuie să ne supunem, denumită mai târziu „Logica lui Ares”. Aici trebuie văzut principalul demers al filozofiei nicasiene: lupta cu stagnarea în certitudini care se dovedesc a fi până la urmă periculoase himere. La acestea se referă germanul „Bestellen” („acţiunea-de-a-supune-la-comandă”); norma, stagnarea, certitudinea sunt, prin suficienţa lor, cele care „supun la comandă” în exerciţiul lor nefilozofic natura şi omul.

Şi pentru că suficienţa apare la nivelul spiritului, tot acolo trebuie căutat şi remediul. Acesta este raţiunea, filozofia. Ea îmblonăveşte, perverteşte omul pentru a-l reda sieşi mai îmbogăţit şi pentru a-l aşeza pe calea adevărului, care este una a gândirii - însăşi condiţia de posibilitate a istoriei.

Este rolul cel mai însemnat al culturii, acela de a îmbolnăvi, prin relevarea incertitudinii, pentru a vindeca, pentru a zgudui încremenirea dintre oameni, rol pe care modernitatea europeană, sesizează Noica, l-a uitat. De aceea, cauza trebuie vizată, nu efectul, educaţia (formarea) nu formele împietrite deja (ceva de ordinul totalitarismului).

Europa are tot ce a dat spiritul mai valoros în istorie (Max Weber sesiza, de pe alte poziţii, acelaşi lucru în „Etica protestantă...”), dar pare să ignore acest avantaj. A uitat de „kairos”.

Spectaculoasa dezvoltare a tehnicii a creat omului doar iluzia libertăţii, în realitate acesta evoluând tragic pe un sigur drum spre servitute, e drept, hipnotizant. Rezultatul este tot un fel de totalitarism.

Când prosperitatea devine normă (singura!), suficienţă, încremenire, omul îşi pierde libertatea şi poate fi uşor controlat, aşa cum s-a întâmplat în totalitarism: înţelegând confortul substanţialist, ca natură (unică), consecinţele asupra libertăţii sunt devastatoare.

Noica se întreba în eseul citat: „Poate fi o naţiune doar prosperă?” Poate fi un om doar prosper? Este cu siguranţă numai o problemă de timp până când un alt totalitarism îi va răpi libertatea.

În consecinţă: de ce critică democraţia şi nu totalitarismul? Este toată problematica fiului risipitor şi a fratelui aici.

Pentru ultimul te rogi, doar o minune îl mai poate salva din încremenire, din mineralizare. Pe primul, însă, pentru că a rămas deschis tuturor posibilităţilor (încă), îl poţi critica. Pentru „duşmani” te rogi, prietenilor le sesizezi cu afecţiune greşelile, aceasta neîmpiedicând tonul aspru.

În fond critica lui Noica adresată „Germaniei untului” este de fapt a „Germaniei doar a untului”. El cere mai multă raţiune, mai multă auto-critică sau, poate, cioranian, mai multă utopie.

Pornind doar de la filozofie se poate întrezări gândul lui Noica, atât în problematica europeană cât şi în cea a românescului.

Pentru că eseul de faţă a urmărit altă ţintă, rămân pe seama tuturor celor deschişi confruntărilor de idei aprofundări ulterioare.

Noica - aceasta este fundamental! - a tradus în persoana lui marea tradiţie a filozofiei şi, cu o vorbă a sa, a avut dreptate cu dreptatea înaintaşilor cu tot, cerând acelaşi lucru şi urmaşilor. Cel puţin etic este „acoperit”.

Deşi s-a ocupat de „sentimentul românesc al fiinţei” a făcut-o cu gândul la „obţinerea universalului prin idiomatic”, într-o operă de o coerenţă interioară exemplară.

Toate acestea cu unicul gând centralizator, ordonator, al valorii absolute a filozofiei înţeleasă ca drum, ca întrebare întrupată.

Răzvan ANDREI

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!