Povestiri din Hegel în viziunea Securităţii

"Auzeam urletele lui Noica în timp ce era bătut!”
(din declaraţiile unor deţinute de la închisoarea Piteşti)(*)

Printr-o bizarerie, inexplicabilă ca orice bizarerie, în volumul al doilea al Dosarului nr. 207 aflat în Arhivele CNSAS ("consacrat" lui Dinu Pillat şi lui N. Steinhardt) se află aproximativ 200 de file privind urmărirea lui Constantin Noica (de Securitate, evident) în anii 1957-1958, deci în perioada în care filozoful se afla încă în domiciliu forţat la Cîmpulung (avea să fie arestat la 11 decembrie 1958).

Faptul că cei trei scriitori amintiţi au făcut parte din acelaşi lot nu este un argument al "comasării", dosarul procesului "Noica-Pillat" (Arhiva Fond Penal, Dosar nr. 118 988, aflat tot în custodia CNSAS şi cuprinzînd 21 de volume) fiind separat de dosarele de urmărire informativă ale celor implicaţi. Lucrurile sînt cu atît mai bizare, cu cît, se pare, pînă acum, cu excepţia unui volum de T.O. (interceptări de convorbiri telefonice şi de conversaţii la domiciliu), nu a fost scos "la lumină" Dosarul de Urmărire Informativă al lui C. Noica. De vreme ce Dosarul nr. 207 (ACNSAS, Arhiva Fond Informativ), avînd ca "obiective", cum am spus, pe Dinu Pillat şi pe N. Steinhardt, cuprinde 11 volume, e greu de crezut că Noica nu ar avea... dosar.

Cert este că printre cele 200 de file amintite se află şi o analiză a Securităţii la Povestiri din Hegel de C. Noica(1), un document pe care îl propunem pentru acest număr al revistei Rost. În dosarul procesului "Noica-Pillat" sînt "analizate" şi alte lucrări ale filozofului: Pagini despre sufletul românesc şi Anti-Goethe(2).

Toate aceste texte, împreună cu Lettre à un ami lointain (apărută în 1957 în Nouvelle Revue Française) şi La tentation d'exister de Emil Cioran (apărută la Gallimard în 1956), la Forêt interdite de Mircea Eliade (de fapt, traducerea franceză a romanului Noaptea de sînziene), Răspuns unui prieten îndepărtat de C. Noica, Aşteptînd ceasul de apoi de Dinu Pillat (un roman nerecuperat încă) ş.a., au constituit "corpurile delicte" ale procesului din 1960. Majoritatea sînt anexate Dosarului nr. 118 988 şi poartă ştampila Ministerului de Interne! Cititorii acestor pagini vor trage concluziile de rigoare...

În ceea ce priveşte lucrarea Povestiri din Hegel, aşa cum rezultă din mai multe procese-verbale de interogatoriu(3), a fost finalizată, într-o primă variantă, în toamna anului 1956 şi, într-o a doua variantă, în iulie 1957. Este dată apoi spre lectură mai multor prieteni: Alexandru Paleologu, Anca şi Mihai Ionescu, Sergiu Al-George, Ion Dobrogeanu-Gherea, Mihai Şora, Sandu Singer, Petru Manoliu, Dan Paraschivescu Bosnief, Saşa Caracaş, Constantin Floru, Virgil Bogdan, Mihai Rădulescu, N. Steinhardt, Paul Dimitriu, Coca Cassasovici, Victor Müler ş.a.

Fragmente din prima variantă sînt trimise, prin intermediul verişoarei sale, Mariana Parlier, lui Emil Cioran. Acesta împreună cu profesorul francez Henri Goulier iau legătura cu editura Plon, editură care îl invită pe autor, în februarie 1957, să trimită lucrarea în eventualitatea publicării. C. Noica pregăteşte versiunea franceză a Povestirilor din Hegel, însă nu mai apucă s-o trimită editurii respective, deoarece în decembrie 1958 este arestat.

Trebuie precizat, din capul locului, că Noica nu a destinat această încercare de interpretare şi de clarificare a Fenomenologiei spiritului unui circuit clandestin. Dimpotrivă, o trimite, prin intermediul lui Mihai Şora la ESPLA, în eventualitatea, e drept, utopică, a publicării. Cu alte cuvinte, C. Noica nu a avut nici o clipă conştiinţa "subversivităţii" ei.

Într-o declaraţie din 20 februarie 1960, Mihai Şora precizează, printre altele: "În momentul în care a venit la ESPLA lucrarea lui Noica despre Hegel, m-am gîndit că, în cazul în care ar prezenta un interes oarecare din punctul de vedere al publicităţii, chiar cu ample modificări (însă nestructurale, adică: suprimări şi adaosuri), să fie dată unui referent extern competent în Hegel, care să facă propuneri concrete. Am căzut de acord în sensul acesta cu tov. Zigu Orenstein, redactor la redacţia de critică şi avînd studii de filozofie la bază, asupra persoanei tov. Pavel Apostol, cercetător principal la Institutul de Filozofie şi autor al unei lucrări despre Hegel. Tovarăşul Orenstein a şi luat contact şi a vorbit cu tov. Pavel Apostol în acest sens, spunîndu-i că avem lucrarea respectivă şi că, eventual, dacă este cazul, am dori să cerem avizul. Tov. Orenstein mi-a comunicat că tov. Apostol a acceptat în principiu să fie referent.

După lectură, constatînd că orientarea cărţii este funciarmente idealistă şi că deci nu poate fi luată în considerare din punct de vedere al publicităţii ei, chiar după ample remanieri, am socotit că nu mai este cazul să cerem nici un aviz extern, care nu-şi avea rostul decît pentru a ne ghida în procesul de refacere a cărţii prin modificări ce nu ating structura."(4) Toate acestea, ca şi faptul că Noica trimite lucrarea la Paris, verişoarei sale, utilizînd circuitul poştal, erau însă pentru anchetatorii din procesele politice "pretexte", strategii "de camuflare".

Hermeneutica iniţiată de Securitate, ca şi de anchetatorii cu pricina, avea să recurgă, oricum, la un discurs mult mai inchizitorial, mult mai culpabilizant. Atît în "Referatul privind rezultatul anchetei penale" din 25 decembrie 1959(5), cît şi în "Concluziile de învinuire" de la 10 februarie 1960(6), ori în "Dezbateri în instanţa de fond", şedinţa din 26 februarie 1960(7), sau, în sfîrşit, în motivarea Sentinţei din 1 martie 1960(8), leit-motivele, stereotipiile de analiză a lucrării sînt previzibile: caracter "reacţionar", "fascist", "trăirist", "revizionist", "anti-marxist" etc. etc.

Iată, de pildă, ce se spune în "Concluziile de învinuire" de la 10 februarie 1960: "Astfel, lucrarea sa «Anti-Goethe» este înţesată cu teorii reacţionare, susţinînd teza legionară a «cultului morţii», iar în «Povestiri din Hegel», sub pretextul povestirii cărţii lui Hegel, stăruind asupra laturii sale reacţionare, o interpretează în direcţia «trăirismului» legionar şi în acelaşi timp introduce teze fasciste şi revizioniste, calomniind într-o formă – uneori mascată, alteori deschisă – revoluţia socialistă şi marxismul"(9).

În viziunea anchetatorilor, Noica ar fi operat o lectură diversionist-selectivă în înterpretarea lui Goethe sau Hegel, eliminînd, chipurile, ceea ce noua ideologie ar fi putut "valorifica" din opera celor doi gînditori: "În acest scop – se spune în "Dezbaterile din instanţa de fond" din 26 februarie 1960 – Noica C. a scris «Povestiri din Hegel», lucrare cu conţinut fascist, prin care încearcă să reabiliteze ideologia şi practica fascismului, şi de asemenea, împreună cu această lucrare, şi despre Goethe o scriere «Anti-Goethe» în care şi-a permis să calomnieze pe marele poet german, scoţînd din operele sale tot ce era bun pentru popor şi strecurînd teze străine ale lui Nae Ionescu şi alţi legionari"(10). Iată-i, aşadar, pe anchetatorii implicaţi în procesele comuniste arătîndu-se foarte grijulii cu Goethe... Ca, de altfel – cum se va vedea în Nota pe care v-o prezentăm –, şi cu Hegel... În fond, n-am învăţat cu toţii la şcoală că dialectica lui Hegel ar fi corectă dacă ar fi răsturnată cu susul în jos?

Nota de analiză realizată de sursa "Şerban" (de bună seamă, un "specialist") operează – en détail – cu aceeaşi grilă de interpretare. Este o lectură întemeiată pe o preconcepţie, o lectură ale cărei concluzii sînt trase înainte de începerea ei, o lectură constituită pe un fals silogism: 1. C. Noica are, nu-i aşa?, un trecut legionar; 2. Deci absolut orice text a fost, este şi va fi infiltrat de ideologia legionară.

Nu vă sună cunoscut acest tip de silogism? Nu vi se pare – vai! – extrem de actual?

Presupoziţia Securităţii este că textul lui Noica este un text încifrat, esopic, camuflînd un mesaj subversiv şi presupunînd o lectură "printre rînduri". Glumind, am spune că tipul acesta de hermeneutică are ceva din analiza lui René Guénon la Divina Comedie (nu vedea acesta în textul dantesc un mesaj ezoteric adresat... rozicrucienilor?).

Ştim cu toţii că la noi, după "vaga liberalizare" din anii '60, începe să se scrie aşa-zisul roman politic, operînd tot cu un limbaj încifrat, ermetic, parabolic şi care chiar îşi constituie un public care citeşte "printre rînduri". Numai că, dacă în acest din urmă caz, lectura "printre rînduri" era o lectură de descoperire a sensurilor, în cazul analizei unui "specialist" precum "Şerban" acest tip de lectură este unul de inventare a sensurilor. Conform acelei grile de interpretare, textul lui Noica trebuie citit prin restrîngere semantică. Tot ce în "pelicula" textului noicean vizează "generalul", "universalul" trebuie, de fapt, citit ca formă de critică a "particularului" (socialist sau marxist, evident!). Scepticismul lui Noica faţă de politic în general trebuie interpretat – aţi ghicit! – ca un scepticism faţă de politica socialistă. Discursul împotriva oricărei revoluţii trebuie interpretat – nu-i aşa? – ca un discurs împotriva revoluţiei socialiste. O frază precum "vezi prezentul ca să te întorci la trecut şi, pe urmă, cu trecut cu tot, să te întorci la prezent" ar sugera caracterul trecător al socialismului etc. etc. Gura păcătosului...

Spaima hermeneutului securist are ceva din farmecul expresiei "scheletul din dulap". În sintagma "găligani ai idealului" ar trebui – vezi, Doamne! – să-i recunoaştem pe revoluţionarii comunişti, iar în fraza "O societate făcută după chipul lăuntric al sclavilor acestora muncitori şi liberaţi ar fi, probabil, plictisul însuşi" ar trebui să identificăm o referinţă la societatea comunistă. Involuntar, prin ricoşeu, agentul Securităţii avea dreptate: el se recunoştea pe sine şi pe semenii săi într-o oglindă pe care, de fapt, Noica nu i-o aşezase în faţă...

În fine, lectura determinată de presupoziţia textului "ezoteric" inventează mesajele subversive: fraza "Noi n-avem un singur nume, cum scrie pe buletine, iar cînd sîntem oameni adevăraţi riscăm să le avem pe toate" ar trebui citită – opinează subtilul analist – ca o chemare la acţiune "contra-revoluţionară".

Strategiile hermeneutice ale Securităţii sînt mult mai diverse şi le las cititorilor "plăcerea" de a le descoperi...

Ceea ce e frapant însă (şi foarte trist!) este suprapunerea evidentă a unor asemenea strategii cu cele ale unor analize actuale pe textele lui Cioran, Noica, Eliade ş.a., făcute, chipurile, dintr-o necesitate de "revizuire" (mult mai tolerantă, de altfel, cu compromisurile comuniste ale unor oameni de cultură) şi dintr-o perspectivă cu pretenţii raţionaliste şi democratice... Ai senzaţia că istoria se repetă la nesfîrşit şi că hermeneuticile Securităţii sînt recurente.

George ARDELEANU

____________

(*) Convorbire cu doamna Simina Mezincescu, în vol. Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, Arşavir Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., Ed. Vremea, Buc., 1996.

(1) ACNSAS, Arhiva Fond Informativ, Dosar nr. 207, vol. 2, filele 207-211.

(2) v. ACNSAS, Arhiva Fond Penal (AFP), Dosar nr. 118 988, vol. 6.

(3) ACNSAS, AFP, Dosar nr. 118 988, vol. 1, filele 1-169; Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat..., Ed. Vremea, Buc., 1996, p. 70-107.

(4) ACNSAS, AFP, Dosar nr. 207, vol. 2, filele 24-25.

(5) ACNSAS, AFP, Dosar nr. 118 988, vol. 19, filele 197-223.

(6) ibidem, vol. 4, filele 374-421; Prigoana. Dosarul procesului C. Noica, C. Pillat..., ed. cit., p. 283-332.

(7) ACNSAS, AFP, Dosar nr. 118 988, vol. 9, filele 377-390; Prigoana. Dosarul procesului C. Noica, C. Pillat..., ed. cit., p. 392-432.

(8) ACNSAS, AFP, Dosar nr. 118 988, vol. 9, filele 395-424; Prigoana. Dosarul procesului C. Noica, C. Pillat..., ed. cit., p. 432-520.

(9) v. nota 6.

(10) v. nota 7.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!