A plecat şi Constantin Noica*

Am vorbit cu Dumnezeu despre Noica, slijindu-i înmormîntarea după tradiţia ortodoxă. Cu dvs. mi-e mai greu să vorbesc. Nu pot ţine o cuvîntare despre Noica. Mai ales în prezenţa lui. De vorbă cu el am stat adesea. Era altceva. Dar să vă vorbesc despre el, şi să pară, inevitabil, că vorbesc dintr-o rutină de sacerdot – "că aşa se face" – nu se poate. Dvs. care ştiţi mult mai multe despre dînsul, m-aţi putea asculta cu îngăduinţă tot de rutină, ceea ce nu-i plăcea lui Noica. Şi-apoi, ce-aş putea spune: cel mai mare filosof contemporan, înţeleptul, bunul – acestea se spun de obicei despre cei care nu prea sînt aşa. Despre cei care sînt, e de prisos să se spună! Ştie toată lumea. Pe astfel de oameni ar trebui să-i petrecem în tăcere. Şi, omeneşte, să se lase lacrimile să curgă şi să vorbească în limba lor, ceea ce nu pot spune cuvintele. El însuşi scria undeva : "La început a fost cuvîntul, dar cuvîntul era la Dumnezeu. Omul trebuie să înceapă cu tăcerea.

De aici începem noi cu adevărat, pentru că aici încep treptele desăvîrşirii noastre. Pe noi cuvîntul ne înstrăinează de noi. Singură tăcerea ne apropie, singură ea ne restituie nouă înşine.

El lămureşte mai departe că această tăcere "e adesea încărcată de chemări" (Comentariu la Treptele desăvîrşirii, în revista "Adsum").

Îi plăcea simplitatea, dar nu simplificarea şi reducerea la o singură dimensiune, cînd erau implicate mai multe. Aşă că nu voi vorbi despre Noica. Nici cu Noica nu voi vorbi, pentru că acum nu mi-ar putea răspunde şi m-ar lăsa cu întrebările sau cu vorbele mele aruncate în gol.

Voi face, cu îngăduinţa dvs, altceva: îl voi lăsa pe Noica să ne vorbească.

Să ne spună cîte ceva. Nu să ne citească un tratat, pe care să-l dezbată cu Liiceanu sau cu Pleşu. Am risca asta chiar şi aici, căci Jurnalul trebuie continuat şi sper să se găsească o modalitate de dialog în continuare.

Îl vom ruga să ne citească nişte vechi pasagii disparate. Poate chiar din acelea contrazise tot de el mai tîrziu. Contrazise, poate, dar zise, totuşi. rămase în lada de zestre, în izvoarele care l-au alcătuit. Nu va fi ceva sistematic, precum vă şi imaginaţi, pentru că nu e posibil, şi pentru că nu-i plăceau sistemele. Se voia liber. Nu va fi nici foarte nou despre el ceea ce vă voi spune. Ştiţi cît de pretenţios era cu noul şi cît preţuia chiar redescoperirea banalităţilor, cu condiţia să le redescoperim noi. Lui, tot ce era sau devenea al nostru, îi era scump, valoros. Vor fi însă pasagii care să se potrivească, aşa, cît de cît, cu logica momentului, care să ne spună ceva despre cum îşi înţelegea sau mai exact cum şi-a gîndit trecerea aceasta paradoxală, ca multe dintre sentinţele lui, trecerea sub, ca să ajungă deasupra. A scris în tinereţe un tratat De coelo!

Poate, ascultîndu-l, ne vom întîlni cu un Noica necunoscut "chiar aşa", deşi nu sînt sigur. Cei care nu-l veţi recunoaşte, fiţi totuşi încredinţaţi că cel care vorbeşte este el.

O preocupare: devenirea

L-a preocupat, precum ştiţi, o viaţă întreagă, devenirea. Şi la preocupat pentru o moarte întreagă, dacă mi-e permisă replica stilistică. Devenirea avea la el, în final, nu o limită, ci o deschidere. Dar poarta nu se deschide decît celui devenit fiinţă, celui ce se cucereşte, se descoperă, se descotoroseşte de balast şi de toate plusurile informe şi inutile, ca îngerul lui Leonardo Da Vinci din blocul de marmoră.

Nu se poate să nu ştiţi toţi de acea revistă în număr unic, acel capriciu, care a fost revista scrisă, cu o singură excepţie, în întregime de el însuşi în august 1940, după ce, precum singur se plîngea a aşteptat autorizaţia la cererea depusă în ianuarie. Deci din ianuarie în august! Revista s-a numit inspirat şi cumva criptic, deşi adresată unei lumi romane: Adsum. Mai întîi: e scrisă toată sub generice luate din Evanghelii, din Faptele Apostolilor şi din Epistolele Pauline. Poate de aici i se trage preferinţa pentru stilul epistolar! E interesant de descoperit şi preferinţele lui biblice! Dar pornisem de la afirmaţia că l-a preocupat o viaţă întreagă devenirea, pentru o moarte întreagă! Unul dintre articolele din revista de care am amintit: "Spiritualitate şi moarte", iar acel articol unic al altcuiva, semnat Mircea K. şi admis prin excepţie de Noica în revista "sa"e intitulat "Gînduri despre marea trecere". Nu-l vom asculta pe acesta, deşi e foarte noician. Iată ce scria Noica însuşi: "Definirea omului e definire la limită a sa. Acesta este semnul spiritualizării, de aici începe să fie activ spiritual. Înţelegînd, deci, prin spiritualitate, o iniţiere la moarte, singură aceasta este o iniţiere la viaţă; adică determinarea prin tipul de moatre către care aspiri, la tipul de viaţă pe care nădăjduieşti să-l atingi. Creştinismul este prin excelenţă spiritualitate, iniţiere la moarte. Prin iniţiere la toate suferinţele Mîntuitorului, prin acea permanentă «Imitatio Christi», pe care trebuie s-o săvîrşească orice creştin, viaţa sa capătă un sens şi o plinătate, în perspectiva sfîrşitului său. Nu sînt valabile decît acele revoluţii spirituale care, iniţiind la moarte, îşi găsesc, înlăuntrul lor, profitul a cărui viaţă şi moarte să poată deveni exemplare". (Adsum)

Printre textele pe care le-a ales din Sf. Pavel şi le-a presărat în chenare prin colţurile revistei sale e şi acesta: "Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Unde-ţi este biruinţa, moarte ?" (I Cor. XV, 26, 55).

Sfîntul Pavel şi Noica!

Precum un ascet din pustiurile Nitriei, luptînd împotriva orgoliilor şi a slavei deşarte, care mor de tot doar cînd omul învie în moarte, Noica optase pentru smerenie.

Iată-l comentînd Treptele desăvîrşirii din Învăţăturile lui Neagoe Basarab: "Smerenia face socoteală de cele ce vor să fie. De aceea te şi înalţă: te face nădăjduitor. Îţi deschide porţile unei lumi – alta decît cea părăsită – în care te-ai putea afla cîndva. Există o lume care va să fie vie. Vezi să nu te prindă nepregătit" (Însemnări, Adsum).

Noica s-a pregătit toată viaţa, ştiindu-se heideggerian: Sein zum Tode, ştiindu-se "existenţă spre moarte", dar şi biblic: "Ne-a rînduit Dumnnezeu ca pe nişte osîndiţi la moarte" (I Cor IV, 9).

Chipul smereniei

Noica avea chipul smereniei şi chiar al Smereniei smereniei, spre a o împiedeca pe cea simplă să fie orgoliu disimulat, păcatul cel mai cumplit al smeriţilor.

El face deosebirea între smerenie şi umilinţă: "Umilit e viermele; smerită e fiinţa". Adevărata smerenie vine din "frică" şi cînd vorbeşte de ea pune în paranteză numele lui Heidegger, ca să se ştie că nu-şi uită dimensiunea de filosof, din clasa unora ca Heidegger. Dar cum explică Noica frica şi smerenia e uimitor de patristic: "Frica îţi dă mai mult decît sentimentul neputinţei tale; îţi dă pe cel al atotputerniciei Altuia. Te smereşti în faţa Lui, te smereşti din toată nemernicia fiinţei tale. Şi nu te înalţă smerenia?"

Aceasta e înălţimea de pe care nu se poate cădea !

Deşi era eclectic în general, şi aceasta venea din bunătatea lui, din înţelegerea pentru om, şi pentru fiecare om cu gîndirea lui, nu făcea rabat preciziei şi atitudinii, cînd era vorba de el însuşi.

Îl preocupa, întru devenire, desăvîrşirea, parcă spre a răspunde acelui: "Fiţi desăvîrşiţi!".

Calea, în afară de smerenie, o vedea în dragoste.

O tîlcuire a sa la Parabola Fiului Risipitor se opreşte mai ales asupra fiului cuminte, rămas acasă ascultător, acela care "nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel care a risipit". Zice Noica despre el: "La ce bun atîta supunere şI atîta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?" ("Intelligentia quae non intelligit", Adsum).

Iată un Noica al dragostei, precum Pavel din I Cor. XIII!

Iată şi un Noica al bunătăţii. Să pornim de la o întrebare oarecum insolită : "Avem dreptul să suferim la moartea unor oameni a căror viaţă n-am înţeles-o întotdeauna ?".

Nu e întrebarea mea. Cîţi dintre dvs ştiu că e întrebarea lui Noica la moartea lui Sahia? El şi-a mărturisit durerea la moartea acestuia, motivîndu-şi-o astfel: "Alexandru Sahia ar îngădui-o" (în Vremea, 22 aug. 1937, p. 9, "Un gînd pentru Alexandru Sahia").

Dacă totuşi acum ne-am pune şi noi întrebarea – căci cîţi am înţeles cu adevărat viaţa şi gîndirea lui Noica? – cred că am putea răspunde cu răspunsul său: "Constantin Noica ar îngădui-o".

Vreţi să ştiţi de ce? Pentru acelaşi motiv pentru care s-a simţit şi el îngăduit de Sahia: "El era atît de bun – ce alteva decît bun este de spus în cazul unor suflete de alcătuirea acestuia ? – încît a ştiut să rabde totul în ce-l privea pe el: nedreptatea, sărăcia, suferinţa fizică, neînţelegerea. Numai în ce priveşte pe ceilalţi inima sa cunoştea mînia" (Vremea, cit.). Noica

era bun!

Credinţa lui Noica

Se vor pune multe întrebări cu privire a credinţa lui Noica. Poate din smerenie, poate din raţiuni numai de el cunoscute, de taină, nu şi-a dezvăluit-o, deşi mulţi oameni mari se lasă ghiciţi în privinţa asta. Un ultim exemplu e prietenul său Eliade. Şi se vor spune de toate. Cu temei şi pentru unele şi pentru altele. Pe mine m-a rugat în mai multe rînduri să-l adăpostesc aici, în schit! Putea să-mi ceară altceva. Că nu era lipsit de idei şi nici indiferent faţă de moarte. A vrut aici, şi nu mai comentez.

A iubit singurătatea Păltinişului cu iubire de sihasru. L-am închinoviat acum aici, la schitul unde de multe ori şi-a prospectat locul de veci, în vecinătatea celui temporar. Ne ziceam "vecine" şi iată am rămas vecini, trecut în această nouă identitatea mai familiară, de "robul lui Dumnezeu Constantin", în familia în care toţi ne vom întîlni, spunîndu-ne ca fraţii pe numele mic de botez.

Iubea Transilvania, munţii, el omul de cîmpie, dornic de înălţimi! Dintr-o carte pe care voia s-o tipărească în nemţeşte Contribuţii la o istorie a vieţii spirituale româneşti au rămas nişte capitole apărute în româneşte sub titlul Pagini despre sufletul românesc. Un capitol e intitulat "Ardealul în spiritualitatea românească". (…)

În sfîrşit, întrebarea inevitabilă la ora bilanţului: ce a adus Noica în cultura română? Nu e nici uşor, nu e nici cazul să încercăm a spune aici. Cum să faci dintr-o stea o minge? Din trei sferturi de secol cîteva minute? Moştenierea lui rămâne pe seama exegeţilor, pîine pentru eternitate şi izvorul Noica rămîne să curgă în veci şI să dea de băut apă proaspătă multor generaţii. (…)

ÎPS Antonie

* Fragmente din cuvîntul ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului, la înmormîntarea lui Noica, pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniş. Intertitlurile aparţin redacţiei rost.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!