Şcoala de la Păltiniş sau împăcarea cu Noica

În cele ce urmează vom publica câteva fragmente din capitolul "Stai lângă mine şi ascultă sau Gânduri despre Şcoala de la Păltiniş", de Cristian Bădiliţă, capitol din lucrarea sa Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (Polirom, 1999). Unele subtitluri, deşi pornesc de la textul autorului, sunt uşor modificate de noi, din raţiuni de condensare a textului. Textul lui Cristian Bădiliţă nu reprezintă numai un "tablou" al celebrei atmosfere din jurul lui Noica şi al şcolii sale. Oricât de viu, un tablou rămâne un obiect mort. Bădiliţă ştie acest lucru şi, deşi înarmat cu o forţă însufleţitoare remarcabilă (talentul literar al autorului, inefabil, desigur, se simte la tot pasul), el trece dincolo de frumuseţea peisajului noician şi ne propune o adevărată "împăcare" a marelui filozof cu tradiţia mântuitoare (deci, creştină, până la un punct!) a marii filozofii. Noica nu a putut "anexa" creştinismul şi pe Iisus gândului său filosofic, dar nici nu poate împiedica comentariile fine, ca cel de mai jos, să-l aşeze în zarea filosofiei platoniciene sau neoplatoniciene. Dar, de la Platon, Plotin şi Porfir până la Evagrie din Pont nu e decât un pas, iar Noica se pare că l-a făcut, în ciuda conştiinţei sale speculative mai degrabă "păgâne". De fapt, Bădiliţă ne propune şi un Noica păgân (foarte păgân, căci e anexat protocronismului şi naţionalismului – a se vedesa mai jos etimologia păgână a lui natio!), dar şi unul creştin, prin amploarea ascezei sale, prin asumarea modului de viaţă filosofic în paradigmă originară, care nu poate fi despărţită de ideea de mântuire. Cristian Bădiliţă, cel care, în introducerea lucrării sale, vituperează creştinismul pentru excesele cu care a condamnat gândirea păgână anterioară (fiind cumva orb la propriile rădăcini sau propriile înrudiri), nu putea să nu-l aşeze pe Noica într-o cuminţenie de factură creştină. În această împăcare a lui Noica se află o dublă împăcare: filozofia şi religia creştină au nevoie de o dublă împăcare. Cea simplă nu este posibilă. Simpla împăcare echivalează cu demersul ciudat al scolasticii, care încerca o astfel de operaţie de conciliere, dar nu reuşea decât o nouă învrăjbire a "credinţei" şi a "gândirii". Aşadar, ca şi în cazul unei cununii, Noica s-a împăcat cu creştinismul, dar şi creştinismul cu Noica. Altfel nici nu ar fi cu putinţă. Cristian Bădiliţă reuşeşte această cununie de excepţie (într-un alt plan, chiar împăcarea Filozofiei cu Religia, dar încă odată, adevărata împăcare, cea dublă), iar pentru aceasta trebuie să-i fim recunoscători. Editura Humanitas a tipărit recent (2004) o lucrare a lui Andrei Cornea, cu titlul De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş. Deşi punctul de plecare al studiului despre Şcoala de la Păltiniş pare a se afla în Platonopolis-ul lui Bădiliţă, Cornea nu face nici o trimitere la textul primului. Păcat! Altfel, cartea lui A. Cornea, deşi informată, suferă de eclectism şi lipsă de intenţionalitate ideatică. (C. Pantelimon)

Gânduri despre Şcoala de la Păltiniş

Reflexul daimonic (şi, desigur, cel eudaimonic, până la un punct) face din destinul filozofului de la Păltiniş unul cu totul aparte, nu numai în spaţiul culturii române, dar, poate, în spaţiul întregii culturi europene din a doua jumătate a secolului. În acelaşi timp, acest reflex fals anacronic (s. n. - C. P.), acest tip de existenţă racordată la o obsesivă Idee anagogică, îl aşază pe Noica în coordonatele originare, întemeietoare şi nepervertite ale filozofiei. Prin Şcoala de la Păltiniş, dar în primul rând prin "ctitorul" ei (nu-i plăcea lui să se numească astfel?!) filozofia şi-a dezvăluit chipul ei originar şi pur, ademenindu-ne şi certându-ne în acelaşi timp ca să ne convertească spre tărâmul ei (...)

Prima caracteristică a filozofului de acest tip (opus filozofului-profesor ori "activist") este monotropia, "concentrarea permanentă", "fuga după o singură Idee". Antoine Guillaumont şi-a început descrierea fenomenologică a monahismului egiptean prin invocarea acestei virtuţi cardinale. Asemenei călugărului creştin, filozoful-monah este un monotropic, adică un urmăritor consecvent şi neobosit al unei idei, al Ideii mântuitoare (...)

Atunci devine explicabilă "neutralitatea etică" a lui Noica, abstinenţa sa de la politic, care nu e o atitudine asumat-defetistă, ideologică, prin urmare, ci pur şi simplu o componentă a firii sale. Precum Plotin (pe care nu-l agrea însă din pricina "dogmatismului" teologic) şi precum toţi filozofii neoplatonicieni, care nu mai nădăjduiau în mântuirea lumii, ci doar a sufletelor proprii, Noica refuză deliberat (de fapt, instinctiv) să alunece dinspre Idee spre ideologie, să se mântuiască prin sacrificiu (...) Reproşurile care i se aduc, vizând în principal somnolenţa civică din perioada regimului comunist, trec cumva pe lângă (...)

Şcoala de filozofie

Retragerea însăşi a lui Noica din lume, claustrarea la "cinci mii de picioare deasupra omenirii" şi la peste trei sute de kilometri depărtare de capitala României intră, de asemenea, în scenariul unui destin filozofic de extracţie platoniciană. Plotin îşi înfiripase comunitatea în marginea Romei, cu o discreţie totală, chiar dacă oricine dorea să participe la cursuri şi la viaţa grupului era primit fără a i se pune vreo piedică. Evident, exista o formă de testare şi, implicit, de ierarhizare, după cum exista un regim de viaţă special pentru "interni" şi altul, mai puţin exigent, pentru "externi". Vizitatorii întâmplători sau inconsecvenţi (care treceau doar la sfârşit de săptămână pe la şcoală) nu intrau niciodată în posesia tratatelor scrise, a viitoarelor Enneade. Porfir a fost obligat să treacă o probă dificilă înainte de a avea acces la miezul învăţăturii Maestrului. Examenul lui a echivalat, practic, cu o convertire la plotinism. La fel şi în cazul grupului de la Păltiniş: fiecare aspirant era pus la proba celor zece ore de greacă veche, probă decisivă, în urma căreai majoritatea s-au văzut înfrânţi. Modelul şcolii lui Plotin îl va fi îmboldit şi pe tânărul Augustin să se retragă la Cassiciacum, moşia unui prieten, împreună cu mama sa mereu ocrotitoare, cu fiul său Adeodatus, şi cu alţi câţiva tovarăşi (...) Desigur, Noica s-a recunoscut atât de mult în acest fel de a face filozofie, încât n-a visat altceva toată viaţa (...)

Şcoala dorită de Noica nu era o instituţie, ci o comunitate de prieteni (el şi "un prieten, doi" – JF 13). Aidoma, iarăşi, comunităţii din jurul lui Plotin (...)

Ce se predă însă la Şcoala acesta neinstituţionalizată? "Stări de spirit, iar nu "sfaturi, nu învăţături" ("stări de spirit" în cel mai rău caz!). Căci, "la drept vorbind", n-ar trebui predat nimic (...)

Şcoala trebuie să-i debaraseze pe "oamenii tineri" de toate ticurile proaste şi sterile cu care s-au desprins la Universitate. Să-i scape de obsesia "spiritului critic" (..) şi, mai cu seamă, să-i elibereze de perspectiva sclerozantă a profesoratului. Cuvântul de ordine al Şcolii este unul cules din Léon Bloy: "Nu se ştie cine dă şi cine primeşte!" (JF 27) (...)

Filozofia ca mod de viaţă

Întâlnirile de la Păltiniş nu se limitează la discuţii savante pe teme culturale de primă importanţă. Ele se petrec într-un anume ritm, după un "tipic" impus de Maestru şi acceptat fără crâcnire de către discipoli. Zilele trăite laolaltă rup cursul profan al timpului, constituindu-se într-o suprarealitate sacră. Această rupere de lume şi de ritmurile ei arbitrare, această intrare bruscă într-un spaţiu elect ("la 4000 de picioare deasupra omenirii") şi într-un timp binecuvântat repetă, la interval, starea de şoc, de uimire incandescentă resimţită în clipa convertirii la filozofie. Ne amintim că pentru antici filozofia, înţeleasă ca "mod de viaţă" (platonician, stoic, cinic, epicureic), presupune mai întâi de toate o convertire. Cel care intra într-o comunitate filozofică se rupea total de habitudinile sale de până atunci, adoptând, laolaltă cu noul veşmânt specific şcolii, şi stilul de viaţă, plus învăţăturile ("dogmele") acesteia (...)

Comunitatea de la Păltiniş era, aşadar, alcătuită din oameni convertiţi la un anumit stil de viaţă, la un mod, unic, de a face cultură, de a trăi culturaliceşte. Noica întocmea de cele mai multe ori un minim program care trebuia respectat îndeaproape, lăsând, totuşi, discipolilor o mare libertate de mişcare. Se mulţumea, cum adeseori mărturiseşte cu blândeţe, să-i strunească, să-i îmblânzească, fără a-i sufoca însă (...)

Natura filozofiei şi credinţa lui Noica

Terminologia mea ar putea deruta pe mulţi dintre cei care, cunoscându-l pe Noica, nu vor fi depistat într-însul o natură autentic religioasă. Însă cei care, asemenea lui Steinhardt, vor fi declarat ritos şi irevocabil că Noica nu era un om religios, au făcut-o de pe poziţii dogmatice, adică din unghiul unei prejudecăţi. Această prejudecată constă în separarea sferei filozofiei de sfera religiei, a demersului raţional, specific filozofiei, de credinţa proprie religiei. E o prejudecată pe cât de înrădăcinată, pe atât de falsă. Am arătat, analizând miturile lui Platon, că între filozofie şi religie nu poate exista decât o relaţie de congenialitate (s. n. C. P.). Întreaga istorie a filozofiei antice şi, mai cu seamă, întreaga mişcare neoplatoniciană acreditează ideea – opusă prejudecăţii noastre creştine – a finalităţii teologice şi soteriologice a filozofiei (aceasta înţeleasă nu doar ca discurs, ci ca "mod specific de viaţă"). Creştinismul însă, odată cu proclamarea unor soluţii de credinţă pentru "rezolvarea" problemelor filozofice, a creat o breşă pe cât de arbitrară, pe atât de profundă între cele două domenii. Tipul filozofiei lui Noica acoperă această breşă, zguduie din temelii această prejudecată. El însuşi (întrucât nu se putea vedea pe sine, întrucât nu se iubea!) s-ar fi arătat măcar circumspect faţă de aserţiunile mele (aşa cum s-a arătat absolut refractar la teoria lui Hadot privitoare la specificul filozofiei antice), dar un fapt evident nu se poate refuza apodictic. (...)

Mântuirea prin cultură

(...) Acum ajung să pun întrebarea finală: cum a fost posibilă transformarea unui filozof privat, asocial, într-o adevărată instituţie naţională; Cum a fost posibil, aşadar, apariţia "mitului Noica" împreună cu "mitul Şcolii de la Păltiniş"? (...)

În primul rând, tipul de filozofare noiciană a fost şi, mai mult decât atât, a fost perceput de toată lumea, ca un tip de filozofare neideologică. Această neutralitate ideologică a reprezentat, în ochii autorităţilor, cea mai bună garanţie a caracterului nesubversiv al Şcolii de la Păltiniş (să ne amintim numai de episodul "certării lui Andrei" din JP 237 şi urm. Noica face absolut inutilă intervenţia cenzorului.). în acelaşi timp, de pe poziţia detaşării radicale, Noica îşi permite să anatemizeze orice faptă politică, punând-o sub semnul impurităţii etice. Cine are demonul filozofiei nu poate accepta niciodată compromisul cu istoria evenimenţială. Atitudinea lui Noica s-ar putea numi, din unghi eticist, una a "compromisului necompromisului". Inutil şi naiv i se reproşează ţinerea deoparte, laşitatea în faţa istoriei – Noica nu avea organ de dizident; resimţea gestul dizident ca pe un gest eminamente nefilozofic. De cealaltă parte, "colaboraţionismul" cu regimul ceauşist, de care a fost acuzat după 1989, nu se poate inventa decât tot de pe o poziţie ideologică, eticistă, civică, uitându-se, în fond şi la urma urmei, esenţialul "chestiunii": prin simpla sa existenţă, cu totul aparte, atopică, în peisajul dezolant şi monocolor, supraideologizat, al culturii şi societăţii româneşti, Noica formula discret, dar răspicat o alternativă salutară, singura alternativă, de fapt, cultural şi existenţial valabilă. (...)

În al doilea rând, "momentul Noica" a fost posibil datorită componentei fundamental-necreştine a paideii vizate. Am arătat (...) cât de multe şi variate sunt raporturile Şcolii de la Păltiniş cu tradiţia filozofiei antice, păgâne (termenul trebuie luat fără nici o conotaţie peiorativă). Evident, dacă modelul acestei Şcoli ar fi fost unul creştin, ea n-ar fi căpătat niciodată aură naţională. Dar atâta vreme cât Noica refuza orice contact cu dogma creştină, regimul nu avea ce să-i reproşeze. (...)

Noica îşi asumase deliberat şi cinstit modul de viaţă şi tipul de filozofare păgân, deoarece vocaţia sa se simţea străină de creştinism. Străină, dar în nici un caz ostilă. Noica nu îndrăznea să anexeze Evanghelia la destinul lui cultural. Necredincios în dogma creştină, el avea un tip aparte de religiozitate, "daimonică", individualistă, specifică vechilor "secte filozofico-religioase" ale Antichităţii greco-latine (expresia aparţine lui Marcel Detienne) (...)

Componenta păgână era, în plus, perfect compatibilă cu naţionalismul protocronist al epocii. Termenul natio în tradiţia patristică (şi mai cu seamă în primele secole) înseamnă pur şi simplu "neam păgân" şi numai asta. Iar angeli nationum sunt demonii care se opun convertirii "neamurilor" de sub stăpânirea lor. (...)

În al treilea rând, gloria acestei Şcoli, devenită mitică într-un răstimp uluitor de scurt, s-a datorat reflexelor paternaliste subzistente în societata românească şi, implicit, în cultura română. O asemenea Şcoală de tip upanişadic nu ar fi fost posibilă în nici o cultură occidentală, unde relaţia directă, nemijlocită între elev şi discipol aproape că nu mai există. Locul profesorului, într-o astfel de societate, liberală, matură (dar nu obligatoriu şi înţeleaptă) a fost ocupat de cărţi, de biblioteci, de ordinatoare. Îngheţul comunist a conservat însă foarte bine şi componenta paternalistă a societăţii româneşti, iar atmosfera Şcolii de la Păltiniş, raporturile între Maestru şi discipoli pun în evidenţă reactivarea, în sens bun, formativ (nestrivitor) a componentei respective.

Cristian BĂDILIŢĂ, Paris

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!