Ortodoxia şi Bisericile ei

Ce diferenţă! În timp ce mass-media greacă de toate orientările a dedicat un spaţiu întins cronicii crizei eclesiale dintre Biserica Ortodoxă a Greciei şi Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, în România au fost publicate doar câteva ştiri aproximative însoţite de comentarii pe măsură. Mai surprinzătoare este însă tăcerea presei eclesiale de la noi în marginea unei teme eminamente teologice. Şi aceasta în condiţiile în care numărul teologilor români care au studiat sau studiază încă în Grecia este deosebit de consistent.

Justificarea tăcerii prin formule de genul "este o chestiune grecească" sau "avem problemele noastre" sau "timpul le rezolvă pe toate" nu face altceva decât să pună în evidenţă gravul dezinteres pentru realităţile lumii ortodoxe contemporane. Or, de la căderea zidului Berlinului şi până azi, Ortodoxia a fost confruntată cu o serie de crize deloc minore: statutul canonic disputat de către Constantinopol şi Moscova al Bisericii Ortodoxe din Estonia şi de aici relaţiile tensionate dintre Patriarhia Rusă şi Fanar, ierarhiile paralele din Ucraina, schisma din Bulgaria, conflictul jurisdicţional în jurul Mitropoliei Basarabiei şi înrăutăţirea relaţiilor dintre Sinodul de la Bucureşti şi cel de la Moscova, criza intervenită între Patriarhia de Ierusalim şi Scaunul Ecumenic, tendinţele autonomiste ale diasporei ortodoxe americane şi răspunsul ferm al Constantinopolului. Toate aceste crize au rămas până acum neexploatate în sensul lor etimologic ca fiind tot atâtea ocazii de gândire şi repoziţionare. Să fi devenit între timp teologia noastră autohtonă imună faţă de aceste teme sau teologii ei pur şi simplu au obosit?

Conflictul Atena - Fanar

Ingredientele conflictului dintre Atena şi Fanar sunt istorice, canonice, culturale şi politice. Viitoarele analize ale acestui capitol de istorie bisericească recentă vor trebui să ţină cont de toate acestea. Ca de atâtea ori de-a lungul celor două milenii de istorie a Bisericii lui Hristos, factorii non-teologici, adică cei foarte umani, au jucat un rol decisiv. Nu este locul aici să insistăm. Ceea ce a rămas întipărit în memoria contemporanilor acestei crize eclesiale este faptul că Mitropolia Thessalonicului a fost timp de aproape un an lipsită de păstor şi că Arhiepiscopul Atenei s-a aflat pentru câteva săptămâni, ca urmare a deciziei Sinodului de la Fanar, în starea de akoinonisia liturgică. Dacă echivalăm termenul grecesc cu unul mai cunoscut, de origine latină, atunci ne dăm seama de gravitatea şi ascuţimea situaţiei: Arhiepiscopul Atenei a fost excomunicat de către Sinodul Patriarhiei Ecumenice. Pentru câteva săptămâni, capul unei Biserici autocefale a fost scos din comuniunea euharistică, hotărârea de la Constantinopol reprezentând cea mai dură sancţiune canonică posibilă. Ca oarecând, în primul mileniu creştin, când Bizanţul şi Roma suspendau regulat comuniunea euharistică, s-a apelat la maximum pentru a se obţine un minimum, adică un compromis. Ceea ce înseamnă tocirea efectului sancţiunii propriu-zise şi obişnuirea mediului eclesial şi a spaţiului civil cu gesturi extreme.

O criză consumată în presă

Între timp, slavă Domnului!, criza eclesială a luat sfârşit. Concluziile ei însă sunt pe termen lung. Prima ar fi cea legată de faptul că disputa dintre Atena şi Fanar s-a consumat în întregime în spaţiul mediatic. Se pare că ambele părţi au mizat, nemărturisit, pe efectul publicităţii. Nu numai presa greacă, dar şi cea turcească au relatat pe larg despre episoadele crizei. Chestiunea bisericească a fost transformată într-un eveniment mediatic fără precedent, fapt ce explică ocultarea dimensiunii teologice propriu-zise şi încurajarea, în consecinţă, a vedetismului oamenilor Bisericii şi nu numai al acestora. Caricaturile şi glumele vehiculate de mass-media, discuţiile din autobuze şi pieţe, predicile inflamate, acuzele de o parte şi alta, comunicatele de presă în termeni ultimativi, discuţiile televizate degenerate în certuri specifice mentalităţii mediteraneene – toate au contribuit la creearea unei atmosfere de superficialitate pasionată, de simplificare entuziastă a complexităţii temei în cauză. Abia acum am putut înţelege cum, în secolul IV, locuitorii Constantinopolului, între standurile de zarzavaturi şi fructe, se certau cu furie pe teme teologice. Dacă mai adăugăm că disputa actuală a avut loc în perioadă electorală şi că oamenii politici greci s-au întrecut să îşi dea cu părerea despre lucruri străine culturii lor, atunci avem tabloul mediatic complet. La capătul acestor luni de mediatizare intensă, poate că a devenit limpede pentru toţi cei implicaţi faptul că, în epoca globalizării şi a consumului de informaţii, temele teologice nu pot fi lansate în spaţiul public fără discernământ.

Semnificaţia istorică şi eclesială a Noii Rome

A doua concluzie la care ne obligă recenta criză bisericească se referă la aspectul canonic-eclesiologic. Miza întregii chestiuni este modul în care, prin Tomos-ul din 1850, Patriarhia Ecumenică a înţeles să acorde Bisericii Greciei o autocefalie condiţionată. Acordul din 1928, încheiat între Atena şi Fanar după eliberarea nordului Greciei de sub dominaţia turcă şi după catastrofa din Asia Mică din anii 1921-1922, soldată cu transferul de populaţii din Turcia în Grecia şi invers, a statutat o soluţie care, azi, nu poate fi acceptabilă din punct de vedere canonic. Din simbol al simfoniei dintre puterea politică şi cea spirituală, vulturul bicefal bizantin a devenit în noile condiţii istorice simbol al dublei ierarhii. Faptul că, în afară de nordul Greciei, şi Sfântul Munte Athos şi Creta şi Dodecanis-ul, părţi ale aceluiaşi stat grec modern, au un statut canonic independent de Sinodul de la Atena şi se află sub autoritatea spirituală a Patriarhiei Ecumenice complică şi mai mult aplicarea principiului eclesiologic ortodox potrivit căruia într-un teritoriu dat nu poate exista decât o singură ierarhie. Acuza de filetism sau faptul că ne confruntăm cu o definiţie variabilă a Elenismului, care nu se acoperă cu cea a grecităţii politice, sunt aspecte suplimentare care arată cât de dificilă este abordarea canonică a problemei. În plus, ataşamentul cu totul lăudabil şi salutar al grecilor faţă de valoarea simbolică a Patriarhiei de Constantinopol îngreunează la rândul său precizarea spaţiului canonic şi cultural al Scaunului Ecumenic în secolul XXI fără a pune sub semnul întrebării semnificaţia istorică şi eclesială a Noii Rome.

Ignorarea laicatului

A treia concluzie ce se desprinde din regretabila criză bisericească la care am fost martori priveşte participarea poporului credincios. Mai precis faptul că, pe durata unui an de polemici şi acuze, tratative şi declaraţii, nu a fost deloc adusă în discuţie opinia laicatului şi nici necesitatea ca acesta să fie informat asupra datelor problemei. S-a creat impresia jenantă că, în definitiv, asistăm la o controversă juridico-patrimonială, iar nu la una privind comunităţi bisericeşti vii, liturgice. Chiar dacă datele chestiunii sunt evident complicate şi înţelegerea lor presupune o pregătire peste medie, nu este mai puţin evident că, mai ales în momentele de criză, Biserica trebuie să îşi onoreze funcţia învăţătoare şi explicativă, ca oarecând Sfinţii Părinţi în toiul controverselor dogmatice. Dacă nu ar fi ţinut cont de inima şi mintea poporului credincios, nici Sfântul Grigore de Nazianz şi nici Sfântul Chiril al Alexandriei nu ar fi lămurit, aşa cum ştim din textele ajunse la noi, aspecte mult mai complicate decât cele de azi. Cu alte cuvinte, în contextul actual, nu putem lăsa pe seama mass-media mijlocirea mesajului teologic, aşa cum, analog, prezenţa orei de religie în programa şcolară nu poate justifica dezinteresul clerului faţă de cateheză.

Lipsa consensului panortodox

În fine, a patra concluzie priveşte un aspect care ar trebui să ne preocupe mai mult de acum înainte: articularea consensului panortodox. Din acest punct de vedere, criza dintre Atena şi Fanar ridică o seamă de întrebări. Înainte de toate, poate fi disociată excomunicarea şefului unei Biserici locale de ruperea comuniunii cu întreaga Biserică pe care acesta o reprezintă? Nu a fost excomunicarea Patriarhului Cerularie echivalentă cu ruperea comuniunii Romei cu întreaga Biserică a Răsăritului? În al doilea rând, este suspendarea comuniunii euharistice răspunsul cel mai adecvat pentru abateri disciplinare sau mai curând pentru cele de natură dogmatică? În al treilea rând, poate fi sancţionat canonic un cap de Biserică autocefală de către un Sinod al altei Biserici locale? Nu ar fi fost cazul să fie convocat Sinodul Panortodox? Lipsa unui consens panortodox s-a văzut imediat în reacţiile diferitelor Biserici Ortodoxe locale. Patriarhul Rusiei nu a ezitat să îşi arate solidaritatea cu Arhiepiscopul Atenei, Patriarhul Georgiei a vizitat Atena şi a slujit cu cel excomunicat în timp ce Patriarhul Serbiei a invitat şi pe Patriarhul Ecumenic şi pe Arhiepiscopul Atenei la sfinţirea noii catedrale patriarhale din Belgrad. Atena nu a dat curs acestei ultime invitaţii. Evident, se poate argumenta că vizita Patriarhului Georgiei era stabilită de un an, aşa cum invitaţia din partea Bisericii Ortodoxe din Serbia a fost trimisă înainte de escaladarea crizei eclesiale. Cu toate acestea, rămâne imaginea unei Ortodoxii împărţite, după toate regulile diplomaţiei ce nu are nimic de a face cu duhul evanghelic, în Biserici pro, contra şi indecise.

Unitatea profundă - dogmatică, liturgică şi canonică - a Ortodoxiei este un preţios dar de la Dumnezeu. Ea este o unitate în diversitate, adică reprezintă comuniunea Bisericilor Ortodoxe locale după modelul unităţii Persoanelor treimice. Aşa se explică de ce unitatea Ortodoxiei nu înseamnă centralism, uniformizare sau sacrificarea specificului propriu. Duhul Rusaliilor adie în toată eclesiologia ortodoxă. Motiv pentru care universalitatea Ortodoxiei se exprimă în manieră sinodală, în împreuna-mărturisire a aceluiaşi Adevăr. Bisericile care au marele dar de a întrupa în istorie Ortodoxia, adică nici mai mult şi nici mai puţin decât dreapta credinţă, trebuie să se ferească însă de ispita unei confesionalizări interioare, astfel încât să nu mai putem vorbi despre Ortodoxie, ci doar despre ruşii, românii, grecii sau sârbii ortodocşi. Faptul extraordinar că Ortodoxia se exprimă prin Bisericile ei locale nu trebuie compromis, în plină epocă a globalizării şi a crizei de sens, prin tendinţe naţionaliste sau de orice altă natură, oricât de mult am crede, bazaţi pe istoria mai îndepărtată sau mai recentă, că suntem îndreptăţiţi să le dăm curs. Recent încheiata criză bisericească este un serios avertisment.

Radu PREDA

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!