ÎN CĂUTAREA TEOLOGIEI PIERDUTE

Momentan, principala carenţă a Teologiei ca disciplină academică pare a fi numărul nejustificat de mare al instintuţiilor în care este predată, cu toate consecinţele ce decurg de aici: lipsa profesorilor, a materialelor didactice, a bibliotecilor sau chiar a unor spaţii adecvate etc.(vezi, în acest sens: Teodor Baconsky, "O nostalgie de lux", Dilema veche, anul I, nr.21, 4-10.06.2004, p.12)

Personal, aceasta realitate, e drept, tragică, nu cred că poate la modul riguros nici incrimina, nici absolvi nivelul jalnic al "producţiilor teologice" indigene. Departe de mine însă gândul de a comuta privirile critice înspre alte zone, de pseudo-interes, cu intenţia, deloc venială, de a provoca un vertij favorabil disimulărilor sau penitenţelor obsecvioase.

Problema - am această intuiţie, fiind direct implicat – este mult mai complexă, fiind legată funciar de o stare de lucruri cvasi-generalizată a culturii noastre – unde Teologia îşi are rolul său – decât de un aspect extrinsec, statistic (deşi, acest concept şi vidul pe care îl ascunde, îmi repugnă!). Totul ţine de un angajament personal pe care îl ocolim cu obstinaţie.

De aceea, cele câteva rânduri de aici, pornite dintr-o reală şi adâncă durere, nu se vor eliberate undeva, în eter, ci se îndreaptă către toţi cei care, teologi sau nu, mai cred în noutatea şi importanţa Teologiei, nu pentru ea însăşi, ci întru "înnoirea vieţii".

Teologia contemporană (cu sensul de modernă) a debutat cu o ruptură în adâncul fiinţei sale, cu o profundă "dissociation of sensibility", cum spunea T.S. Eliot.

Acest fenomen malign, care a funcţionat ca un operator la toate stadiile simţirii, îşi are obârşia într-o asumpţiune mai originară, care postula principiile plecând de la date secundare (ceea ce se numeşte adecvare) – metoda dubitaţiei carteziene, care conchidea programatic: "sum ergo, Deus est". Într-un fel, acesta este însăşi piatra de temelie a Luminilor (Aufklärung).

Consecinţele pentru sensibilitatea religioasă sunt devastatoare; de aici şi până la "reînvierea" lui "Deus otiosus" şi apoi la "Gott ist tot!", nu este prea mult.

Dacă eu nu îl am pe sum (şi, contrar filozofului francez, nu îl am, decât în condiţii privilegiate, adică în cazul în care termenii propoziţiei descartesiene ar fi fost inversaţi), atunci Dumnezeu nu este, nu există. Evident, rădăcinile sunt mai vechi, dar la Descartes putem descifra poate cel mai bine, nu pentru că ar fi determinant pentru filozofia sa, aceasta evoluând în direcţia obţinerii unor idei "clare şi distincte" despre Dumnezeu, cât pentru dezvoltările trunchiate ulterioare, noua tendinţă a sensibilităţii umane care, la început sub chipul aparent constructiv al metodei, Îi răpeşte lui Dumnezeu, "das ganz Andere", natura ireductibil diferită de a noastră, aceea de fi necreat şi aceea – fără însă a fi constrâns – de Creator, cât şi însăşi condiţia noastră de existenţă.

Aşadar, ruptura s-a petrecut printr-o necugetată dorinţă de apropiere, trecând atributele lui Dumnezeu pe seama omului, nepăstrând proporţiile de substanţă. Omul s-a îndepărtat de Dumnezeu pentru că L-a gândit după chipul şi asemănarea sa, nu invers, căzând astfel în eroare. Înaintând în eroare la nivelul gândirii, cu timpul aceasta pătrunde în inconsistenţa vieţii şi face din orice demers spre fericire un drum către propria aneantizare în cel mai bun caz; mai degrabă spre servitute.

În aceste condiţii, care au evoluat fantezist până la noi, Teologia nu poate şi nu trebuie să rămână, aşa cum dorea Max Weber ştiinţa, wertfrei (neutră).

Sub un alt aspect, dar în continuarea celui amintit, trebuie să observăm cum gândirea occidentală s-a dezobişnuit să mai gândească fiinţa. Această "uitare", cum o numeşte Martin Heidegger, ţine mai degrabă de avatarurile epistemologiei decât de un dispreţ propriu-zis al realităţii extra nos şi in nobis. În această ordine de idei, filozoful numeşte timpul nostru, cu toate producţiile sale culturale, tehnice şi economice, "eine Zeit der Dürftigkeit", o epocă a mizeriei spirituale, a puţinătăţii, cum tâlcuieşte Noica.

În plan gnoseonogic, cugetarea occidentală şi-a pierdut contactul cu sensibilul, de care conceptele şi cuvintele s-au desprins. Aşa s-a întâmplat cu Nominalismul care a respins orice pretenţie la o sesizare "obiectivă", apoi cunoaşterea matematică - ale cărei performanţe i-au adus supra-numele de "regină a ştiinţelor" (Gauss) - a marginalizat simbolicul, după aceea chiar sensibilul, oferind un tip de raţiune suficientă întemeiată oarecum pe ea însăşi.

Pierderea sensibiluilui a însemnat şi pierderea sensului fiinţei, în măsura în care "sensibilul, în lucruri şi în noi, este spaţiul prim în care putem întâlni existenţial fiinţa ireductibilă la raţiunea pură".

Avem aici un alt exemplu, poate mai elocvent pentru că este mai radical, de disociere a sensibilităţii, de această dată prin excludere, prin "uitare", pentru a rămâne în "codul" heideggerian.

Fără ontologie, omul dezrădăcinat a optat pentru nefiinţă sau pentru un simulacru de fiinţă, pentru uscăciune a spiritului şi pentru o pseudo-viaţă, care devine, cu fiecare zi, un pas către antropofagie.

Teologia îşi obţine noutatea prin înglobarea critică a acestei lumi în proiectul său îndreptat - din sânul Tradiţiei asumate şi al Synaxei Euharistice, Principiul Transfigurator – către Dumnezeu, revelat desăvârşit în Ipostasul divino-uman al Mântuitorului Iisus Hristos. Teologia este responsabilă (răspunde cu privire la...) pentru că omul este, ca persoană, ca προσωπον, ca "realitate-în-raportare-la-alteritate", responsabil.

În acest caz - de fapt singurul cu adevărat important – nu de doctoranzi în Occident (cel puţin nu pentru amorul propriu, din obsesia insidioasă a diplomei!) ducem lipsă, nu de spirite enciclopedice într-o lume a cunoştinţelor dar nu a comunităţii, ci de vizionari şi înţelesuri, singurele care pot pune ordine în vacarmul informaţional angoasant. Pascal distingea între "l΄esprit de géométrie"şi "l´esprit de finesse", între spiritul matematic şi cel de subtilitate, păstrându-l pe primul, dar preferându-l pe al doilea.

Fără să ne întrebăm, fără "să ne locuim întrebarea", fără a o întrupa şi iarăşi a ne întreba dacă este chiar întrebarea noastră, Teologia va rămâne în amorţire încă multă vreme. ("Vom Wessen des Grundes" - Despre esenţa temeiului - îşi intitulează filozoful freiburghez una din prelegeri (1929), adică, precizează Constantin Noica, "Despre temeiul temeiului"...)

Întrebarea ne scoate din încremenire şi ne aşează pe bunul drum către temeiuri. Şi nu avem noi acea vorbă minunată: "Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească"? Această apoftegmă sintetizează fericit ceea ce am spus mai sus.

Disocirea de care am amintit, eroarea, constă în clivajul (de facto şi nu din raţiuni dialectice) pe care îl înserăm artificial între întrebarea pe care o rostim şi întrebarea care suntem, pe care o întrupăm. Teologia noastră îşi pune probleme care o privesc oarecum marginal, nu este o căutare angajată, o dramă existenţială.

De aceea, nu ne sunt folositoare peroraţiile placide şi semidocte, impuse cu emfază de către unii "dascăli ai noştri prea-luminaţi"(id est, uscaţi, arşi! Căci "Raţiunea e un soare: luminează, dar te orbeşte!") de la înălţimea catedrei – Taborului?! - auto-suficienţei, încarnând (sau, poate, împieliţând?!) a priori o diferenţă aberantă – construită cu o sagacitate diabolică – între dumnealor şi învăţăceii naivi, care pot reproduce la rigoare informaţiile brute ale ilustrissimilor, mai abitir decât ei înşişi o pot face. Emulaţie: discipolii îşi depăşesc maeştrii!!

Este adevărat că înmulţirea facultăţilor de Teologie a dus, din păcate, la scăderea valorii Teologiei însăşi, dar, repet, acest aspect nu poate fi nici o scuză, nici o acuză.

Nu doresc prin aceasta să afirm că Teologia ar fi cumva "par-delà le bien et le mal" dar, totuşi, trebuie să convenim: scăderile ei ţin în primul rând de formaţia tip "tonomat informaţional" a dascălilor autohtoni care cultivă afinităţi elective faţă de studenţi şi de anumite conivenţe gregare stabilite de aceştia din urmă cu lipsa de "zare" a primilor.

Cred, însă, că nu e totul pierdut! Unde este Duhul este şi viaţa şi Teologia mai are încă speranţă. Modalităţile ei sunt direct proporţionale cu numărul celor care vor să se mântuiască.

Trebuie să ne căutăm întrebarea şi s-o întrupăm. De fapt, să o scoatem neîncetat din ascundere, din adâncul nostru. În această tensiune (epectază) perpetuă şi în lupta cu autorităţile patente (asumate necritic), rezidă noul, deci viul teologiei.

Dacă avem limite? Cu siguranţă! Dar, încheind tot cu Heidegger, "limita şi sfârşitul reprezintă acel ceva prin care fiinţarea începe SĂ FIE".

Zac în noi infinite premise pentru o fecundă căutare pirandelliană; de ce alergăm mereu spre ţinte false?! Să fie oare aceasta "matricea" noastră? Nicicum.

Răzvan ANDREI

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!