Transnistria, momeală facilă pentru un entuziasm popular

Un fapt cotidian ne-a amintit, zilele acestea, de cinismul tensiunilor politice din Est. Un transport românesc de ajutoare pentru copiii transnistreni a fost oprit, nu la Nistru de către grănicerii rusofoni, ci de basarabenii de pe Prut. Acelaşi mesaj simbolic: România nu trebuie să se implice la Est de graniţa naţională! E un semnal ferm din lungul şir al celor transmise clar de către oficialităţile Republicii Moldova după 1991. Se pare însă că nimeni nu e dispus să ţină cont, la modul profund, de interpretarea corectă a acestor gesturi politice.

Capacitatea noastră de reacţie se opreşte la nivelul emoţional. Sîntem români, vorbim aceeaşi limbă – oprimată în Răsăritul slav, apărăm aceeaşi credinţă, purtăm aceeaşi moştenire culturală sau traumă istorică. Ne dor abuzurile (de o cruzime imperială) nesfîrşite la adresa conaţionalilor noştri – umiliţi pînă la dezumanizare de rusofoni. Aceste lucruri fireşti ne întunecă însă o dreaptă judecată. Devenim mai interesaţi de Transnistria, de graniţele orientale ale Moldovei şi de guvernul fantomă de la Tiraspol decît de Basarabia însăşi. Refuzăm să vedem că Moldova şi doar Moldova a rămas problema cu adevărat importantă, riscînd să ne disipăm energiile şi claritatea viziunii politice de viitor, într-o mlaştină estică nesfîrşită.

Unii au considerat că noua criză va fi un bun prilej pentru Chişinău de a cere Uniunii Europene să exercite presiuni eficiente asupra Rusiei şi Tiraspolului, alţii au cerut implicarea imediată a României, s-a vorbit cu entuziasm chiar şi despre declanşarea unui nou război. Nimeni nu observă capcana facilă care ni s-a întins.

E aceeaşi capcană pe care au experimentat-o în ultimele decenii Serbia sau Israelul. Să fii mai preocupat de extinderea teritorială în spaţii care nu-ţi aparţin, decît de normalizarea situaţiei în limitele fireşti. Visul Serbiei mari sau Israelul pînă la canalul Suez, nu au adus decît noi războaie şi destabilizări interne. Sînt exemple ce nu trebuie urmate.

Vorbim cu patimă de Transnistria. Spunem că ne aparţine. Sîntem îngrijoraţi de soarta românilor de acolo. O vrem împreună cu Basarabia. Sîntem gata să depunem mărturie că dacii s-au extins dincolo de Nistru şi că românitatea e la ea acasă pînă spre Bug… Ne risipim în iluzii. Entuziasmul etnic se dovedeşte încă energizant la acest popor, dar conduce la naive atitudini care sunt catastrofice în relaţiile internaţionale.

De fapt, ar trebui să ne concentrăm doar asupra Basarabiei. Restul ne e străin. Oricum, la modul realist, ştim că Rusia şi Ucraina nu vor ceda acel teritoriu. Nici nu vor să-l primească la schimb pentru Basarabia de Sud. E al lor! Noi ar trebui să acţionăm, înţelept, pentru închiderea cît mai rapidă a acelei cangrene şi să fim preocupaţi doar de respectarea drepturilor pentru românii de acolo. Fie un nou Kaliningrad dacă aceasta e ambiţia Rusiei. Dar să fie o graniţă curată cu Rusia, cu o viaţă decentă pentru românii de dincolo de Nistru.

Noi înşine perpetuăm rolul Transnistriei ca momeală, nefiind capabili să ne detaşăm de un teritoriu-ispită. Dacă Anglia s-a resemnat cu pierderea Imperiului, dacă Germania a cedat un sfert din spaţiul naţional polonezilor, dacă ungurii sau japonezii au învăţat să gîndească optimist chiar cu teritorii mai mici, noi nu suntem capabili să trecem peste această iluzie?

Basarabia, doar Basarabia să fie preocuparea noastră. Ea este focarul de instabilitate la graniţa răsăriteană, din cauza slăbiciunii ei s-au produs toate evenimentele nedorite. Strategia de viitor trebuie să fie una singură: democratizarea Republicii Moldova, ridicarea economică, includerea în spaţiul cultural românesc, declanşarea unui sentiment de apartenenţă la întreg… În rest, am avut timp de 300 de ani graniţă cu Rusia şi vom mai avea. E o utopie să credem că, prin cramponarea de statutul Transnistriei vom îndeparta pericolul rusesc de la Dunăre. Mai bine să acceptăm predarea conaţionalilor către o mare putere pe cale de democratizare, care respectă cu decenţă anumite reguli internaţionale, decît să le prelungim suferinţele în interiorul unei entităţi politice mafiote, cu veleităţi despotice.

Întreaga noatră atenţie ar trebui să se concentreze asupra democratizării statului vecin, asupra cultivării unei elite basarabene pro-europene şi asupra normalizării situaţiei generale… Conflictul, ostilitatea şi tensiunea nu sunt decât armele biruitoare ale Rusiei. E timpul ca noi să înţelegem asta şi să schimbăm decisiv viziunea asupra Estului. Transnistria nu există! Există doar românii de dincolo, care merită să trăiască decent, indiferent de statul căruia îi vor aparţine. Şi există Basarabia, ca viitoare parte a României. Restul e doar un coşmar trecător.

Adrian MARCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!