Basarabia 1940. Dovezile unei trădări (I)

Pe data de 26 iunie 1940, prima notă ultimativă a URSS adresată României, solicită imperativ "rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice", dar cererile "guvernului URSS către guvernul regal al României" cuprind, de fapt, două puncte:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată."

27 iunie 1940. Respectând termenul cerut de nota ultimativă, guvernul României remite un răspuns în care se arată "gata să procedeze…la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic." (ibidem, p. 81).

În aceeaşi zi, guvernul sovietic revine cu o a doua notă, în care somează guvernul României să restituie Basarabia şi nordul Bucovinei în termen de patru zile (deci până la încheierea zilei de 1 iulie), stipulând ca pentru 28 iunie, deci a doua zi, oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă să fie deja ocupate de trupele sovietice (cf. loc. cit.). Era deci clar că acestea erau concentrate pe un dispozitiv ofensiv, chiar la graniţele României. Culmea, sovieticii aşteptau răspuns din partea autorităţilor româneşti până la aceeaşi dată. La ce bun să mai pretinzi că aştepţi un răspuns pentru 28 iunie, dacă avertizezi că, în aceeaşi zi, trupele tale vor ocupa un anumit aliniament?

Răspunsul român remis la data cerută, deci a doua zi, a acceptat predarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, deşi se plânge de termenul scurt, referindu-se şi la ploile şi inundaţiile care au stricat căile de comunicaţie (ibidem, p. 82).

Iată cum caracteriza Grigore Gafencu, în Jurnalul său, schimbul de note ruso-român: "Notele ruseşti sunt abile ca formă şi fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită. Notele noastre sunt greşit concepute şi foarte prost formulate. La pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns nimic: nici o punere la punct, nici un contra-argument, nici un protest. Ne-am mulţumit să răspundem - «pentru a câştiga timp», pretinde Ministerul de Externe, - că suntem gata să stăm de vorbă…Ruşii au înlăturat cu multă îndemânare intenţiile dilatorii cuprinse în nota noastră de răspuns, aducându-ne numaidecât la cunoştinţă «programul de evacuare». (Nemţii au informat Guvernul sovietic că răspunsul nostru, dilatoriu în formă, înseamnă totuşi o acceptare.) Fapt e că ne-am plecat în faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Nu am respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după ce am luat cunoştinţă de ea, să stăm de vorbă."

Cabinetul Ministrului de Externe, la data aceea Constantin Argetoianu, în redactarea notelor de răspuns româneşti a recurs la o formulă ce s-a vrut abilă: Guvernul român "se vede silit să primească condiţiile de evacuare", evitând vreo recunoaştere, fie a apartenenţei istorice, fie a dreptului Rusiei sau URSS asupra Basarabiei. Dar sovieticii nu puteau lua decât ca pe o evacuare, ceea ce ei considerau o ocupare vremelnică a unor teritorii ruseşti de către armata şi administraţia română.

Notele de răspuns româneşti au fost formulate după întrunirea, de două ori în aceeaşi zi, de 27 iunie 1940, a două Consilii de Coroană: primul la ora 12.20, al doilea după ora 21.00. Istoricul Gheorghe Buzatu, a cărui lucrare se bazează pe un considerabil efort de documentare în arhive româneşti şi străine, precum cele de la Moscova, atât înainte cât şi după 1989, nu ezită să afirme: "Mai înainte de orice se impune a consemna că, în viziunea noastră, pentru întreaga evoluţie a României în cursul celui de-al doilea război mondial se poate identifica o singură cauză a cauzelor: decizia cercurilor guvernante de la Bucureşti din 27 iunie 1940 de a se da curs notelor ultimative sovietice privind Basarabia şi nordul Bucovinei."

Vreme de decenii românii au fost inoculaţi cu ideea că guvernul de atunci nu avea de ales în faţa agresivelor pretenţii ruseşti. Numai cercetătorii care s-au apropiat fără idei preconcepute au pus finalmente în evidenţă faptul că starea de spirit defetistă, repetată până la stereotip de generaţii de istorici, colportată chiar şi azi de majoritatea lucrărilor cu acest subiect, preluat de politicienii cu o cultură istorică sumară, a fost creată şi întreţinută cu multă grijă de conducătorii de atunci ai ţării. În ciuda aparenţelor, Basarabia a fost abandonată cu nepăsare şi cinism de la cel mai înalt nivel, deoarece anumite personalităţi politice de vârf fuseseră demult prinse în jocul unor interese regionale care, odată întreţinute cu inconştienţă sau, mai grav, interesat, conduceau cu necesitate la un astfel de deznodământ. Printre acestea, activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu s-a înscris ca unul dintre cei mai nefaşti factori care au dus, în final, la înstrăinarea acestor teritorii. Deasupra ei însă, politica şi atitudinea Regelui Carol al II-lea, de indiferenţă, înclinare spre compromis şi concesie faţă de pierderile teritoriale din 1940, atâta vreme cât cedările nu îi ameninţau poziţia, începe să fie tot mai bine documentată.

Examinarea unor surse de informare (arhive publicate, memorialişti, istorici), în contextul evoluţiei situaţiei politice internaţionale şi a poziţiilor succesive pe care s-a repliat statul român, va permite cititorului să tragă concluziile corespunzătoare. Analiza va pleca de la modul de desfăşurare a celor două Consilii de Coroană, înfăţişat de istoricul Gh. Buzatu, şi va pendula în jurul seismului reprezentat de fatidica dată care va fisura statalitatea României, în amplitudini temporale tot mai largi, înglobând în acest cerc profiluri umane, grupuri de interese, evenimente, capabile să demonstreze că poziţionarea temporală a acestui epicentru este rezultatul deplasărilor vizibile survenite în câmpul tectonic al politicii europene, care au surprins învechitele strategii de securitate româneşti în menghina unor forţe de care nu au vrut să ţină cont la timp.

Revenim, cu istoricul Gh. Buzatu în data de 27 iunie 1940. "Carol al II-lea şi comilitonii săi, guvernul condus de Gh. Tătărăscu au recurs, pentru dispersarea responsabilităţilor, la autoritatea a două Consilii de Coroană (...) primul, cu începere de la 12,20 (pentru dezbaterea conţinutului notei ultimative), iar al doilea, după ora 21,00 (pentru examinarea reacţiilor după prezentarea aceleiaşi note ultimative sovietice din 26 iunie 1940)." (ibid., p. 242).

Folosind Jurnalul lui Carol al II-lea, istoricul constată că la primul Consiliu de Coroană au participat 27 de miniştri şi consilieri regali, a căror poziţie exprimată prin vot poate fi sintetizată astfel: 11 voturi contra cedării Basarabiei, 10 pentru, 5 pentru discuţii, 1 rezervat (Gh. Tătărăscu). "Surprinzătoare este concluzia Regelui Carol al II-lea pe marginea bilanţului: deşi cei mai mulţi (11) s-au pronunţat împotrivă, suveranul observa în chip cu totul straniu: «Rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului...». Iar mai jos: «De la început s-a văzut tendinţa către cedare... »" (ibid., p. 243).

Această ciudată socoteală, fie că a consemnat cu intenţie în mod greşit rezultatul votului, fie că grăbita concluzie reprezintă o mostră de "wishful thinking" (variantă către care înclin), îl pune pe Carol al II-lea într-o postură foarte gravă. Faptele nu confirmă deducţia istoricului Gh. Buzatu, care, "bazându-se" în continuare pe Jurnalul lui Carol, deşi îi acordă, ca şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, o credibilitate redusă, şi pe jurnalul lui Petre Andrei, prezent la acel Consiliu, afirmă: "Regele nu specifică ce atitudine a exprimat el însuşi; putem doar să bănuim că nu (sublinierea autorului, Gh. B.) era pentru cedare sau că era consternat de cele survenite" (loc. cit.).

Cât de departe era Carol de acest sentiment (pe care-l mima, după cum îşi "machiază" propriul jurnal, scris pentru cultivarea unei imagini favorabile), putem judeca pe baza unei serii întregi de gesturi, declaraţii, atitudini şi iniţiative de politică externă ale monarhului, anterioare şi posterioare momentului.

La al doilea Consiliu de Coroană, în seara aceleiaşi zile, alături de cei 27 de consilieri regali şi miniştri a fost invitat şi Alexandru Vaida-Voevod, mişcare calculată pentru obţinerea din partea acestei figuri emblematice a României Mari a unui surplus de legitimitate pentru actul cedării. Rezultatul votului consemnat de suveran cu omisiuni (nu specifică poziţia lui Gheorghe Tătărăscu, primul ministru, şi poziţia generalului Florea Ţenescu), este: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu), 1 vot expectativ (Victor Antonescu). Propria poziţie este indicată prin cuvintele: "Am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele [...] Că consider că se face o mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară..." .

În realitate, greşeala elementară de aritmetică arăta intenţia lui intimă, favorabilă cedării, pentru a scăpa de presiunile externe ce-i ameninţau coroana. Atitudinea lui exetrioară este pur formală, de paradă, inclusiv jurnalul "intim", evident scris pentru a fi citit de către alţii. Machiavelisme care au reuşit să înşele oameni politici de bună credinţă precum Iorga şi Gafencu. Astfel, tot în Jurnal, Grigore Gafencu consemnează relatările lui Iorga despre faimosul consiliu, potrivit cărora regele face figură demnă: "Iorga îmi istoriseşte apoi despre Consiliul de Coroană în care a susţinut cu hotărâre rezistenţa, fiind aprobat de foarte puţini. Regele foarte bine. (A avut cuvinte de laudă pentru «idealul în care a crescut» şi pentru educaţia pe care a primit-o – în parte de la Iorga). În schimb militarii au fost lamentabili. Miniştrii, tineri «pe care am fost condamnaţi să-i ascultăm pe rând», şi mai lamentabili; iar Tătărăscu, «pelicanul sonor» şi Argetoianu - «odioşi». Demni au fost reprezentanţii Ardealului şi ai Basarabiei.". Astăzi ne dăm seama că pentru un jucător politic de calibrul lui Carol era o pură distracţie să-l înşele pe Iorga asupra atitudinii lui reale mizând anume pe orgoliul de fost dascăl al persoanei lui, în timp ce afişa, în faţa Consiliului de Coroană, intransigenţă patriotică. Cu aceeaşi atitudine marţială se manifestă şi faţă de primul ministru:

"În dimineaţa zilei de 28 iunie m-am prezentat suveranului pentru hotărârea decisivă, care trebuia comunicată Moscovei până la ora 11.

Drept răspuns, regele mi-a înaintat spre semnare Decretul de mobilizare, spunându-mi: «Iată răspunsul meu de rege şi soldat!» Am implorat suveranul să lase guvernului sarcina să examineze senin situaţia, precum şi consecinţele pentru ţară şi pentru viitorul ei, a respingerii ultimatumului.".

Judecând acest gest, istoricul german Andreas Hillgruber e de părere că reacţia regelui era calculată "din dorinţa de a părea activ în ochii opiniei publice".

În continuarea lucrării Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, autorul pune două întrebări legitime:

"Astăzi, după mai mult de o jumătate de veac de la evenimentele examinate, este desigur cazul să ne întrebăm în modul cel mai serios dacă:

1. Nu ar fi fost posibilă respingerea notelor ultimative sovietice?
2. Participanţii la Consiliul de Coroană, pe umerii cărora Regele Carol al II-lea, după cum am văzut, arunca (în postură de...memorialist) întreaga responsabilitate a pierderii Basarabiei şi Nordului Bucovinei, nu cumva au fost intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile şi, dacă aşa este, în ce împrejurări, de către cine şi de ce?" (op. cit., p. 244).

Pentru că, la Consiliul din seara zilei de 27 iunie 1940, generalul Florea Ţenescu şi premierul Gheorghe Tătărăscu au făcut expuneri sumbre asupra situaţiei politico-militare a României, care au influenţat într-o măsură covârşitoare votul ce a urmat. Urmăm, în continuare, lucrarea istoricului Gh. Buzatu şi referinţele bibliografice conţinute.

"După Petre Andrei, datele prezentate de generalii Ţenescu şi Ilcuş ar fi fost «uluitoare», decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste unei agresiuni din partea URSS, combinată eventual cu atacurile Ungariei şi Bulgariei. Astfel, la aviaţie raportul între România şi URSS era de 0 la 5, iar în ce priveşte forţele de infanterie: România dispunea de 40 de divizii, comparativ cu 141 divizii (URSS, Ungaria şi Bulgaria laolaltă)! Totul trebuia să conducă (şi a condus!) la întărirea concluziei celor prezenţi că România nu avea altă cale de urmat decât acceptarea pretenţiilor teritoriale ale Kremlinului." (idem).

Aflat în posesia unor date indubitabile, istoricul Gh. Buzatu contrazice ferm prezentarea catastrofistă a situaţiei, la care s-a raliat şi primul ministru, Gheorghe Tătărăscu: "Cifrele avansate au fost, desigur, exagerate. Mai întâi că nu cunoaştem existenţa nici unui plan de acţiune comună a celor trei state în cazul în care România ar fi respins notele ultimative ale Moscovei. În al doilea rând, generalul Ţenescu, evaluând separat forţele sovietice, a identificat:

Noi îl bănuim pe generalul român de tentativa de dezinformare a participanţilor la şedinţa Consiliului de Coroană." (ibid., p. 247).

Apelând la o culegere de documente publicate de istorici din Chişinău, între care cel mai important reprezintă o notă-raport a generalului sovietic Melikov, care inspectase trupele Frontului de Sud comandate de generalul Jukov, pregătite pentru a interveni fie în caz de acceptare, fie de neacceptare a ultimatumului, precum şi la informaţiile Biroului II al Marelui Stat Major al Armatei Române, istoricul arată că, în realitate, forţele Frontului de Sud totalizau 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi desant aerian, 16 regimente de artilerie din rezerva lui Jukov, 14 regimente de artilerie de corp, 4 divizioane de artilerie. Dintre acestea, numai o mică parte vor fi introduse în România: 11 divizii infanterie, 1 divizie infanterie moto, 4 de cavalerie, 5 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi desant aerian (cf. p. 248).

Iată deci că cercetările întreprinse de autorul lucrării reconstituie un cu totul alt tablou faţă de cel prezentat în Consiliul de Coroană:

"În raport cu efectivele Armatei Roşii, România dispunea pentru apărarea zonei de nord-est de cel puţin 20 mari unităţi tactice (îndeosebi divizii de infanterie şi de cavalerie), ceea ce ne îngăduie să consemnăm că supremaţia sovietică depăşea sensibil raportul de 2/1. Putem conchide, aşadar, că în vara anului 1940, în cazul în care s-ar fi ajuns la o confruntare militară între România şi URSS pentru Basarabia şi Nordul Bucovinei, disproporţia de forţe între cei doi eventuali beligeranţi s-ar fi dovedit importantă, dar nu zdrobitoare." (p. 249). În plus, planul de operaţii militare ale trupelor Frontului de Sud prevedeau ca limită vestică Prutul, şi nu Siretul, cum susţinuseră atât Ţenescu cât şi Tătărăscu! (p. 246). Şi asta în condiţiile în care Biroul II al Marelui Stat Major (cel mai autorizat birou de informaţii militare) obţinuse informaţii foarte apropiate de realitate asupra efectivelor şi a tipurilor de unităţi sovietice, informaţii de care "generalul Ţenescu trebuia să fi avut cunoştinţă" (p. 248).

În aceste condiţii, rămâne să plutească o mare întrebare privind cauza pentru care şi-a permis generalul Ţenescu să dezinformeze Consiliul de Coroană. Explicaţia cea mai plauzibilă este a unui complot. Sau, probabil că în unele cercuri de la Palat era deja acceptată cedarea Basarabiei. Cercetările istoricului Gheorghe Buzatu nu merg mai departe în această direcţie; materialul atât de bogat recoltat din arhivele sovietice deschise după 1991 urmează a fi exploatat pentru o reconstituire istorică "pe verticală", pentru a da, confruntând diversele surse, o interpretare cât mai apropiată de adevăr a faptelor de atunci.

Ipoteza complotului poate fi completată cu aceea a unor informaţii intenţionat prezentate şi exagerate, primite pe diferite canale. În această privinţă, primul ministru de atunci relatează, tot în memoriul citat, un amănunt interesant: "Cu câteva zile mai înainte (de 28 iunie – n.mea) şi suveranul şi eu primiserăm vizita unui ofiţer britanic care fusese ataşat câţiva ani de-a rândul pe lângă misiunea militară britanică din Moscova şi care ne aducea informaţii militare impresionante asupra puterii militare sovietice, atât sub raportul materialului, cât şi sub raportul instrucţiei, prezentându-le ca extraordinare

Aceste informaţiuni coroborau informaţiile primite din alte izvoare şi care arătau armata sovietică ca pregătită şi dotată mai ales în aviaţie şi mijloace motorizate, ca nici o altă armată din lume".

Un alt merit deosebit al lucrărilor istoricului Gheorghe Buzatu este acela că elimină pentru totdeauna teza "luării prin surprindere" a clasei politice româneşti de atunci, de preparativele unui atac sovietic. Faptul că pe agenda diplomaţiei sovietice exista o problemă a Basarabiei, ar fi trebuit să alarmeze statul român încă din 1937, când într-un ziar oficios din 13 iulie, Jurnal de Moscou, scria că pactele sugerate de ministrul de externe polonez Beck, "«vor face foarte grea menţinerea amânării problemei Basarabiei». În acelaşi timp, în pavilonul sovietic al Expoziţiei de la Paris figurau două mari hărţi ale Rusiei în care Basarabia era desemnată în mod echivoc ca un teritoriu care nu făcea parte precis nici din România, nici din Uniunea Sovietică." În iunie 1938 conducătorii ţării ar fi trebuit să fie pe deplin edificaţi de intenţiile sovieticilor, care nu mai acceptau, în notele diplomatice româneşti expresii referitoare la Basarabia ca: «teritoriu românesc», «malul românesc al Nistrului» ş.a., şi să accelereze înzestrarea armatei în ansamblu, întărind apărarea teritoriului dintre Prut şi Nistru. Un an mai târziu, existenţa şi semnificaţia protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov ajunseseră la cunoştinţa cercurile conducătoare româneşti doar după câteva zile încheierea lui, pe 23 august 1939. Au existat, în continuare o sumedenie de indicaţii clare că URSS pregătea un atac în Basarabia chiar în primele zile de la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, după invazia Polonei răsăritene de către armatele sovietice, care a început pe 17 septembrie 1939.

Faţă de primele zvonuri ale pactului dintre Germania şi Rusia, stupoarea şi panica i-a cuprins pe cei răspunzători pentru orientarea politicii externe a ţării (Regele Carol, Armand Călinescu, Grigore Gafencu), continuatori ai liniei titulesciene, bazată pe axioma (falsă) a unei adversităţi ireductibile dintre cele două ţări.

"Primele tensiuni între Uniunea Sovietică şi România au apărut chiar la 20 septembrie 1939, când Molotov şi-a manifestat, în cursul unei convorbiri cu ambasadorul român la Moscova, rezerva faţă de neutralitatea României, deoarece, potrivit unor ştiri apărute în presă, trupe poloneze şi numeroase avioane poloneze s-ar afla concentrate pe teritoriul român în apropiere de frontiera sovietică. Saraçoglu, ministrul de externe al Turciei, a avertizat guvernul român de intenţiile sovietice. Saraçoglu se străduise în zadar între 23 septembrie şi 18 octombrie 1939 să încheie la Moscova un pact cu Uniunea Sovietică. Cu această ocazie Stalin sondase, în cursul unei convorbiri, atitudinea Turciei în cazul când România va fi atacat de o terţă putere."

Numai acest citat ne pune în gardă despre existenţa a două avertismente foarte timpurii asupra intenţiilor agresive ale Sovietelor, aflate în pragul fazei de execuţie. Ambele sunt primite pe canale oficiale şi ignorarea lor nu era posibilă decât dacă ambasadorul de la Moscova şi guvernul român în ansamblu adoptau politica struţului, prefăcându-se a nu înţelege, atât încercarea lui Molotov de a găsi o justificare agresiunii pe care o pregătea, cât şi manevrele lui Stalin de izolare a României. (va urma)

Florea Tiberian

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!