Biserica şi managementul informaţiei – o bătălie pierdută?

“Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii."

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel IV, 12

I.Aspecte ale mass-media religioase din România

Posturile de radio – un instrument ieftin şi penetrant

Activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Române a luat contact după 1989 cu o nouă dimensiune a realităţii – dezvoltarea şi multiplicarea mijloacelor de comunicare/informare în masă şi a instituţiilor specializate în managementul informaţiei. Specifică în formele sale cele mai avansate mai ales societăţilor democratice, activitatea de management al informaţiei – indiferent de tipul acestuia: mass-media, public-relations, advocacy, servicii de informaţii etc. – reprezintă pentru diferitele componente ale statelor avansate din epoca noastră "cheia succesului" în dobândirea influenţei politice, economice, culturale ori în transmiterea eficientă a mesajului propriu către membri comunităţii. Neafectate de dictatura comunistă, entităţile religioase din lumea liberă şi-au construit la rândul lor, în ultimii 50 de ani, sisteme complexe şi deosebit de eficiente de management al informaţiei. Utilizând acest zdrobitor avantaj tactic, astfel de entităţi religioase au declanşat în România, la începutul anilor '90 o puternică ofensivă informaţională.

Accesul la resurse aproape nelimitate în comparaţie cu resursele B.O.R., implicarea unor persoane specializate în managementul informaţiei şi utilizarea unor politici de mass-media, public relations şi de advocacy conforme cu standardele înaintate ale domeniilor respective, aşa cum sunt cunoscute în Occident – toate acestea au permis unor biserici şi comunităţi religioase firave ori inexistente înainte de '89 la noi să controleze zona religioasă a circuitului informaţional din România.

"Arena" mass-media a fost şi rămâne unul din spaţiile principale unde se confruntă mesajele diferitelor entităţi religioase din România. Dintre instrumentele mass-media, atractivitatea cea mai mare pentru aceste entităţi religioase în ultimii ani o prezintă radioul, datorită costurilor relativ reduse de exploatare şi posibilităţilor sporite pe care le oferă în promovarea mesajelor.

Conform informaţiilor oferite de Consiliul Naţional al Audiovizualului, la 13 iulie 2005 situaţia posturilor de radio cu orientare religioasă din România se prezenta astfel*:

*sursa: site-ul CNA – Posturi de radio pe localităţi 13/07/2005 http://www.cna.ro/licente/RADIO.pdf (documentarea pentru prezentul articol a fost realizată în luna iulie a anului 2005 şi deci sunt posibile modificări în conţinutul siturilor indicate ca surse)

O analiză cantitativă a datelor prezentate în acest tabel oferă următorul raport de forţe existent pe piaţa radioului religios din România:

Situaţia numărului de localităţi unde emit posturi de radio religioase în funcţie de orientarea religioasă:

Situaţia numărului de staţii radio deţinut de principalele reţelele de radio religioase:

Datele prezentate se completează, fără a schimba foarte mult raportul de forţe, cu rezultatele concursului organizat de CNA la sfârşitul lunii iulie a acestui an: Radio "Trinitas" a obţinut două frecvenţe în Botoşani (jud.Botoşani) şi Haţeg (jud.Hunedoara), Radio "Logos" a obţinut trei frecvenţe în Novaci, Tg.Cărbuneşti şi Tg.Jiu (jud.Gorj), iar Radio "Micul Samaritean" a obţinut două frecvenţe în Abrud (jud.Alba) şi Oradea (jud.Bihor). Un caz aparte este Radio "Lumina", al Episcopiei Strehaiei şi Severinului, înfiinţat prin cedarea către Biserică a unei frecvenţe în Drobeta Tr. Severin de către Trustul Media Sud.

Observăm că din perspectivă strict cantitativă cultele creştine eterodoxe îşi promovează mesajul prin intermediul posturilor de radio pe care le deţin în 44 de localităţi din România, faţă de cele 33 unde emit (sau vor emite) posturi de radio creştin-ortodoxe. În Bucureşti sunt prezente mesajele comunităţilor (neo)protestante prin intermediul posturilor de radio "Vocea Speranţei", "Vocea Evangheliei" şi "Micul Samaritean" care deţin frecvenţe aici, în contextul în care BOR nu deţine nici o frecvenţă radio pentru capitala ţării şi oraşul unde îşi are sediul Patriarhia Ortodoxă Română.

Totodată, reţelele de radio cu orientare (neo)protestantă cumulate deţin un număr de 41 de staţii radio, faţă de cele 21 deţinute la această dată de BOR prin intermediul Radio "Trinitas" ori de cele şase frecvenţe – fie amplasate în zone de interes misionar redus, fie de putere foarte mică – controlate de Mitropolia Olteniei prin intermediul încă anemicei reţele a Radio "Logos".

Considerăm că sunt argumente suficiente pentru a afirma că, pentru moment, în domeniul activităţii de radio, BOR este în inferioritate cel puţin sub aspect cantitativ. Totuşi, o asemenea afirmaţie va fi greu de acceptat, mai ales dacă avem în vedere unele opinii care susţin că posturile de radio creştin-ortodoxe ar acoperi prin puterea staţiilor deţinute o mare parte a teritoriului, situaţie oarecum valabilă în cazul Radio "Trinitas". Aceste opinii comportă numeroase discuţii cu caracter tehnic ori de etică mass-media şi au, din această perspectivă, o fragilitate a argumentării, neoferind garanţii că evoluţia din viitorul apropiat a pieţei radio din România va fi favorabilă Bisericii.

Din perspectivă organizatorică, observăm existenţa a două abordări principale în realizarea de reţele radio. Radio "Trinitas", Radio "Micul Samaritean" şi Radio "Vocea Speranţei" au ales soluţia a ceea ce putem numi "reţea stea", cu un studiou central ale cărui emisiuni se retransmit prin intermediul staţiilor deţinute în teritoriu. Un sistem asemănător se încearcă şi în cazul Radio "Logos", deşi aici există o mare diferenţă, anume că Radio "Logos" nu deţine încă o frecvenţă pentru oraşul Craiova şi deci nu are un studiou central oficial, care să emită în oraşul de reşedinţă, pe o frecvenţă dedicată şi ale cărui emisiuni să fie apoi retransmise în teritoriu. Radio "Vocea Evangheliei" a ales soluţia de a înfiinţa şi organiza redacţii locale complete în oraşele unde deţine studiouri, numitorul comun fiind marca postului de radio, grilele de programe având un conţinut autonom, local. În acest context, Radio "Trinitas", Radio "Micul Samaritean" şi Radio "Vocea Speranţei" dobândesc dimensiunea unor posturi de radio religioase de nivel naţional.

Analiza comparativă pe care încercăm să o realizăm presupune şi abordarea conţinuturilor grilelor de programe specifice posturilor de radio în discuţie, deoarece acestea exprimă politica adoptată de conducere cu privire la mesajul promovat.

Astfel, Radio "Trinitas" din 24 de ore de emisie zilnică, aproximativ nouă ore le dedică exclusiv mesajului religios strict tradiţionalist (prin transmiterea de slujbe, emisiuni catehetice, dogmatice etc.), aproximativ şapte ore sunt dedicate emisiunilor informative/culturale/sociale şi aproximativ două ore unor emisiuni interactive care dezbat problematica generală a societăţii româneşti ori a BOR.

Spre exemplificare prezentăm grila Postului Radio "Trinitas" pentru primele cinci zile ale săptămânii*:

*sursa: http://radio.trinitas.ro/program/index.php

Conţinuturi asemănătoare vom întâlni şi în grilele de programe ale altor două posturi de radio creştin-ortodoxe Radio "Reîntregirea" şi Radio "Renaşterea" (a se vedea sursele: http://www.radiorenasterea.ro/grila.htm şi http://www.reintregirea.ro/grila.htm).

Astfel de conţinuturi exprimă o politică redacţională defensivă, de conservare a unui grup de ascultători ce se regăseşte, de fapt, în marea lui majoritate, în rândul credincioşilor constanţi, care merg de obicei la slujbele oficiate în Biserică, respectă tradiţiile creştin-ortodoxe, ţin posturile de peste săptămână şi de peste an etc. Altfel spus, sunt deja în sfera de influenţă a BOR. În plus, putem adăuga faptul că, deşi prin mărime reţeaua Radio "Trinitas" are o dimensiune naţională, prin conţinutul emisiunilor mesajul promovat are un caracter regional, uneori chiar subordonat diferitelor interese misionare ori de altă natură din cuprinsul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Totodată, nu se poate argumenta că ar exista o politică redacţională unitară a posturilor de radio creştin-ortodoxe, în ciuda asemănărilor numeroase ce există între grilele de programe, astfel că mesajul creştin-ortodox transmis prin intermediul acestor posturi de radio este regional, neunitar şi uneori chiar contradictoriu. Au existat câteva încercări de realizare a unei colaborări între responsabilii mass-media ai Eparhiilor din BOR iniţiate de ardeleni, dar acestea au avut ca rezultat doar exprimarea unor intenţii fără urmări practice elocvente.

Absenţa unei strategii de comunicare mass-media la nivelul structurilor de conducere ale BOR se observă şi în modalităţile de abordare a concursurilor organizate de CNA de către diferiţii responsabili mass-media ai Eparhiilor BOR ori chiar de către ierarhii implicaţi în demersul respectiv. Printre membri CNA, în mod neoficial, în mai multe rânduri s-au exprimat fie nedumeriri, fie chiar nemulţumiri cu privire la absenţa oricărei comunicări între entităţile administrative ale BOR participante la concursuri şi a unei strategii naţionale a BOR în dobândirea şi administrarea frecvenţelor radio. Trebuie subliniat faptul că pentru persoane din CNA nefamiliarizate cu structura de organizare, de conducere ori cu mentalităţile din BOR este foarte greu de înţeles de ce BOR nu se prezintă la concursurile în discuţie într-o manieră unitară, evitându-se astfel ca între reprezentanţi ai aceleaşi biserici să existe o concurenţă cel puţin incompatibilă cu discursul oficial al BOR, care subliniază de fiecare dată unitatea şi împreună-lucrarea membrilor Bisericii. Poate că printre motivele care au determinat ca BOR să nu deţină o frecvenţă radio naţională şi un post de radio naţional propriu se regăseşte şi această lipsă a noastră de frăţietate.

Grilele de programe pe care le propun ascultătorilor posturile de radio cu orientare creştină eterodoxă exprimă o politică redacţională ofensivă.

Astfel, grila Postului de radio "Vocea Speranţei" - Studioul Bucureşti, care împarte frecvenţa de 94,2 Mhz cu Radio "Vocea Evangheliei" - prezintă un dinamism pe care nu-l regăsim în cazul posturilor de radio creştin-ortodoxe, în sensul că într-un cadru temporal restrâns (6 ore zilnic) redacţia reuşeşte să acopere o varietate de domenii. Exemplificăm cu grila de programe pentru primele trei zile ale săptămânii*:

*sursa: situl Radio "Vocea Speranţei" http://www.rvs.ro/programe.php#9

O situaţie asemănătoare o întâlnim şi în cazul Postului de Radio “Vocea Evangheliei" care emite în diferite localităţi, fie în regim de parte la o frecvenţă, fie în regim de 24h din 24h prin intermediul unor frecvenţe pe care le deţine în totalitate (a se vedea situl Postului de Radio "Vocea Evangheliei": http://www.rve.net/grila.php?altazi=luni), dar şi în cazul postului de Radio “Micul Samaritean".

Tabloul activităţii de radio religios din România generează mai multe concluzii:

– Cantitativ şi geografic, cultele eterodoxe deţin o anumită întâietate pe piaţa radioului religios, mesajul creştin eterodox fiind prezent în toate regiunile istorice ale ţării, precum şi în unele oraşe importante. Din partea BOR există o contrapondere doar prin intermediul puternicei reţele a Radio "Trinitas", contrapondere afectată într-o anumită măsură de regionalismul emisiunilor.

– Politica redacţională a posturilor de radio creştine eterodoxe este orientată ofensiv spre atragerea de ascultători, utilizându-se conţinuturi care nu au întotdeauna în mod direct vreo legătură cu mesajul religios al cultelor care deţin controlul posturilor de radio respective. Dezbaterea, problematizarea ori chiar critica elegantă la adresa unor aspecte negative din societate ori din "biserica tradiţională" (adică din BOR) sunt prezente în emisiunile acestor posturi de radio. Redacţiile caută să confere grilelor de programe un caracter "modern", "contemporan", combinând elementele specifice radiourilor de tip "hit-radio" ori "news-radio" cu elementele mesajului religios respectiv. Posturile de radio creştine eterodoxe dovedesc că au ca ţintă clar stabilită atragerea de ascultători şi utilizează pentru aceasta cât mai multe din metodele şi tehnicile mass-media specifice radioului mileniului III.

– Politica redacţională a posturilor de radio creştine ortodoxe este orientată defensiv, tributară unor tipare impuse fie de ierarhi, fie de directori ori şefi de redacţie care au convingerea că radioul nu este altceva decât doar o prelungire a cultului bisericesc, că mesajul promovat pe undele radio trebuie să aibă acelaşi caracter ca şi predica de la altar ori peroraţia de la nivelul catedrei teologice universitare. Posturile de radio creştine ortodoxe par să fi împrumutat şi unele dintre "metehnele" posturilor de radio oficiale guvernamentale. Autonomia diminuată ori chiar inexistentă a activităţii redacţiilor, prezenţa firavă a criteriilor profesionale în relaţia dintre conducerea superioară şi şefii de redacţie, cantitatea şi mai ales calitatea redusă a dimensiunii (auto)critice în abordarea problemelor cu care se confruntă BOR, o neutralitate necreştină ori o reacţie neconcludentă faţă de deciziile mediului politic care afectează direct sănătatea fizică şi spirituală a poporului, suprasaturaţia grilelor de programe cu emisiuni cu caracter strict dogmatic şi cu limbaj "tradiţionalist", inaccesibile marelui public, şi multe alte cauze de natură managerială ori redacţională determină o "împietrire" a mesajului creştin, o golire a cuvântului de învăţătură creştină de viaţa, căldura spirituală şi multivalenţa care-i sunt specifice.

– Se poate presupune că integrarea în Uniunea Europeană va impune BOR să realizeze o strategie naţională cu privire la utilizarea şi dezvoltarea propriilor instituţii mass-media, aceasta cu atât mai mult cu cât dispariţia oricărui fel de graniţe va face posibilă "infuzionarea" cultelor creştine eterodoxe cu resurse materiale, umane şi financiare de o calitate şi în cantităţi superioare celor de până acum.

– Adaptarea legislaţiei româneşti în domeniu la cerinţele U.E. va oferi noi oportunităţi de asociere şi dezvoltare pentru posturile de radio religioase, iar configuraţia religioasă a Uniunii Europene este net în defavoarea BOR. Va fi poate necesară o apropiere de Biserica Ortodoxă a Greciei, chiar dacă abordarea domeniului mass-media de către această biserică nu prezintă foarte mari diferenţe faţă de situaţia din BOR.

– În condiţiile integrării în U.E. este aşteptată şi o puternică reacţie a filonului ecumenist şi pro-catolic din BOR, format fie din ierarhi favorabili ecumenismului, fie mai ales din membri ai tot mai numeroasei "armate" de teologi ortodocşi români care au urmat masterate şi doctorate la instituţii catolice, protestante ori ecumenice din Europa de Vest şi unde mulţi dintre ei şi-au însuşit până la convingere conţinuturile mesajul ecumenist. Cu siguranţă că această grupare cunoaşte foarte bine care sunt beneficiile deţinerii unui sistem mass-media modern şi că va căuta să controleze şi să dezvolte mass-media creştine ortodoxe. Va fi interesant de observat până unde se va merge cu ecumenismul şi apropierea de catolicism şi cum vor reacţiona grupările creştin-ortodoxe tradiţionaliste. Considerăm că aspectul legat de modalitatea de abordare a locului şi rolului BOR în Europa unită este deosebit de important pentru că răspunsul care se va fi oferit de către liderii formali ori informali ai BOR va influenţa puternic activitatea instituţiilor mass-media ale BOR.

Bineînţeles că o analiză a mass-media religioase din România ar presupune şi o discuţie despre presa scrisă şi televiziunea religioasă. Spaţiul acestui articol ne permite doar să facem câteva consideraţii:

– |n presa scrisă religioasă există oarecum un echilibru între BOR şi celelalte culte. BOR deţine chiar un avantaj cantitativ prin numărul impresionant de publicaţii locale aparţinând Eparhiilor ori unora dintre parohii. Cultele eterodoxe şi-au subordonat activitatea publicistică obiectivelor misionare de teren care, în mod indirect, în foarte multe situaţii slujesc prozelitismului făcut mai ales în rândul tinerilor "neînregimentaţi" religios ori membri formali, dar nepracticanţi ai BOR. În ciuda faptului că de facto BOR este o Biserică Naţională, nu s-a reuşit în cei 15 ani care au trecut din decembrie '89 să se înfiinţeze un cotidian central şi naţional al BOR. Publicaţia "Vestitorul Ortodoxiei" este doar un înlocuitor insuficient al unui astfel de demers publicistic, iar periodicele Eparhiilor au de cele mai multe ori rolul de oficios al conducerii.

– |n domeniul televiziunii religioase am asistat câtăva vreme la experimentul PAX TV, însă speranţa că BOR va beneficia în sfârşit de un post de televiziune naţional a fost spulberată de cauze care ţin de dinamica afacerilor din mass-media. În acest context, s-a manifestat o anumită neputinţă a unora dintre mediile de influenţă din BOR de a acţiona unitar atunci când situaţia o cere, astfel că ocazia de a cumpăra pachetul majoritar de acţiuni la acest post de televizune a fost ratată. BOR îşi transmite totuşi mesajul prin intermediul televiziunii, mai ales prin emisiunile de gen ale TVR 1, TVR 2, TVR Cultural ori TVR Internaţional. De remarcat este şi faptul că televiziuni particulare ca B1 TV, Naţional TV ori Prima TV au cuprins în grila de programe emisiuni cu specific religios de orientare creştin-ortodoxă. Cultele eterodoxe sunt şi ele prezente la diferite posturi de televiziune, însă prin intermediul unor emisiuni realizate în studiouri de producţie TV pe care cultele le deţin fie în ţară, fie mai ales în străinătate, difuzarea acestor emisiuni fiind contra-cost şi nicidecum gratuită, ca în cazul emisiunilor creştin-ortodoxe. Calitatea tehnică şi structurală ce caracterizează aceste emisiuni înfăţişează potenţialul uman şi material pe care îl deţin cultele eterodoxe în domeniul televiziunii, potenţial ce va putea fi folosit de aceste culte cu mult mai multă uşurinţă după momentul integrării României în UE.

II. Politici de Public-Relations (PR) în BOR: studii de caz.

Cazul "Catedrala Mântuirii Neamului"

Managementul informaţiei realizat de o instituţie de dimensiunile BOR presupune şi dezvoltarea unor politici de PR prin intermediul cărora reacţiile, mesajele, atitudinile ori poziţiile oficiale ale Bisericii faţă de problematica societăţii contemporane ori a propriei vieţi bisericeşti să fie limpede şi prompt exprimate. Unul din cazurile care au solicitat la maxim abilităţile de PR ale reprezentanţilor Patriarhiei a fost şi, oarecum, încă rămâne demersul de construire în Bucureşti a unei Catedrale a Mântuirii Neamului.

Nu am intenţia de a relansa, în contextul restrâns al acestui articol, lupta între argumentele "pro" sau "contra" cu privire la necesitatea construirii unei astfel de catedrale. Pentru creştinii sinceri şi curaţi la suflet necesitatea existenţei unei Catedrale a Mântuirii Neamului este asemenea firescului existenţei bătăilor inimii în trupul viu al omului. Cei care se împotrivesc demersului BOR sunt fie necreştini, fie prea puţin cunoscători ai trecutului neamului nostru şi mai ales ai cerinţelor sufleteşti ale vremurilor pe care le trăim.

Când analizăm ceea ce putem numi Cazul "Catedrala Mântuirii Neamului" căutăm să înţelegem strategia de PR a reprezentanţilor Bisericii, cu aspectele sale pozitive şi mai ales negative.

Demersul construirii unei catedrale de importanţă istorică presupune, din perspectiva PR, abordarea unui complex şi variat cumul de factori de influenţă, cum ar fi: factorul religios (creştinismul rotodox - religia împărtăşită de majoritatea covârşitoare a românilor, comuniunea până la identitate între tradiţiile populare româneşti şi creştinismul ortodox etc.), factorul istoric (tradiţiile istorice legate de acest demers, argumentele istorice favorabile demersului aşa cum reies fie din Istoria României, fie din trecutul altor ţări ortodoxe etc.), factorul cultural (importanţa demersului pentru cultura românească, susţinerea demersului de către reprezentanţi de marcă ai vieţii culturale româneşti etc.), factorul arhitectonic (Catedrala prezentată ca o sinteză şi esenţă a arhitecturii creştine ortodoxe tradiţionale româneşti, Catedrala ca viitoare operă de artă etc.), factorul politic (analiza forţelor politice favorabile sau nefavorabile demersului, previzionarea mecanismelor politice prin care trebuie să treacă demersul, analiza riscului ca demersul să fie utilizat electoral etc.), factorul juridic (cunoaşterea legislaţiei în vigoare şi a demersurilor specifice etc.), factorul economic (costurile necesare construirii Catedralei, transparenţa cu privire la acestea etc.) etc.

În dezbaterea aprinsă declanşată de anunţarea intenţiei BOR de a construi Catedrala Mântuirii Neamului, reprezentanţii Patriarhiei au folosit iniţial cu succes diferite informaţii specifice zonei pe care o numim "factorul istoric". Totuşi, aceste informaţii nu au constituit baza unei ofensive mediatice şi de PR, importanţa lor fiind neglijată şi în cele din urmă uitată total. Surprinzător, chiar şocant a fost faptul că s-au găsit mai degrabă argumente istorice care să susţină importanţa unui monument precum simbolul comunismului din Parcul Carol.

Reprezentanţii BOR nu au declanşat, cum ar fi fost de aşteptat, dezbateri în mass-media legate de importanţa factorului istoric şi astfel, pe de o parte nu s-a reuşit să se prezinte aceste argumente care demonstrează că ideea Catedralei Mântuirii Neamului aparţine unor ilustre personalităţi ale Istoriei noastre, iar pe de altă parte nu s-a reuşit atragerea ca susţinători a unor istorici români contemporani.

"Factorul juridic" a devenit, dintr-un posibil aliat, un adversar al demersului nostru. Reprezentanţii BOR au fost mulţumiţi de relativa rapiditate şi aparenta bunăvoinţă cu care puterea politică a momentului a acordat succesiv diferite locaţii pentru ridicarea Catedralei. Faptul că nu a existat o cunoaştere temeinică atât a legislaţiei în vigoare, cât mai ales a regimului juridic al terenurilor alocate, a făcut ca reprezentanţii BOR să răspundă neconcludent şi evaziv la presiunile mass-media ori ale opiniei publice legate de acest subiect, astfel că din perspectiva PR abordarea dimensiunii juridice a demersului a fost oarecum un semi-eşec. Schimbarea succesivă a locaţiilor şi scandalurile de presă declanşate aproape de fiecare dintre acestea au aruncat asupra demersului o notă de superficialitate şi l-au legat într-un mod nefericit de luptele politice dintre Putere şi Opoziţie.

Mediul politic românesc a reacţionat firesc şi a circumscris problematica ridicării Catedralei Mântuirii Neamului zonei de dezbatere electorală. Reacţiile dure ale primarului general de atunci al Capitalei, actualul preşedinte Traian Băsescu, au indus ideea că PSD susţine acest proiect atât din interese electorale, cât şi pentru a obţine indirect implicarea favorabilă a BOR în campania electorală. Erorile de natură juridică făcute de funcţionari ai Guvernului au devenit argumente pentru discursul vehement pe care primarul Capitalei l-a avut împotriva construirii Catedralei. Stângăcia cu care au fost gestionate relaţiile cu forţele politice şi faptul că, într-o anumită măsură, reprezentanţii Patriarhiei au mizat mai mult pe partidul aflat la putere în obţinerea succesului, au aşezat nefericit BOR alături de PSD prin inducerea ideii că demersul Bisericii ar fi unul politizat. Înţelegerea gravităţii acestei idei nu poate fi completă dacă nu veţi studia stenogramele şedinţelor parlamentare în cadrul cărora s-a dezbătut problema Catedralei Mântuirii Neamului.

Dintr-o altă perspectivă, putem observa că persoanele implicate în activitatea de PR a Bisericii nu au făcut apel la un instrument des folosit în astfel de situaţii pentru a susţine valabilitatea unui demers, anume sondajul de opinie. O campanie de sondaje de opinie realizate de diferitele instituţii mass-media ale BOR ar fi arătat că ridicarea Catedralei este privită favorabil de o mare parte a credincioşilor. Se poate susţine şi faptul că este obligatoriu într-o astfel de situaţie să se angajeze în prealabil realizarea unui sondaj de opinie confidenţial, de către un institut specializat, având ca subiect ridicarea Catedralei, pentru a fi cunoscute probabilităţile de reacţie ale opiniei publice. În schimb, Primăria Municipiului Bucureşti a lansat pe site-ul propriu un foarte mediatizat sondaj on-line din ale cărui statistici, posibil controlate, s-au dedus uneori argumente împotriva construirii Catedralei.

Un alt neajuns al politicii de PR a reprezentanţilor Bisericii a fost reacţia la numeroasele proteste legate de construirea Catedralei în Parcul Carol. Contestatarii au lansat Campania "Salvaţi Parcul Carol" şi au utilizat un adevărat arsenal de metode de PR ori de advocacy specifice unor astfel de situaţii: proteste stradale, liste de semnatari recrutaţi din rândul unor personalităţi ale vieţii publice, difuzarea de afişe în întreaga ţară, conferinţe de presă etc.

Astfel, Asociaţia “Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă", iniţiatoarea campaniei "Salvaţi Parcul Carol", a atras în sprijinul demersului său instituţii care cel puţin prin titulatură conferă o aură de seriozitate protestului. În acest context, Ordinul Arhitecţilor din România şi Uniunea Arhitecţilor din România au exprimat poziţii oficiale care, deşi nu au respins ideea de a se construi în Bucureşti o Catedrală de asemenea dimensiuni, au spulberat orice credibilitate din punct de vedere arhitectonic a proiectului de amplasare în Parcul Carol. Mai mult chiar, Asociaţia în discuţie a reuşit să obţină indirect susţinerea şi din partea Institutului Astronomic al Academiei Române care, cu argumente aparent ştiinţifice, a contribuit la eşecul încercării de a se construi Catedrala în Parcul Carol.

Astfel a fost spulberat un demers cu profunde încărcături spirituale, anume de a exorciza istoria Bucureştilor şi poate a neamului nostru prin ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului pe pământul resfinţit al Parcului Carol, pământ ce rămâne în continuare pângărit de mausoleul construit în amintirea unor indivizi care au pe conştinţă vieţile chinuite a milioane de români.

Cazul "Catedrala Mântuirii Neamului" va fi poate analizat cândva în profunzime şi se vor obţine astfel învăţămintele atât de necesare pentru viaţa viitoare a Bisericii noastre în contextul în care forţe noi şi nefavorabile creştinismului ortodox vor pătrunde puternic în România după integrarea în structurile Uniunii Europene.

Cazul "Tanacu"

Cazul "Tanacu" depăşeşte cu mult în gravitate şi implicaţii ceea ce am denumit Cazul "Catedrala Mântuirii Neamului", aceasta datorită faptului că în mod public s-au pus sub semnul întrebării unele dintre învăţăturile de credinţă ale Bisericii, precum şi capacitatea Bisericii de a gestiona propria-i activitate internă.

Nu punem aici în discuţie faptele petrecute la Tanacu, pentru că acestea sunt foarte cunoscute, prea cunoscute chiar mulţumită mass-media. Punem în discuţie interpretarea lor de către reprezentanţii BOR din perspectiva activităţii de PR.

Faptele de la Tanacu nu se supun doar analizelor şi deciziilor operate de Justiţia laică, ci sunt în primul rând de competenţa justiţiei canonice a BOR. Contextul în care s-au petrecut faptele şi mai ales natura lor religioasă impun această abordare.

Însă, indiferent de felul Justiţiei care vine să caute şi să afle adevărul, există un numitor comun pentru cele două tipuri de instanţe, laică ori canonică. Acest numitor comun este prezumţia de nevinovăţie. Nu am întâlnit aplicarea acestui principiu de drept şi moral obligatoriu pentru orice Justiţie modernă şi pentru orice creştin. Dimpotrivă, călugării de la Tanacu au fost condamnaţi înainte de a fi judecaţi.

Din perspectiva strict tehnică a gestionării relaţiilor publice, reprezentanţii BOR au avut parte de un semi-eşec în cazul "Tanacu". A fost şocantă intervenţia unuia dintre episcopii locului din conţinutul căreia se putea înţelege că mânăstirea în cauză a fost construită oarecum ilegal, la presiunile unui om de afaceri, că preotul inculpat nu ar fi fost hirotonit canonic, că funcţionarea mânăstirii este fără aprobarea ierarhiei bisericeşti etc. Din dorinţa de a se dezice cât mai rapid de cei care, până cu două zile mai înainte, fuseseră membri ai aceluiaşi cin monahal, prin această primă intervenţie oficială s-au lansat simultan mai multe teme grave şi auto-incriminatorii de dezbatere pentru mass-media a căror reacţie a fost promptă.

Presa centrală a pus imediat diferite întrebări mai mult sau mai puţin tendenţioase despre modul cum se ctitoresc mânăstirile ortodoxe, despre cine finanţează astfel de ctitorii ori despre cum este vegheată de către ierarhia bisericească viaţa monahală. Afirmaţia că episcopia în cauză nu ar fi ştiut prea multe despre funcţionarea mânăstirii de la Tanacu a fost privită ca penibilă în majoritatea intervenţilor mass-media şi astfel a fost puternic indusă ideea că organizarea internă a BOR ar fi în criză.

Reacţia iniţială a purtătorului de cuvânt al Patriarhiei nu a avut menirea să tempereze lucrurile, ci dimpotrivă s-a alăturat indirect prin duritatea poziţiei exprimate, "corului" de îndemnuri la lapidare a "criminalului cu barbă roşie", "preotului asasin de la Tanacu", aşa cum "obiectiv" mass-media laice îl prezenta pe monahul inculpat. Posibil este şi faptul ca reacţiile oficiale ale BOR să nu fi avut o fundamentare informativă corectă, pentru că atât din prezentările mass-media laice, cât şi din declaraţiile oficiale ale structurilor de PR ale BOR nu a reieşit faptul că ar fi existat o comisie de anchetă a Bisericii care să instrumenteze cazul în mod independent şi în paralel cu Justiţia laică. În ciuda gravităţii situaţiei, responsabilitatea a fost lăsată Episcopiei implicate, care a luat măsura radicală de scoatere din cinul monahal a persoanelor implicate, fără nici o cercetare amănunţită a împrejurărilor faptei.

Isteria creată şi întreţinută de presă a fost amplificată de diferite personaje anonime, feluriţi preoţi ori teologi care, prin ziare şi pe la posturile de televiziune, s-au grăbit să înfiereze "cu mânie proletară" pe cei de la Tanacu, substituindu-se astfel nu doar Justiţiei pământeşti, ci mai ales – foarte grav – Justiţiei divine. Au existat şi "voci" interesate care, subtil, au promovat interese străine creştinismului ortodox, vorbind despre "reţeaua mânăstirilor fundamentaliste care refuză autoritatea ierarhiei bisericeşti", încercându-se astfel să se găsească un nou pretext pentru înfrângerea curentului monahal tradiţionalist şi anti-ecumenist din Biserică.

La ora când scriu acest articol, cei implicaţi în moartea femeii de la Tanacu sunt judecaţi în stare de libertate şi multe din faptele colaterale evenimentelor încep să iasă la lumină, fiind posibilă, după părerea juriştilor, o eventuală încadrare la omor prin imprudenţă.

Părerea mea despre cazul "Tanacu" am exprimat-o în paginile unui ziar regional şi este destul de critică la adresa faptelor petrecute în această mânăstire unde creştini insuficient pregătiţi duhovniceşte s-au aruncat într-o luptă cu temutul înger al întunericului, Diavolul şi au fost învinşi de acesta cu preţul distrugerii unei vieţi omeneşti. Totuşi, nu doresc să-mi prezint aici opiniile legate de această dimensiune a cazului "Tanacu", pentru că oricum ele nu au o valoare prea mare în faţa celor afirmate de mari duhovnici ai Bisericii care au analizat corect duhovniceşte această dramă. Intenţia analizei mele rămâne ca, în limitele informaţiilor de care dispun, pregătirii profesionale şi credinţei mele în Hristos şi în Biserică, să evidenţiez capacităţile reduse ale politicii noastre de PR, care exprimă într-o anumită măsură şi fragilitatea mijloacelor de comunicare cu mediul social de care dispunem în acest mome; şi să căutăm împreună soluţii.

Poate că discursul critic şi auto-critic nu este încă acceptat de mentalitatea multora dintre teologii noştri, care preferă mai degrabă jumătăţile de adevăr care să nu le pună în pericol cariera profesională ori stabilitatea financiară. Totuşi, exigenţele societăţii actuale, care de multe ori ne fac să ne gândim la vremurile Apocalipsei, ne cer un astfel de demers. Nu pentru a condamna, ci pentru a îndrepta cele încă întunecate suntem chemaţi să analizăm cu sinceritate şi activitatea de presă şi de relaţii publice a Bisericii, activitate ce va dobândi o importanţă sporită în următorii ani. Neamul nostru este în schimbare, noile condiţii sociale, politice, economice, culturale şi religioase pe care ni le oferă şi oarecum ni le impune Noua Europă sunt radical diferite faţă de cele pe care românii le-au cunoscut şi înfruntat în trecut. Graniţa între naţional şi universal va fi foarte subţire şi unii se vor grăbi să o şteargă, însă fără a înlocui caracterul românesc al Bisericii noastre cu caracterul universal al creştinismului ortodox. Dimpotrivă, sunt suficiente semne care ne fac să ne temem că vom deveni tributari unei false solidarităţi creştine care, sub masca unui ecumenism greşit abordat, ne va picura în suflete valori străine creştinismului ortodox.

Biserica noastră are Cuvântul "prin care toate s-au făcut", Cuvântul care este începutul şi finalitatea zidirii de suflete pe care preoţii, monahii şi credincioşii o lucrează în lume. Acest Cuvânt este persoană şi încă Persoană a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Tehnicile mass-media şi de PR ne ajută în mod necesar să înţelegem şi să utilizăm mecanismele de comunicare ale societăţii moderne contemporane, dar nu vor avea nici o valoare pentru noi dacă nu le vom insufla viaţă din Izvorul Sfânt care este Cuvântul.

Închei reamintind deopotrivă sufletului meu şi sufletului vostru că suntem chemaţi de Dumnezeu să trăim veşnic într-o lume îndumnezeită ale cărei repere există deja din veşnicie şi sunt exprimate în cuvintele pline de lumină ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa".

Marcel Răduţ Selişte

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!