Unde ne sunt inchizitorii? (II)

Gardienii corectitudinii politice s-au sesizat cu întîrziere asupra "intoleranţei" şi "îndemnului la crimă religioasă" conţinute într-un articol al lui Mircea Platon, apărut în ROST nr. 28/ 2005. Şi au tăbărît asupra lui Mircea Platon, cerînd marginalizarea acestuia în viaţa culturală. Rechizitoriile miliţienilor ideologici Dan Petrescu şi Gabriel Andreescu sînt nedrepte, bazate pe interpretări rău-voitoare şi urmăresc să facă din "cazul Mircea Platon" un exemplu prin care să-i înspăimînte şi pe alţi intelectuali de orientare conservatoare, care ar vrea să-şi exprime liber opiniile. Intenţia este străvezie întrucît Mircea Platon este pus de acuzatorii săi în rînd cu "reacţionarii" Cristian Bădiliţă şi H.-R. Patapievici. Replica prietenului şi colegului nostru este lămuritoare. (ROST)

"Une fois, c’est philosophe; deux fois, c’est sodomite", spunea Voltaire, şi epigrama lui mi-a venit în minte după ce, hotărât să nu replic articolului "Variaţiune în jurul toleranţei zero" publicat de Dan Petrescu în "Ziua" de marţi, 23 august, am descoperit şi denunţul lui Gabriel Andreescu, "Invitaţie la crima religioasă" din "Ziua" de joi, 25 august. Şi am hotărât să nu îmi las siluite nici persoana, nici cuvântul. Fac deci unele precizări menite a răspunde acuzaţiilor de "incitare la crimă religioasă", "sete de sânge" şi "impunere prin violenţă a obsesiilor religioase". Dar mai presus de orice contest acuza, adusă de Gabriel Andreescu, cum că aş avea un "deget elucubrant". Degetul meu e în toate minţile, dacă pot spune aşa, şi ştie foarte bine încotro arată.

1. Articolul "Războiul văzut" a fost publicat iniţial în revista "Biserica şi problemele vremii" din februarie 1998. A fost republicat de către directorul revistei ROST din pricină că, în ciuda unor cabrări retorice datorate vârstei la care l-am scris, a considerat că în esenţă atinge unele chestiuni "arzătoare". Cum nu am obiceiul de a-mi modifica sau camufla bibliografia, i-am acordat domnului Claudiu Târziu permisiunea să-l republice ca atare, cu atât mai mult cu cât în cei şapte ani scurşi de la prima lui publicare respectivul artefact jurnalistic nu a inspirat nici un atentat ortodox şi nici o manifestare violentă. Şi asta pentru că cei cărora le era adresat, având cultura teologică lipsă domnilor Andreescu şi Petrescu, au înţeles care era miza articolului. "Războiul văzut" nu îndemna la insurecţie ci, în răspăr cu îmbrobodirea instituţionalizată şi cu defetismul pseudo-paterical al anumitor curente din sânul Bisericii, doar la asumarea decisă a identităţii ortodoxe şi la abordarea mai fermă a problemelor ridicate de post-comunism şi postmodernismul de partid şi de stat.

Nu am cerut distrugerea templelor păgâne după exemplul lui Iustinian, ci am spicuit doar, într-o ordine cronologică, unele momente de iradiere văzută a creştinismului. Faţa ne-isihastă a lui. Nu am reclamat repetarea ca atare a acelor momente – cum ar fi episoadele sângeroase ale Vechiului Testament -, am cerut doar să căutăm propria noastră cale, potrivită zilei de azi, de a acţiona, nu numai de a îndura în rugăciune muntoasă. Momentul Teodosie, de exemplu, e important în istoria creştinismului şi, ca istoric, nu mă voi face vinovat de anacronismul – pe care domnii Andreescu şi Petrescu, de meserie fizician respectiv cumnat, şi-l pot îngădui - de a judeca istoria prin grila prezentului şi de a face judecăţi de valoare pe baza codului moral şi convenţiilor politice ale zilelor noastre. Teodosie nu era rău fiindcă nu a respectat "drepturile omului", după cum Bizanţul nu era de dispreţuit din cauză că nu avea parlament şi partide. Dar nu cred că mai putem reface ca atare mozaicul societăţii bizantine. Ar fi nerealist şi deci necreştin să cer aşa ceva.

Ceea ce am încercat să arăt cu acea înşiruire de citate şi episoade istorice care i-au alarmat pe domnii Petrescu şi Andreescu era întruparea istorică a Bisericii analogă celei a lui Iisus. Cred că Biserica nu are voie să se retragă în catacomba speculativă, ci trebuie să acţioneze în istorie, ca instituţie divino-umană al cărei cap e Dumnezeu întrupat şi ale cărei membre suntem toţi cei botezaţi, clerici sau mireni. Dacă Bisericii i se rezervă de către noua stăpânire europeană şi de cicisbeii ei dâmboviţeni rolul de gymnosofist sau derviş supt în fuior mistic, atunci să nu i se mai ceară să se împlice social. Dacă i se cere să se implice social, atunci să fie lăsată să se adreseze omului ca întreg (trup şi suflet) şi societăţii ca organism, nu segmentelor de râmă socială secţionate cu lama ideologică.

2. În acelaşi context, nu am cerut ca biserica să colaboreze cu statul la cenzurarea vieţii intelectuale, ci la o racordare mai puternică a Bisericii la viaţa culturală. Biserica trebuie să lupte pentru a-şi face auzit glasul în privinţa chestiunilor culturale care afectează sufletul credincioşilor. De pildă, să urmeze exemplul Bisericii catolice care menţine şi astăzi un Index al cărţilor prohibite bunului catolic şi care a condamnat public seria "Harry Potter". O despărţire a apelor cred că e necesară şi că Biserica are de atacat şi corupţia vieţii intelectuale şi pe cea a vieţii politice. Şi să nu se uite că singurii care fac această dublă asanare nu sunt activiştii ecumenici – acei omologi întru corectitudine politică teologică ai activiştilor pentru corectitudine politică seculară –, ci figurile respectate în sânul Bisericii pentru integritatea lor dar considerate de către comentatorii profani "fundamentalişti". Figurile mieros ecumenice, dragi "societăţii civile", sunt în majoritate oameni ai sistemului. Atât timp cât biserica rămâne prizoniera unui pietism birocratic, va fi comodă stăpânirii şi ineficace social. Eliberată de quietism şi prelungindu-şi seva liturgică în operă misionară, va fi mai folositoare mântuirii noastre, a citadinilor, a familiştilor, a oamenilor care nu practică "isihasmul" pentru că locuiesc la bloc şi merg cu autobuzul la serviciu.

Oare nu "societatea civilă" cere Bisericii să se implice social? Exact asta cer şi eu, numai că fără să renunţe din acestă pricină la identitatea ei, adică la Hristos şi Tradiţie, ci afirmându-şi-o. Biserica nu trebuie să devină spital, dar trebuie să facă şi operă caritabilă. Biserica nu trebuie să devină "Ministerul Adevărului", dar trebuie să identifice şi să vindece rătăcirile fiilor ei. Şi de aceea spuneam că să "riscăm să le cerem intelectualilor români apostaţi să facă penitenţă publică şi solemnă". Nu spuneam să-i forţăm. Ci doar să le cerem să facă penitenţa publică pe care au făcut-o, de exemplu, Racine care nu a mai scris decât tragedii religioase pentru fetele din pensionatul doamnei de Maintenon, sau Gresset, sau La Harpe când şi-au repudiat public opera scrisă sub influenţă libertin-luministă şi s-au întors la sânul Bisericii.

Şi de altminteri există cenzură în România şi nu e religioasă, ci atee. Nu am auzit ca tandemul Petrescu-Andreescu să se fi scandalizat de pretenţia Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării de a regula dezbaterea intelectuală românească. Dacă tot e vorba să avem cenzură, de ce să nu avem una bazată pe idei împărtăşite de majoritatea românilor din toate timpurile, pe morala şi cuviinţa tradiţionale decât pe pidosnicul puritanism al corectitudinii politice la care nu aderă decât câţiva stipendiaţi?

3. Când spuneam că "să riscăm să nu-i iubim pe eretici, păgâni şi atei" o făceam ca unul sătul de ipocriziile teologiei multiculturale şi politicii ecumenice. Multiculturalismul şi ecumenismul sunt birocraţii, corporaţii, afaceri. Pot iubi oameni, pot iubi creatura lui Dumnezeu, pe semenul, pe vecinul sau pe prietenul meu. Pot să mă înţeleg cu vecinul chinez, cu studentul arab sau cu negustorul evreu fără să mi se ceară obsesiv să umblu cu crenguţa de măslin în cioc. Pot iubi oameni, nu concepte precum "păgâni", "atei", "minorităţi", "discriminaţi" etc. Nu pot iubi, în abstract şi cu ordine de la minister, un om redus la o categorie socială sau la un păcat. Nu pot iubi o categorie socială sau un păcat. Or exact asta ni se cere de către noile politici care consideră oamenii numai sub aspectul lor funcţional, ca minorităţi etnice, religioase sau de păcate care trebuie nu numai tolerate dar şi "celebrate" aprioric pentru contribuţia pe care o aduc la "diversitatea" socială şi la "multiculturalism".

4. Nu putem deconstrui la infinit. Sovieticii ne-au exterminat elitele. Ceauşescu ne-a demolat oraşele şi eurosocialiştii ne deconstruiesc sufletul. Chiar cu riscul de a şarja, am simţit nevoia să îndemn la o mişcare de sens conservator. Am provocat. Dacă aş fi practicat teosofia sau arta pe bază de urină şi alte secreţii al căror caracter elementar nu le împiedică să fie considerate ultimul răcnet, poate m-aş fi bucurat, precum guru Bivolaru, de simpatia lui Gabriel Andreescu. Aş fi fost declarat "un spirit liber", "contestatar", "curajos". Dacă blasfemiam sau ultragiam moravurile eram în regulă. Dacă ultragiez pietăţile corectitudinii politice sunt un criminal. Provocarea avangardistă e bună. Şarjarea à outrance în apărarea rânduielii şi rosturilor româneşti tradiţionale e criminală. Se pare că românii nu mai au alt drept decât pe acela de a fi tunşi, mulşi şi ucişi de diversele clici liber-cugetătoare care s-au succedat la conducerea politică şi ideologică în ultimii 60 de ani. Trebuie să fim umili şi să stăm în colţul nostru. Să facem ce ni se spune. Să stăm sub radar. Dacă eşti om simplu, atunci nu ai cum să-ţi faci vocea auzită. Dacă eşti intelectual, atunci mărturisirea de credinţă e văzută ca un motiv pentru a ţi se revoca "certificatul de civilizaţie". Devii brusc om al cavernelor.

Spuneam, în articolul incriminat, că trebuie să îndrăznim pentru a fi adevăraţi creştini, să "riscăm" să spunem lucrurilor pe nume. Ei bine, convulsiunile celor doi comentatori ai ziarului "Ziua" au arătat de ce e cu adevărat un risc să dai cu tifla miliţiei ideologice. Pentru că, spre deosebire de aristocraţii secolului al XVIII-lea, care credeau că religia e bună pentru poporul de unde-şi recrutau credincioasele slugi, ciocoii nu vor să mai lase nici măcar poporul în rosturile sale şi se chinuie, prin legi, consilii, comisii, faceri şi desfaceri ("de-construcţii populare") să risipească urzeala creştină a naţiei şi suportul naţional al creştinismului.

Înainte de a mai căuta Ravaillaci ortodocşi vă invit, domnilor analişti, să răspundeţi la următoarea întrebare: câte crime s-au făcut în ultima sută de ani în România în numele Ortodoxiei şi câte în numele ateismului? Până nu răspundeţi cinstit şi corect la această întrebare discuţia noastră nu are nici un rost. Unde ne sunt inchizitorii?

Mircea Platon

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!