Nicolae Paulescu, nedreptăţit în viaţă şi în moarte

Acest text mi-a fost inspirat de o nedreptate: numele a două instituţii medicale din ţară poartă numele lui C.I. Parhon, în locul celui al lui Nicolae Paulescu, aşa cum s-ar cuveni.

În anii 1922, C.I. Parhon fonda la "Socola Roşie" Comitetul "Maxim Gorki" (pentru popularizarea "imenselor transformări economico-sociale şi politice din Uniunea Sovietică"), punea bazele organizaţiei Moldova a Uniunii Tineretului Comunist, fiind ulterior prim instrument al Moscovei şi al Bucureştiului de demolare a instituţiilor statului român interbelic şi de instituţionalizare a comunismului în România. Institutul de Endocrinologie din Bucureşti, fostul spital şi sanatoriu "Saint Vincent de Paul", creat prin contribuţia lui Nicolae Paulescu şi a "apostolului" Vladimir Ghica, şi fostul Spital Nr. 2 "Nicolae Paulescu" al Asigurărilor Sociale din Iaşi, inaugurat în anul 1943 (în prezenţa Mariei Antonescu şi a prof. dr. P. Tomescu, ministrul de atunci al Sănătăţii) sînt astăzi botezate "C.I. Parhon. În anul 1994, când se împlineau 125 de ani de la naşterea Profesorului, se dezvelea la spitalul ieşean o placă, pe care e menţionat faptul că "savantul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, este patronul acestui aşezământ". Patron spiritual pe placă, dar în realitate tot Parhon. Cred că ar trebui făcută corecţia necesară, de a se reveni la vechiul nume al spitalului.

Elogiul Profesorului Paulescu

Acesta este titlul lecţiei de deschidere a cursurilor de fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, din 23 noiembrie 1931, susţinută de către profesorul Socrate Lalu, care a suplinit Catedra de Fiziologie, după decesul prof. N. Paulescu, până în septembrie 1932 (când a fost preluată de către prof. Ion I. Niţescu, transferat de la Cluj la Bucureşti. Prof. Ion I. Niţescu a imprimat catedrei o concepţie consecvent pavlovistă, înscriind fiziologia pe linia materialist-dialectică.) Prelegerea a fost publicată (cu dedicaţia: "Domnului Brătescu-Voineşti, cu o deosebită afecţiune") în revista Union Medicale Franco-Romaine, nr.12, mai-iunie 1932, graţie asistentului profesorului Lalu, dr. Ovidiu Vasilco, care o dactilografiase. Socrate Lalu, "om sfânt prin bunătatea nesfârşită" (G.T. Chiriţescu, Însemnări zilnice, 1906-1960, Ed. Albatros, Bucureşti, 2004), nu putea fi altfel decât Paulescu. Studiile medicale le-a urmat la Paris, completându-le, ca şi Paulescu, cu studii în ştiinţe, formându-se la şcoala unor mari personalităţi ale medicinei mondiale. Nu a dorit să rămână în Franţa, preferând ţara sa, unde a fost profesor de farmacologie la Iaşi şi Bucureşti (1913-1920, 1920-1940). Prin modul său de a fi, ca om şi profesor, prin paginile întregi de adevărată literatură (puţin cunoscute) pe care le-a lăsat, se dovedeşte un exemplu de mare distincţie şi un înalt spirit, de o discreţie şi o sensibilitate aparte, pe care l-a avut cultura română.

Profesorul Paulescu nu se împăca cu excesul de cuvinte – mai ales în ce priveşte participarea la diverse conferinţe – şi din pricina slăbiciunii sale fizice, dar era un fin şi în acelaşi timp aprig gazetar. De aceea, cei cu care intra în polemică îi puteau face faţ cu greu. Era aspru cu colegii săi care încercau să facă din medicină comerţ, care apăreau în presă pozând în mari vindecători. Îi mărturisea, cu umor, colegului S. Lalu: "Domnule, nu ştie ce-i maladia asta! Acest individ, nu ştie ce-i tratamentul şi găseşte totuşi mijlocul să câştige parale… Curios, domnule, curios!…"

Era o persoană pe care te puteai baza în orice ocazie, dar nu şi în cazul intervenţiilor făcute pentru promovarea examenelor studenţilor, chiar venite de la prieteni. Era foarte corect cu toţi studenţii indiferent de naţionalitatea acestora.

În Franţa, unde exista un grad de mefienţă chiar şi pentru cei care nu intenţionau a rămâne în această ţară, maestrul său, Lancereaux, l-a tratat ca pe cel mai apropiat prieten, luându-l colaborator după pensionare pe tânărul său extern Paulescu. Herculeanul Lanceraux, cum îl caracterizează S. Lalu datorită aspectului fizic, l-a apreciat şi îndrumat pe firavul său colaborator, care s-a format pe lângă acesta ca un mare clinician, lucru nu prea cunoscut de cei de astăzi care-l văd doar ca pe "acela care e cu insulina"! Lancereaux, aflându-se în rândul puţinilor clinicieni care acordau reala importanţă ştiinţelor fundamentale, a fost cel care l-a "îndemnat şi i-a cerut lui Paulescu să studieze mai de aproape această ştiinţă, recomandându-l lui Dastre, ilustrul profesor de fiziologie de la Sorbona, cu care era prieten intim". Menţionez că teza de licenţă (în ştiinţe) a lui S. Lalu, remarcabila lucrare "Recherches sur la sécrétine et le mécanisme de la sécrétions pancréatique", a fost îndrumată de către, prof. Dastre.

Lancereaux era o persoană credincioasă, fiind de asemenea o autoritate şi prin poziţia pe care o ocupa în cadrul bisericii: era unul dintre conducătorii partidului catolic din Franţa. S. Lalu insistă pe faptul că şi în acest caz, al credinţei, elevul a fost influenţat de profesor, încât, "a întrecut în zel, pe maestrul său". Mărturiseşte că Paulescu, dat fiind că a fost o mare parte din viaţă suferind, a găsit o consolare prin credinţă, durerea l-a îndemnat la profunzime. Aminteşte de lecţiile făcute de Paulescu la Facultatea de Medicină, profund impregnate de spiritul creştin-ortodox. Un fost student de-al său, dr. V. Trifu, spunea că profesorul "regreta că la vârsta de 18 ani a avut oarecare idei nereligioase şi-i era ruşine de a le fi avut."

Anatomia patologică (experimente operatorii făcute la animale asupra hipofizei, glandelor suprarenale, tiroidei), intoxicaţia alcoolică (şi nu numai), dar mai ales patologia pancreasului au fost teme de cercetare pe care Paulescu le-a continuat, aprofundându-le. "Lancereaux a fost cel dintâi clinician care a descris la om şi care a controlat la necropsie diabetul pancreatic", iar elevul său a continuat, încercând experimental pe câini şi studiind clinic pe om extracte/ maceraţiuni de pancreas. Dar, continuă spunând că în 1916, când a obţinut scăderea valorilor glicemiei şi dispariţia glicozuriei, Paulescu a exclamat: "Tratamentul diabetului este găsit!", lucru care a fost realizat. "În principiu, da! Trebuia, însă, pus în practică; alţii şi numai alţii au reuşit să-l pună în practică, nu Paulescu. Acesta e adevărul, adevărat. ş…ţ Nu văd pentru ce n-ar avea avantaje şi recompense acei care ajung la rezultate practice. Nu de aceasta trebuie să ne pară nouă rău. E natural şi e bine să fie aşa. Dar asta nu împiedică întru nimic ca meritul lui Paulescu să fie mare şi e cu atât mai mare cu cât a fost mai puţin recompensat. Dacă ar fi să relatez lucrurile în cruzimea lor, aşa cum s-au petrecut, ar trebui să vă spun că Paulescu nu numai că n-a fost recompensat, dar meritul lui n-a fost luat în seamă nici măcar de-ai noştri." Profesorul Lalu pledează pentru ideea că nimic din ceea ce s-a realizat nu este exclusiv datorat unei singure persoane şi pentru modestie în lumea ştiinţei, amintindu-le că Paulescu era un exemplu de modestie.

Le spune studenţilor faptul că Paulescu "a fost pus de la început în absolută imposibilitate să-şi urmărească ideile şi să le dea o soluţie practică, fiindcă nu avea absolut nimic, nimic" pentru a putea realiza o cercetare valoroasă, adăugând că "în buna şi frumoasa noastră ţară avem politicienii poate cei mai nepregătiţi care există pe lume!" astfel încât "învăţământul nostru este prea mult deoparte, mult mai mult decât ar trebui!" Este de mirare cum, cu mijloace atât de restrânse a putut avea asemenea rezultate, fiind totuşi o mare onoare pentru facultatea bucureşteană să aibă în rândul ei "o persoană care a avut o idee atât de interesantă". Răul stă în politic, încât ar fi de dorit "să nu mai avem ca atare, oameni, care, incapabili să fi făcut ceva în viaţa lor, nu le rămâne altă resursă decât să devină politicieni; adică să se ocupe (dânşii, care nu se pot ocupa de ei singuri!) de soarta noastră a tuturora, adică de soarta ţării!".

Nedorit în spitalele româneşti

Mai bine de zece ani a lucrat la "Notre Dame du Perpetuel Secours", unde, după moartea prof. Lancereaux, i s-a propus să-l succeadă, dar Paulescu a refuzat, spitalul francez primind, în onoarea sa, la doi ani câte doi români la specializare (la recomandarea prof. Paulescu). După această perioadă, nu a fost posibil ca Paulescu să obţină un serviciu spitalicesc în ţara sa. Era lăsat pe dinafară un practician căruia bolnavii i se adresau ca unei ultime speranţe, datorită şi faptului că avea o "terapeutică simplă, raţională şi puţin costisitoare" (col. prof. dr. C. Mihăilescu). De nenumărate ori, Paulescu a solicitat un serviciu spitalicesc, spunând că a promis lui Lancereaux să îngrijească bolnavi şi că-l urmăreşte umbra acestuia şi-i reproşează faptul că nu s-a ţinut de cuvânt. Devenise vacantă catedra Clinicii a III-a Medicale, prin moartea prematură a profesorului Dimitrie Ionescu. Aflând acesta, Paulescu îl cheamă pe Lalu şi-i spune: "Te-am chemat pentru a-mi da un sfat: doresc să trec la Clinica a III-a Medicală; te rog să-mi spui, care-i părerea d-tale? Nu pot să părăsesc viaţa aceasta fără de a-mi îndeplini datoria şi a-mi fi ţinut promisiunea…trebuie să plec la clinică. Umbra lui Lancereaux îmi cere, îmi ordonă aceasta. Ce vast teren clinic se găseşte la noi! Ce buni elevi voi avea!" S. Lalu îl lăsa să vorbească, mai bine zis lui însuşi, pe chip citindu-i bucuria unei dorinţe ce părea că ar fi putut deveni realitate. "Iar mie, întreaga persoană a lui Paulescu îmi făcea, cu o nespusă durere, impresiunea unui bolnav, iremediabil atins", continuă Lalu. "N-ai sănătatea necesară, i-am răspuns eu, după câtva timp de contemplaţie, bineînţeles, cu tot menajamentul posibil. «Ştiu, ştiu, mi-a răspuns el, dar ce importă!… Ce frumos ar fi să mor îngrijind bolnavii, având împrejurul meu elevii; datorez aceasta memoriei lui Lancereaux.» Dar acolo, la Clinica a III-a Mediclă, i-am spus eu, nu vei avea nimic. Serviciul e în reconstrucţie, îţi lipseşte esenţialul; totul trebuie organizat şi, admiţând că te vei putea duce acolo, pe cine vei lăsa aici? «Pe D-ta…» mi-a răspuns el în mod hotărât, cu delicateţea lui, spunându-mi cuvinte ce nu vi le pot repeta şi pe care le voi păstra d-lor în inima mea, cât voi trăi." Se întâmpla în anul 1929. Nu şi-a mai depus candidatura pentru clinică, renunţând, fiind cert unul dintre cele mai mari regrete pentru el, şi nu a mai amintit niciodată de această atât de scumpă dorinţă a lui: Clinica! Şi acest moment a agravat evoluţia bolii sale, slăbind foarte mult, fiind tot mai palid şi mai trist. Venea tot mai rar la facultate. "Figura lui avea în adevăr ceva «nepreţuit şi delicat»… care se duce… şi ne spune fără să vrea… acel duios şi iremediabil… adio!"

A fost nevoie de o intervenţie de urgenţă, din cauza agravării bolii, efectuată la spitalul la a cărui înfiinţare contribuise esenţial, “Saint Vincent de Paul", dar a solicitat să fie dus acasă să se sfârşească în patul său.

Relatează cum a aflat de moartea profesorului Paulescu. Izolat cu un grup de prieteni pe munte, pentru a se odihni după un an universitar dificil, hotărî ca nimic să nu intervină în tihna lor, în consecinţă, nici presa. Dar, într-o zi, un coleg, cel mai în vârstă dintre ei, încălcă regula, iar când privi ziarul exclamă: "A murit Paulescu!", moment din care profesorul Lalu a rămas întreaga zi; a fost marcat multă vreme de pierderea maestrului.

Vremurile de pe urmă

Pentru că acest onorant gest al unui colaborator trebuia să fie pătat în timp, este necesar să-i cunoaştem şi pe cei care l-au denigrat pe Profesor, şi nu au fost puţini. Ne întrebam atunci când în ziarul "Le Monde" din 25 aug. 2003 se relata că "a fost anulată dezvelirea unui bust al lui Nicolae Paulescu, inventatorul român al insulinei", care sunt cauzele acestui gest. Trebuie să le căutăm în timp, dar şi în trecutul recent, când unor acţiuni de promovare a unor valori naţionale reale le-a fost contrapus kitch-ul mediatic.

Nicolae Paulescu a condus Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti în perioada 11 febuarie 1905 - 19 iulie 1931. În volumul Învăţământul medical şi farmaceutic din Bucureşti. De la începuturi până în prezent (1963), în capitolul dedicat istoricului Catedrei de Fiziologie, alcătuit de acad. Gr. Benetato şi dr. Victor Neşteanu, aceştia afirmă că, în România sfârşitului de sec. XIX şi începutului de sec. XX, se dezvoltau în toate domeniile teze retrograde, idealiste. Susţin poziţia unor profesori care prin atitudinile lor manifestau influenţa ideologiei marxiste şi a mişcării muncitoreşti în promovarea concepţiilor materialiste în ştiinţă. Afirmau că victoria "Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie" şi crearea în 1921 a Partidului Comunist Român au fost momente decisive care au dat un avânt puternic unor profesori, "oprimaţi de către regimul burghezo-moşieresc", să intensifice neîntrerupta muncă "agitatorică, propagandistică şi organizatorică".

"Cursul pe care prof. N. Paulescu l-a predat studenţilor era îmbinat de idei mistice, antiiştiinţifice. În lecţiile sale, el făcea apologia misticismului ş…ţ N. Paulescu a fost un duşman făţiş al darwinismului, propovăduind fixismul. ş…ţ Cursul său nu era bazat pe o expunere logică a faptelor, pe date precise de chimie şi fizică ci pe afirmări nedemonstrate. Studentul era obligat să-şi exprime ideile prin formulele din curs, din care nu i se permitea să schimbe nici un cuvânt. Lucrările practice se făceau în condiţii cu totul improprii; studenţii nu efectuau decât unele dozări de elemente în urină, iar celelalte lucrări erau demonstraţii de la catedră făcute de şeful de lucrări sau de un asistent.

Cu timpul, N. Paulescu a devenit purtătorul de cuvânt al celor mai antiumane şi antiştiinţifice poziţii în viaţa publică şi în cultura românească, devenind un instigator al studenţimii la acţiuni huliganice şi principalul exponent al ideologiei fasciste în Facultatea de medicină."

Se arată că, în anii 1865 - 1900, nu au existat adevăraţi fiziologi şi că "în perioada cât a funcţionat ca profesor, N. Paulescu nu a reuşit să creeze o şcoală de adevărată fiziologie. În plus, datorită concepţiilor lui mistice şi retrograde şi a faptului că nu se formase ca experimentator de laborator, în predarea acestei discipline, el se baza pe cursul teoretic, pe teorii abstracte, pe dogme şi chiar pe concepţii fantasmagorice, şi în mult mai mică măsură pe lucrări practice, deşi fiziologia este o ştiinţă prin excelenţă experimentală. Tot datorită ideilor sale mistice, era contra sacrificărilor de animale cu prilejul lucrărilor practice, din care cauză lucrările făcute de studenţi se rezumau aproape numai la câteva dozări elementare".

Să adaug, că în primii ani ai studenţiei mele la unele cursuri inaugurale ascultam aceeaşi teorie despre "supa prebiotică" din care a luat naştere lumea aceasta, incluzând şi veşnica evoluţie din cunoscutul mamifer? Că multe din echipele care "cercetează" pentru diversele congrese sau lucrări de doctorat au în componenţa lor pseudotehnicieni care ucid mai multe animale decât trebuie, pentru ca în final experimentul pe animal să nu fie luat în consideraţie, fiind de fapt un aranjament din cifre pentru a suna conform literaturii internaţionale? De profanarea multor morminte din cimitirele Iaşului (şi nu numai) de către cioclii, în colaborare cu studenţii medicinişti în căutare de schelete ieftine, de traficul cu schelete – în care se mai strecura şi câte un craniu al câte unui arhimandrit de la Neamţ – vorbeşte cineva?

Alătur cele scrise şi susţinute în vreme de către profesorul D. Danielopolu: "N. Paulescu, instigator al urii de rasă, a otrăvit prin cursurile sale, îmbibate de un misticism morbid, generaţii de studenţi, exercitând în acelaşi timp o influenţă nefastă asupra dezvoltării fiziologiei în ţara noastră." (Academia R.P.R. Lucrările Sesiunii lărgite a Secţiunii de ştiinţe medicale din 18-20 dec. 1952, Ed. Academiei R.PR., 1953)

Aceşti academicieni ai noştri, membri ai "Institutului Româno-Sovietic" al Academiei R.P.R., susţineau, precum D.M. Rossiiski, prioritatea savantului sovietic L.V. Sobolev în descoperirea insulinei!

Richard Constantinescu

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!