Revigorarea teologiei

Când i-am propus lui Claudiu Târziu realizarea în revista ROST a unui medalion consacrat figurii remarcabile a Părintelui Liviu Brânzaş, nu m-am gândit că în luna septembrie a acestui an se împlinesc şapte ani de la trecerea Sfinţiei Sale la Domnul. O pură coincidenţă – dacă am trata lucrurile într-o perspectivă agnostică – sau mai degrabă o lucrare nevăzută a determinat împlinirea acestui memento.

L-am cunoscut personal pe Pr. Liviu Brânzaş în primăvara anului 1997, cu ocazia unei conferinţe susţinută la Muzeul de Istorie, facilitată de prietenul comun, regretatul scriitor Gheorghe Stănescu, o conferinţă incitantă care denunţa caracterul profund ateu al comunismului şi compromisul multora dintre semenii noştri făcut cu regimul ateu. Am fost profund impresionat să văd pentru prima dată, în perioada postcomunistă, cum un slujitor al Bisericii denunţa public incompatibilitatea calităţii de creştin cu cea de membru al partidului comunist, întrupând cu adevărat dimensiunea esenţială a Bisericii Creştine Ortodoxe, cea de Biserică luptătoare şi nu doar dimensiunea contemplativă sub care s-a ascuns o parte a ierarhiei, a clerului şi a naţiunii române. Atitudinea Pr. Liviu Brânzaş era justificată, pe de o parte, de autoritatea morală a unui caracter admirabil, trecut timp de 13 ani prin temniţele comuniste cu demnitate, iar pe de altă parte de misiunea sa harică, asumată integral în promovarea valorilor creştine majusculate şi a Adevărului Revelat. Chipul său serafic, cu trăsăturile pronunţate ale unui nordic, se armoniza cu blândeţea şi smerenia specifice patristicii, trăitor la foc maxim al Ortodoxiei, care cultiva intransigenţa perfect îndreptăţită, în anumite contexte, discernământul şi care se ferea tot timpul de retorica ortodoxă izolaţionistă, manifestând o deschidere în duhul creştin spre fraţii catolici şi greco-catolici. Nici nu se putea altfel pentru un beiuşean, care provenea din atmosfera conciliantă a acelei părţi de Transilvanie multiconfesională şi a cărui experienţă carcerală de trăire autentică a creştinismului în dăruirea totală cu greco-catolicii şi catolicii se dovedise determinantă pentru întregul său parcurs.

Am descoperit la Pr. Liviu Brânzaş chiar de la prima întâlnire o propensiune spre solidaritate, specifică celor trecuţi prin iadul concentraţionar comunist, o solidaritate de grup de invidiat, regăsibilă şi în relaţia sa cu prietenul Gheorghe Stănescu ce se ghida după un cod unic. Mărturisesc că prin intermediul unor astfel de oameni deosebiţi am intrat în contact cu superbia fenomenului interbelic, atât de hulit astăzi de intelighenţia goşistă, educată la şcoala materialismului dialectic şi a negândirii comuniste. Pr. Liviu Brânzaş întrupa cu asupra de măsură modelul teologului profund angajat în cetate, care a înţeles că marile bătălii se poartă în câmp deschis şi nu la focul căldicel al frazeologiei patriotarde. Încă din perioada comunistă, Pr. Liviu Brânzaş nu a renunţat, cu toate implicaţiile ce decurgeau dintr-o asemenea asumare, la rolul său primordial de a face cateheză, de a asigura o educaţie creştină fiilor Bisericii în contrapunct cu dogmatismul politic propagat de comunism, lucru pentru care a insistat cu tărie şi după decembrie’89. Este inadmisibil să pretinzi că eşti un promotor al axiologiei Predaniei fără a lua în calcul problema cardinală a catehezei la care majoritatea preoţilor renunţaseră în comunism.

Creştinul trebuie să fie anticomunist

Discursul Pr. Liviu Brânzaş era lipsit de acele reflexe pietiste, de formulări greoaie, cu nuanţe sămănătoriste, care definesc retorica actuală eclezială, o retorică cu multe accente neobolşevice, care creează de multe ori un aer irespirabil. Aceasta este, din păcate, calitatea multor predici în care se simte de la distanţă o lipsă de prospeţime teologică. Posibilităţile imediate de revigorare a discursului teologic, de reîmprospătare curajoasă a expresiei publice a credinţei se regăseau în stilistica eclezială a Pr. Liviu Brânzaş. Mărturisirea ferventă a credinţei în spaţiul public nu se poate realiza decât prin încercarea de conectare a celor două lumi: laicatul creştin şi clerul, despărţite tot mai mult de o practică a discursului şi de o atitudine nu tocmai exemplare. Pr. Liviu Brânzaş a încercat interconectarea acestor lumi tocmai prin exemplul său de a coborî în cetate, de a proclama splendoarea Bisericii, de a exersa virtuţile comunităţii şi de a practica permanent o libertate a reflecţiei care nu pune în dificultate credinţa.

Nu voi insista acum asupra scrierilor sale postume: jurnalul de detenţie Raza din catacombe, un document important pentru istoriografie al suferinţei româneşti în lagărele comuniste şi culegerea de texte Martor într-un proces moral, care dă seama de această coordonată a teologului în cetate, a mărturisitorului angajat în lupta cu răul. Publicistica sa creştină a lezat multe voci ecleziale prin diagnosticul pus de multe ori cu intransigenţa teologului care veghează la buna rânduială a Bisericii şi a respectării îndreptarului său de funcţionare, Predania.

Pr. Liviu Brânzaş a solicitat în repetate rânduri o poziţie oficială a Bisericii în problema comunismului. Această solicitare punctează atitudinea exemplară a unui teolog care a înţeles să-şi asume integral misiunea sa apostolică şi duhovnicească.

"Din punct de vedere creştin, comunismul trebuie declarat ceea ce a fost realmente: Anticristul secolului XX. El a fost sistemul totalitar care, de la apariţia lui, a propagat şi a impus ateismul, a închis şi a dărâmat bisericile, a întemniţat şi a asasinat preoţii şi credincioşii Bisericii şi a interzis pronunţarea numelui lui Hristos sau îl permitea numai în scopul de a fi batjocorit… De aceea, un creştin autentic trebuie să fie, prin concepţie şi structură, un anticomunist absolut. În această viziune creştină, orice act de colaborare cu comuniştii de ieri şi de astăzi, deghizaţi în blana democraţiei, reprezintă un act de trădare faţă de Hristos şi constituie un păcat împotriva Duhului Sfânt. Din nefericire pentru viitorul creştin al României, Biserica Ortodoxă Română nu a pronunţat până acum actul de condamnare totală a comunismului ca ideologie şi practică, act ce se justifică din punct de vedere teologic, necesar din punct de vedere naţional şi obligatoriu din punct de vedere moral”. Printr-un asemenea gest se poate încă restaura prestigiul moral al Bisericii, supusă acum unor noi provocări cărora trebuie să le facă faţă.

Vocea inconfundabilă a Părintelui Liviu Brânzaş reuşeşte să formuleze un diagnostic spiritual complet şi să contribuie la revigorarea spaţiului teologic aflat între asceză şi angajare.

Constantin Mihai

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!