Concluzii la cazul Tanacu

Cele întâmplate în "cazul Tanacu" au reprezentat, pentru mine cel puţin, un neaşteptat prilej de lămurire. Aceasta se referă nu doar la dezlănţuirea de ură a unei societăţi majoritar creştine – 87% susţin statisticile! – împotriva Bisericii Ortodoxe, cât mai ales la ce ne putem aştepta din partea unor ierarhi şi a unor preoţi atunci când demonii (iată, am îndrăznit să cred în existenţa unor "mituri" – medievalul de mine!) "societăţii civile" se năpustesc asupra turmei "răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită".

Nu doresc să comentez vinovăţia sau nevinovăţia Părintelui Daniel (personal sunt convins că este nevinovat, până la proba contrarie şi aşa trebuie să creadă orice om cu bun simţ), ci reacţia ierarhiei, care a căutat să se spele pe mâini prin cele mai uluitoare minciuni (la început: era o mănăstire de eretici ş?!ţ, duhovnicul nu era hirotonit, mănăstirea nu era mănăstire etc.), iar apoi prin hotărâta condamnare a "necivilizatului" şi "nespălatului" ieromonah. Slobod la gură, antiecumenist şi antieuropean, acesta atrăsese anterior antipatia ierarhiei moldovene, care s-a pripit cu această ocazie în a-i arăta că ura poate face casă bună cu maimuţărirea virtuţilor creştine. Ierarhia moldoveană, având complexul rudei sărace din marea familie ecumenistă, cu iz de sinagogă, în care vrea să se integreze, a încercat şi mai încearcă încă să ascundă "gunoiul" sub preş. Care gunoi? Mănăstirile şi marii duhovnici antiecumenişti, care în "înapoierea" lor mai cred în buchea canoanelor şi a sfinţilor părinţi, în singura Biserică adevărată, cea Ortodoxă şi nu vor să-L ruşineze pe Hristos slujind împreună cu ereticii şi bătându-se pe burtă la agape europene cu cei care l-au răstignit pe Hristos.

Nu pot să nu mă gândesc la sinedriul fariseilor ce se gudurau pe lângă Irod, oripilaţi de necivilizatul şi nespălatul (trăia în deşert, prin cine ştie ce coclauri!) Sfânt Proroc Ioan Botezătorul, care îndrăznea să ameninţe cu focul iadului, persecutându-l pe bietul rege care trăia "alternativ" cu cumnata sa ,în dispreţul legii unui alt "învechit", Moise. Ba, a mai şi îndrăznit să nu aibă studii de specialitate în şcolile rabinice şi să atragă la râul Iordanului mult popor (din alte parohii, fără să respecte jurisdicţia "oilor", Părinte Profesor Alexandru Stan!), pretinzând că dă iertare de păcate şi că-l va arăta pe Mesia (fără să aibă doctorat sau masterat, ba nici măcar opt clase, Părinte Profesor Alexandru Stan!) şi vor vedea minuni – cerul deschizându-se şi pogorârea Sf. Duh şi vor auzi vocea Tatălui.

Iată, deci, că au crezut, cu un ceas mai devreme, că a venit timpul să fie puse cu botul pe labe aceste focare de nesupunere, ce-şi imaginează, în idealismul lor romantic, că monahismul înseamnă şi altceva decât pupatul mâinii şi obedienţa laşă (deghizată în virtutea dumnezeiască a ascultării, pentru că orice duh necurat se arată ca înger de lumină) în faţa prinţilor Bisericii.

Ce putea fi mai revelator pentru pericolul pe care îl reprezintă fundamentaliştii şi extremiştii ortodocşi, antiecumenişti şi antieuropeni, decât un caz de "omor" ("deosebit de grav", cum spune cea mai mare plagă a societăţii româneşti contemporane, justiţia română). Aici le acord multora circumstanţe atenuante. Sunt sigur că o parte din ei chiar au crezut, în micimea lor, că un asemenea "specimen" poate ucide intenţionat o tânără pentru a scoate pe dracu’ din ea.

Unde este dragostea dintre fraţi şi unde este blândeţea şi bunătatea părintească a celor ajunşi la contemplarea nepătimaşă a adevăratei theologii, care au pătruns cu mintea dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, privind cu ochiul minţii cel înţelegător la tainele negrăite ale Liturghiei cereşti?

În naivitatea noastră nu putem să lăsăm însă "idealismul" deoparte şi să devenim practici, punând Biserica la treabă "pentru prosperitate şi mai bine", cum afirma recent un distins personaj politic. Să încetăm odată cu această pretinsă luptă cu demonii, în care s-au nevoit Sfinţii Părinţi (cine or mai fi şi ăştia!? – se miră prosteşte presa noastră, propovăduitoare a pornocraţiei europene), şi să contribuim la viitorul luminos al ţării în "marea familie europeană", alături de cei care, recent, s-au lepădat cu hotărâre de Hristos, ba până şi de amintirea lui, nevrând să recunoască prin constituţie fundamentele creştine ale Europei.

Un observator atent poate remarca mediatizarea scandalurile cu subiect bisericesc, unul după altul, din ultima vreme: "stareţul" homosexual băgat pe gâtul consumatorilor de TV zile în şir, Catedrala Mântuirii Neamului (care poluează mediul şi strică boscheţii şi monumentele sataniste de prin parc), ieromonahul, "criminal cu barba roşie" care te exorcizează până te omoară, cazul copilului dispărut, suspect, pe lângă o mănăstire etc. Ultima ştire: o româncă omoară, în Franţa, un cunoscut ecumenist, "ca să-l avertizeze de un complot al unor călugări masoni" (!?). Nu întâmplător, în profeţiile Sfântului Lavrentie al Cernigovului televizorul este prezentat ca unealta predilectă prin care Antihrist va înşela lumea şi o va convinge să-l înscăuneze ca împărat al lumii.

Dincolo de faptele în sine, modul lor de mediatizare ne arată că miza centrală a acestei campanii nu poate fi decât schimbarea cotei de încredere în Biserică, nepermis şi neeuropean de mare. Cu o asemenea "mentalitate medievală" nu putem, desigur, intra în tărâmul făgăduinţei: Uniunea Europeană. Lucrul cel mai trist nu este însă acesta (vrăjmaşii lui Hristos îşi fac treaba dintotdeauna), ci faptul că adevăraţii ucenici ai lui Hristos sunt din ce în ce mai puţini şi mai singuri, iar prigoana se va dezlănţui şi cu complicitatea, voluntară sau involuntară, a "fraţilor celor mincinoşi". Dumnezeu să ne păzească!

Pr. Mihail

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!