Învăţămintele după "cazul Tanacu"

Începînd de pe la jumătatea lunii iunie. a.c. toate mijloacele mass-media au avut ca temă de senzaţie, o bună bucată de vreme, "cazul Tanacu". Suntem deja la începutul lunii august., la mai bine de o lună şi jumătate de la declanşarea evenimentului respectiv, şi iată "cazul Tanacu" continuă să ocupe pagina întâi a multor publicaţii locale şi centrale. Mă simt dator cu o luare de poziţie.

Faptul că părintele Daniel Corogeanu a stat câteva luni la mănăstirea de pe Movila lui Burcel şi, mai ales, pentru că protopopul de Vaslui, într-un număr al ziarului "Adevărul", m-a scos drept cel mai vinovat în tot acest circ, ca acela care l-aş fi călugărit şi recomandat pentru hirotonie pe numitul Corogeanu, m-am văzut obligat să intervin public.

Ce-aş putea spune, după atâtea afirmaţii nefondate şi incitante, care nu pot să nu supere pe cei de bună credinţă ? Întîi fac o constatare dureroasă: "Cazul Tanacu" a fost prost şi tendenţios "gestionat" atât de Biserică, care în şedinţa Sfântului Sinod s-a spălat pe mâini, precum Pilat în faţa mulţimii, cât şi de presă, care şi-au jucat rolul de dezinformare cu multă stângăcie. Am spus stângăcie, datorită neştiinţei şi a relei voinţe a celor mai mulţi dintre ziarişti, care nu cred în existenţa diavolului şi cu atât mai puţin a mijloacelor prin care se încearcă izgonirea acestui din viaţa semenilor noştri. Şi faptul respectiv nu este de mirare, din moment ce la Vaslui, chiar unul dintre purtătorii de sutană, care, drăgăliţă Doamne, se zice că ar fi demisionat din preoţie în favoarea învăţământului, a ieşit pe un post de televiziune şi a afirmat că nu există nici un drac pe care el să-l fi văzut vreo dată. Daţi-mi voie să-l întreb pe răspopitul de bună voie: dacă nu există diavoli, Dumnezeu există? Ce ne facem, cucernice părinte, cu scenele din Vechiul şi din Noul Testament în care ni se vorbeşte despre existenţa acestor duhuri necurate şi în care se spune că "acest soi de draci nu iese decât cu post şi rugăciune" sau, altădată, când au intrat în turma de porci şi turma s-a aruncat în mare şi s-a înecat? Socot că n-ar fi lipsit de importanţă ca cei în drept, care i-au dat harul, să-l cheme la catehizare şi să-i amintească că, din moment ce a demisionat din preoţie, ar fi mai bine să stea în banca lui şi să lase Biserica să-şi facă misiunea cu cei care se mulţumesc cu obolul văduvelor şi cu puţinul pe care Biserica îl oferă slujitorilor săi. Şi dacă cei necredincioşi şi fără respect faţă de Biserică au încercat să "ghicească" cum stau lucrurile cu cel necurat, ceilalţi, voind să creeze senzaţii tari, au înflorit cu bună ştiinţă, în fel şi chip, făcând din ţânţar armăsar, denaturând adevărul şi lovind cu barda în Biserică, Biserică în care ei, părinţii şi bunicii lor s-au botezat, s-au cununat şi-au înmormântat morţii şi vin aici, în duminici şi sărbători, aducându-şi aminte cu drag de cei plecaţi dintre ei. Oare nu s-or fi întors cu faţa-n jos, în morminte, când nepoţii şi copiii lor, oameni azi cu multă carte, au aruncat cu tot felul de insulte în sfânta Biserică Ortodoxă? Am citit undeva, tot referitor la cazul Tanacu, că "am rămas ca o oglindă al cărei argint de pe spate e tot mai şters", că "suntem prigoniţi, hărţuiţi, desconsideraţi", că "a fost suficient acest caz izolat în monahismul românesc, pentru întreaga societate civilă, de la omul simplu până la ziarişti să se arunce asupra Bisericii Ortodoxe" şi că "Monahismul, ultima redută de renunţare, simplitate, curăţie, asceză… a fost compromis" (revista "Permanenţe", an. VIII, nr. 5, pag. 20). Oare să fie chiar aşa ? Se poate vorbi de un compromis? Nicidecum.

Unde a greşit Pr. Daniel Corogeanu

S-au grăbit mult cei care au calificat întâmplarea de la Tanacu drept "crimă premeditată" şi "omor deosebit de grav". Hai să stăm strâmb, dar să judecăm drept. Nimeni n-a vrut moartea, ci însănătoşirea Irinei. Şi-apoi, să nu ne fie nici teamă şi nici ruşine să spunem lucrurilor pe nume. Şi în spitale, în secţiile de psihiatrie astfel de bolnavi sunt ţinuţi legaţi. Şi în biserici, când altfel nu pot fi liniştiţi, procedeul nu este de fel nou. Personal, n-am legat, dar am văzut legaţi, şi nu unul singur. Unde a greşit părintele Daniel? A greşit că a legat-o cu lanţuri (dacă într-adevăr au fost lanţuri) şi nu cu un prosop, o aţă, o cârpă, un şnur, ceva moale. A greşit că a ţinut-o legată trei zile încontinuu. A greşit că nu i-a dat să mănânce trei zile, deşi după trei zile de post nu se moare. Asta o spun din propria-mi experienţă, şi nu numai. Se ştie însă că nu toate organismele reacţionează la fel. Şi unde a mai greşit părintele de la Tanacu? A greşit cel mai mult atunci când, venind episcopul la faţa locului, în loc să-i fi căzut în genunchi şi să-l roage pentru iertare, cum s-ar fi cuvenit unui monah smerit, în loc să tempereze spiritele şi să le poruncească oamenilor să nu se amestece în treburile mănăstirii, în loc să predea antimisul şi să nu mai slujească, urmând ca timpul să rezolve totul, a asmuţit nişte răzvrătiţi asupra episcopului precum câinii asupra lupului, a rupt ordinul adus de Prea Sfinţitul ostentativ în faţa acestuia, l-a îmbrîncit şi l-a jignit şi, arătând cu mâinele ridicate în sus, precum se vede în imaginile televizate, a strigat cu voce tare că el ascultă doar de Dumnezeu. A minţit aşadar atunci când în scrisoarea de iertare către Părintele Patriarh spunea că n-a ieşit niciodată de sub ascultarea PS Episcop Ioachim. Oare nu ştia că PS Arhiereu venise la Tanacu din dispoziţia şi cu ordinul P. S. Ioachim ? A greşit şi ctitorul mănăstirii, care n-a înţeles că pentru o asemenea misiune trebuie parcurse nişte trepte anume, prevăzute în scriptele şi practica Bisericii noastre, şi a insistat la PS Episcop să-l călugărească şi să-l hirotonească înainte de vreme pe Daniel. Şi a mai greşit şi Sf. Episcopie care, hirotonindu-l înainte de vreme, datorită lipsei de personal, nu l-a supravegheat îndeaporoape, nu l-a îndrumat şi ajutat să nu greşească. Trebuia ca Sf. Episcopie să-l povăţuiască, să-l cerceteze mai des, să-l dea eventual în grija unuia mai bătrân şi mai cu expierenţă în mănăstire. Mai ales că în mediul nostru mănăstiresc se ştia că susnumitul este plin de zel, până la fanatism, că se teme de "666", că acuză pe toată lumea de "masonerie", că face slujbe lungi şi în afara tipicului mănăstiresc, cu de la sine putere, că a refuzat salariile de la stat, că, deşi Tanacu figura în scriptele Episcopei ca mănăstire de călugări, în realitate erau maici şi câţiva calugări pe care, după ce îi ţinuse o vreme într-un bordei de la marginea pădurii de lângă manăstire, acum îi dusese într-o casă dintr-un sat vecin, formându-şi acolo un fel de "schit" de călugări, la o mănăstire de maici. Ciudăţenii despre care se ştia în sfera noastră de activitate. Şi a mai greşit Sf. Episcopie şi atunci când pripit i-au anunţat "caterisirea", bine-ştiind că legislaţia bisericească este foarte clară în această privinţă şi nu dă nici unui eparhiot drepturi mai mari decât aceştia şi le asumă, fie ei episcopi, mitropoliţi sau chiar patriarh. Deci nu i s-a dat minimul drept de apărare. Aceasta numai în cazul în care Statutul B.O.R. este valabil pentru toată lumea, clerici şi mireni, indiferent de poziţie şi treapta pe care o ocupăm fiecare dintre noi. Aşadar, caterisirea nu vine din biroul mitropolitului sau al episcopului, ci este un organism, bine structurat, numit Consistoriu Bisericesc, care, întocmai instanţelor civile, are judecători, acuzatori, apărători, etc. şi numai aceştia se pronunţă asupra vinovăţiei unui cleric. Ei dau sentinţa, care poate fi aprobată sau refuzată de către chiriarh, nicidecum modificată de acesta. Deşi cele amintite mai sus s-ar părea ieşite de pe făgaşul normal, dacă stai şi judeci drept, înclini să-i dai dreptate părintelui Daniel. M-aş referi aici la salarii, pentru că şi eu am fost şi sunt încă tentat să renunţ la salarizarea de la stat, nu pentru că nu mi-ar ajuta banii respectivi, ci pentru «teatrul» pe care trebuie să-l jucăm atunci când vine ziua să ridicăm aceste lefuri şi aşa corespunzătoare salariului minim pe economie. De ce? Pentru că nu există respect faţă de om. Mergi la sediul Protopopiatului zile în şir să vezi dacă au venit banii; deci nu există o zi fixă de salariu. Şi atunci când vin aşa-zis salariile, în loc de bani ţi se înmânează tot felul de chitanţe pentru: lumânări, tămâie, tablouri, cărţi, vin, ţuică etc. etc. Pentru ca să ştiţi ce salarii grozave avem, iată exemplul meu: am avut de la stat până mai lunile trecute 3.600.000 lei, iar impozitele pe încadrarea globală (deci şi pentru ceea ce ar trebui să iau din fonduri proprii, fonduri care în realitate nu există) erau de 4.200.000 lei, încât lunar am dus de acasă până la 600.000 lei, ca să-mi pot menţine vechimea în muncă. Noroc că în ultima vreme s-au mărit salariile şi după ce mi se opreşte plata impozitelor, mai primesc şi eu în mână câte 50.000. Şi asta după 30 de ani de muncă şi în pofida studiilor. Aşa că pe bună dreptate renunţase părintele de la Tanacu la salarii de genul celor amintite mai sus.

Cauzele unui accident

Toate astea se întâmplă acolo unde centrele eparhiale nu pun accentul pe "latura liturgică şi misionară", ci pe cea "birocratică", pe rapoarte, referate şi tot felul de scripte, care rămân hrană pentru şoarecii din arhive. O altă vină a Sf. Episcopii a Huşilor este faptul că în cei zece ani de funcţionare, la aproape 20 de mănăstiri nu şi-a găsit un monah capabil căruia să-i încredinţeze funcţia de exarh. Sînt cel puţin 35-40 de slujitori cu tot cu cei de la Episcopie, dintre care este imposivbil să nu găseşti nici unul căruia să-i încredinţezi această ascultare. Dar hai să admitem că n-ar fi nici-unul; putea fi adus unul din eparhiile vecine, care au mai mulţi şi mai buni: Iaşul, Suceava, poate şi Romanul. Am convingerea că, dacă Huşiul ar fiu avut un exarh vigilent şi căruia să-i fi plăcut să facă teren, teatrul de la Tanacu putea fi evitat.

Ceea ce pare însă de neînţeles e faptul că se fac în continuare tot felul de interpretări de către oameni care n-au de-a face cu Biserica, pe care, drăgăliţă Doamne, s-ar crede că o respectă şi o apără. Spun şi eu ca părintele Corogeanu: fals. La mănăstire a fost detaşat un părinte Silvan de la Episcopie, om "cu picioarele pe pământ şi cu capul pe umeri", care a reluat slujba încă din 29 iulie. Maicile, deşi fuseseră transferate la Mănăstirea Floreşti, au revenit. Va trebui ca Sf. Episcopie să se pronunţe, într-un viitor apropiat, ce fel de mănăstire este la Tanacu: de maici sau de călugări.

Părintele Corogeanu, a fost pus în libertate şi dacă nu i se va permite întoarcerea la aceeaşi mănăstire (la care a muncit), va fi transferat probabil, cel puţin pentru o bucată de vreme, la altă mănăstire, va fi probabil oprit de la sfintele slujbe o bucată de timp, după care, tot probabil, se va întoarce acasă, după o vacanţă prelungită, din care sper să fi învăţat ceva. Ce anume: că în ţara aceasta, numită şi pe bună dreptate "grădină a Maicii Domnului", pe lângă lalele, crini şi trandafiri, cresc şi spini, pălămidă, neghină şi alte buruieni, unele mai mici, altele mai mari, care, dacă nu sunt smulse la timp şi aruncate în foc, înăbuşă florile şi, după o vreme, acestea se ofilesc şi mor.

Sunt atâţia criminali financiari, care au delapidat mii de miliarde, au jefuit bănci precum etc. Câte crime oribile n-au săvârşit aceştia nu asupra unei singure persoane, ci a mii, sute de mii de persoane, dintre care multe şi-au ieşit din minţi, au paralizat. Iar făptaşii se plimbă în limuzine de lux, sunt eliberaţi pe cauţiune sau chiar prin decrete prezidenţiale, iar noi ne facem că nu ştim şi nu vedem. Oare "mineriadele" n-au făcut crime? Crime morale şi psihice, iar "vampirii" ortacilor ne râd în nas? Este arhicunoscut faptul că la noi, pentru o găină furată noaptea din coteţul vecinului, faci ani de puşcărie, iar pentru cazuri ca cele amintite mai sus sfidezi poporul şi justiţia care, nu mi-e teamă să subliniez, nu-şi face datoria. Ar trebui să le fie ruşine celor care au încătuşat pe preotul şi pe cele patru maici de la Mănăstirea Tanacu, ducându-i sub escortă la procuratura din Vaslui, unde au plătiţi ţigani să strige şi să huiduiască, ca acum 2000 de ani, când iudeii strigau: «Răstigneşte-l, Răstigneşte-l!». Câte accidente de muncă nu ne prezintă zilnic mass-media, câte zeci şi sute de accidente de circulaţie cu morţi şi făptaşii lor se plimbă în libertate, fără ca să fie duşi la rechizitoriu cu cătuşe pe mâini ? Există cazul soţiei lui Adrian Păunescu, care, desigur fără voia ei, a ucis trei persoane şi iată că se poate judeca în stare de libertate. Oare întâmplarea de la Tanacu nu poate fi considerată un "accident de muncă" al unui profesionist tânăr, neinstruit suficient în cele ale preoţiei, fără experienţă? Toate acestea sunt fapte atenuante şi de care instanţele de judecată, civile şi bisericeşti, ar trebui să ţină seamă. Biserica ar fi trebuit să le ia apărarea, că doar sunt oamenii Bisericii. Dacă au fost hirotoniţi prea de tineri şi dacă mănăstirea în scripte era de călugări, iar în realitate de maici, dacă erau acolo vieţuitoare despre care Episcopia nu avea cunoştinţă, vina nu aparţine numai părintelui Corogeanu, ci ar trebui înjumătăţită cu centrul eparhial, care dispune de inspectori, consilieri, vicar, oameni de teren şi care ar fi trebuit să remedieze aceste carenţe din vreme, nu după ce s-a spart buboiul, şi totul să arunce pe capul bietului duhovnic. Ar fi fost de dorit să ne întindem rufele la noi în curte, nu pe gardul vecinului, să le vadă toată lumea. Mi s-au adus personal multe reproşuri din partea unor persoane, care, citind presa, îmi reproşau: "Ce-aţi făcut măi, aţi omorât un om? Ce face Biserica, ce face Ortodoxia, ce face monahismul românesc?" Da, ce face Ortodoxia? S-a lovit cu barda şi fără milă, căutând şi urmărind discreditarea Bisericii Ortodoxe, deşi, dacă ar fi să răspundem cu o vorbă înţeleaptă din bătrâni, le-aş spune că "pentru un păduche, nimeni nu dă cojocul pe foc". Şi pentru asta să mă ierte părintele de la Tanacu, nu-l consider nicidecum în cazul de faţă păduchele eparhiei. A avut parte de o întâmplare nefericită, care se putea întâmpla şi altora.

Dacă nici Biserica nu înţelege astfel de cazuri, atunci la cine să mai alerge, cui să se plângă bieţii oameni ?

S-au adus Bisericii tot felul de insulte, afirmaţii gratuite şi nefondate ; s-a vorbit despre obiceiuri învechite şi perimate, de inchiziţie (care nu ne aparţine), de întoarcere la Evul Mediu. Să fie oare aceasta singura faptă abominabilă pentru care întreaga Ortodoxie ar trebui să-şi pună cenusă pe cap, ca în Vechiul Testament ? Nicidecum. Au fost multe crime premedidate şi care au trecut mult mai neobservaste de către presă.

Aş înclina să cred că furia jurnaliştilor vine şi din faptul că Biserica Ortodoxă refuză să devină o instituţie pe gustul omului modern, cu liturghii de o jumătate de oră, fără posturi şi spovedanii, în care să nu se mai vorbească de iad şi de… păcat.

În societatea noastră, lipsa de credinţă şi superstiţiile sunt la ele acasă. În emisiunile despre cazul Tanacu, am văzut cum o mamă avea de gând să-şi retragă odrasla de la mănăstire, pentru că acolo se omoară oameni; un bărbat se întreba dacă să mai meargă or ba la spovedit la mănăstire, ca nu cumva să fie crucificat; un alt individ era supărat că de 2000 de ani Biserica nu se modernizează. Şi aberaţiile nu se opresc aici.

Să ne mai întrebăm de ce se dezlănţuie stihiile naturii asupra noastră? Răspunsul vine de la sine. Daţi-mi însă voie, oameni buni, să vă întreb de ce generalizaţi? Pentru un caz izolat şi care n-a fost premeditat e nevoie să vorbiţi oare cu atâta uşurinţă? Mă îndoiesc. Nu uitaţi că Biserica, deşi instituţie pământeană, alcătuită din credincioşi, este de origine divină, stâlp şi temelie adevărului şi nici porţile iadului nu o vor birui. Slujitorii acesteia sunt şi ei oameni pământeni, luaţi dintre oameni şi puşi pentru oameni, supuşi păcatelor şi slăbiciunilor omeneşti.

Nimeni nu este infailibil

La noi, ortodocşii, doar arhiereii au girul sfinţeniei şi nu greşesc doar atunci când se adună în sobor şi lucrează sub oblăduirea Sfântului Duh. În rest şi ei, şi noi, preoţii, şi frăţiile voastre în calitate de membri ai Bisericii, greşim mai mult sau mai puţin. Numai la fraţii romano-catolici sfântul părinte de la Roma, când vorbeşte "ex catedra", adică de la anvonul Bisericii, este infailibil. Ai noştri "papi" nu-şi arogă astfel de epitete.

Referitor la vinovăţia sau nevinovăţia fostului duhovnic de la Tanacu, vor hotărî cei în drept. Şi noi ştim doar că tot ce se întâmplă sub soare e cu voia şi ştirea Celui de Sus, care, probabil, pentru păcatele noastre îngăduie astfel de încercări. Uneori şi pentru a ne smeri, când noi singuri n-o putem face cu de la sine putere.

În Vechiul Testament avem o scenă când cineva, crezându-se mai mult decât era în realitate, a căzut din cer, iar Sf. Arhanghel Mihail a strigat: "Să stăm bine, să luăm aminte". Şi dacă chiar n-are nici-o vină, atunci Pr. Daniel să primească aceasta ca pe o încercare de la Dumnezeu pentru păcatele sale şi ale celor pe care i-a spovedit şi cărora le-a dat dezlegare. Numai aşa suferinţa îi va fi ca o coroană pe frunte şi ca o tămâie bineprimită întru Jertfelnicul cel mai presus de ceruri. Totuşi, din ceea ce s-a spus şi după cum s-a procedat, avem dreptul să facem câteva constatări :

1. Când au urcat-o pe Irina în salvare, şoferul de la ambulanţă a fost solicitat de către asistenta medicală să o ajute să-i pună furtunul pentru aer. Ori, dacă într-adevăr asistenta a constatat moartea şi că nu mai are puls (aşa cum eronat a declarat pe post), atunci pentru ce i-au mai pus tubul pentru respiraţie? La ce-i ajuta?

2. Dacă într-adevăr au constatat moartea la faţa locului, pentru ce au mai luat cadavrul de acolo ? Ca să facă teatrul ce a urmat ? De ce n-au dus cadavrul direct la morgă ? Ce-au căutat cu mortul la spital ?

Sunt întrebări la care raţiunea şi cei care mai au ceva conştiinţă să caute un răspuns pertinent. Probabil cei în drept să răspundă, după ce au spus o minciună, s-au văzut obligaţi să o susţină până la capăt, cu încăpăţânare. Mai trebuie ştiut faptul că, indiferent de ce verdictul Justiţiei, Biserica şi monahismul românesc merg mai departe. Cu timpul, cei aproape 10.000 de călugări şi călugăriţe din cele 500 de mănăstiri şi schituri vom dovedi că ştim pentru ce-am plecat de-acasă, că ştim pentru ce am renunţat la viaţa de familie cu toate avantajele ei şi că monahismul românesc nu constă şi nu trebuie judecat după o întâmplare oarecare. E bine să se mai ştie că, deşi abia am ieşit de sub comunism, când tineretul nu era primit la mănăstire, comparativ cu Bisericile surori vecine, avem personal monahal mult. Ruşii, la 150 milioane de ortodocşi – au 2000 de călugări, bulgarii – 100, grecii au mănăstiri închise, sau mănăstiri foarte mari cu câte unul, doi monahi, de multe ori şi aceştia români sau ruşi. Aceeaşi criză de monahi este în Cehia, în Serbia. Aşadar, stăm cel mai bine, cel puţin numeric. Şi sperăm că, în cel mai scurt timp posibil, să fie şi «calitativ».

Greutăţile călugăriei

Nu fugim de răspundere, dar trebuie avut în vedere că un monah, un duhovnic bun nu se "plămădeşte" peste noapte. Şi dacă în toată lumea se pregătesc în şcoli anume tot felul de specialişti: profesori, medici, ingineri, pădurari, ziarişti, economoşti, preoţi (de mir – căsătoriţi) etc. călugări nu pregăteşte nimeni! Iar călugării nu se nasc călugări, ci se formează la "locul de muncă", prin ceea ce noi în alte meserii numim ,,ucenicie’’. Ucenicie – ascultare şi renunţare. Renunţare la foarte multe lucruri, ceea ce nu-i deloc uşor; ba, chiar e foarte greu. Şi de ce ? Pentru că Dumnezeu a făcut dintru început bărbat şi femeie. Şi I-a binecuvântat Dumnezeu şi Le-a zis: "Creşteţi şi vă înmulţiţi!". Aşadar, viaţa normală este viaţa în doi, viaţa de familie. Călugării sunt excepţia. De aceea, pentru călugărire trebuie oameni de excepţie. Şi ca să faci oameni de excepţie trebuie timp, răbdare, tact, pricepere, calm şi, iarăşi subliniez, timp. Cea mai grea luptă e lupta cu tine însuţi. Uneori reuşim să dresăm animale sălbatice, dar nu reuşim să ne stăpânim, să ne biruim pe noi înşine. Trebuie să lupţi împotriva firii, împotriva naturii. Trebuie să renunţi la o serie întreagă de lucruri îngăduite de Dumnezeu, dar nefolositoare, după zisa Sf. Ap. Pavel, care scria: "că toate sunt slobode, dar nu toate de folos". Nu trebuie să mai ai simţul proprietăţii, nu mai ai nimic al tău, ci totul aparţine colectivităţii; nu mai ai voinţă, ci trebuie să te laşi pe mâna şi în voia superiorului tău, nu mai poţi dispune de tine însuţi. Uneori trebuie să calci şi pe conştiinţă. De ce? Pentru că eşti monah şi ai jurat tăierea voii. Superiorii mei mi-au reproşat că nu înţeleg asta, când încercam să le spun că trec ascultarea prin filtrul raţiunii. E greu, dar asta e. Chiar şi atunci când vrei să faci carte, dacă superiorul tău nu vrea, trebuie să pleci fruntea.

Îmi amintesc cum, prin ’77, când eram tânăr, abia ieşit de pe băncile şcolii, şi m-am prezentat la Iaşi să iau binecuvântare pentru înscriere la doctorat, mi s-a spus: "Doctoratul călugărului este sfânta ascultare". Şi nu mi s-a dat voie. Pentru aceasta avem lipsă de duhovnici, de duhovnici buni. Este arhicunoscut că în 1959 comuniştii au dat un decret prin care se stabilea majorat monastic: 55 de ani pentru femei, 6ode ani pentru bărbaţi; fac excepţie doar cei cu pregătire profesională, adică seminar sau facultate. Or, cei cu şcoală se căsătoreau în proporţie de 99,9%. Foarte rare cazuri, când un absolvent de Seminar sau de Teologie mergea la mănăstire. Poate la 3-4 promoţii se găsea câte unul sau chiar mai rar. Aşa se face că bătrânii care au scăpat Decretului 410 au plecat la Domnul şi câţi mai sunt în viaţă îi numeri pe degete, iar până se formează o altă generaţie trebuie timp. Avem deci dohovnici la peste 80 de ani şi pleiada cealaltă de tineri, printre care chiar dacă mai sunt şi câţiva între două vârste, n-au vechimea necesară formării caracterului, care se cere în astfel de situaţii.

Sfintele Canoane şi Regulile monahale de la Sf. Părinţi sunt foarte aspre, când e vorba de ascultare. Şi iarăsi e bine de reţinut şi faptul că pe la anii 300 – 400, când s-au zămislit "canoanele", nu erau în mănăstiri calculatoare cu internet, nu era telefonie mobilă, nu erau limuzine de lux, nu erau mănăstirile în centrul oraşelor sau la marginea satelor, cum se întâmplă azi. Aşa că e foarte uşor să stai pe margine, să judeci şi să arăţi cu degetul pe cei care ar trebui apreciaţi măcar pentru curajul pe care l-au avut, de a pleca pe acest drum al călugăriei, nelipsit de încercări şi necazuri. Există însă şi bucurii şi mulţumiri, dacă ştii ce vrei şi ce ai căutat la mănăstire.

Elita Bisericii

Spuneam mai la început că monahul nu este un om ca toţi oamenii, deoarece oamenii sunt creaţi de Dumnezeu să-şi chivernisească viaţa în familie. Sunt două jumătăţi şi formează un întreg numai împreună, în timp ce monahul rămâne doar jumătate, cealaltă jumătate trebuie să şi-o înlocuiască cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, cu Maica Domnului şi Sf. Cruce, cu pravila şi ascultarea necondiţionată. Şi dacă monahul nu este ca toţi oamenii, înseamnă că este fie deasupra, fie dedesubtul celorlalţi. Ambele variante pot fi posibile. Omul obişnuit nu poate fi călugăr. Dacă este, este un ratat, un impostor, un improvizat, un nerealizat, un manechin, un cuier pentru haine călugăreşti, un prepeleac, spunea cineva, pe care în loc de fân arunci potcapul, dulama şi rasa călugărească. Călugăria este, aşa cum afirma duhovnicul de la Tanacu într-o emisiune de la OTV, "elita Bisericii", numai că e bine să laşi să te remarce alţii. Altfel, rişti să cazi în ceea ce Sf. Părinţi numesc "mândria smereniei" şi, pe lângă aceasta, dacă te apreciezi singur, îţi pierzi meritele. Nu trebuie să ne fie nici teamă şi nici ruşine să spunem lucrurilor pe nume, deoarece sunt realităţi, realităţi care dor, dar sunt ale noastre.

Şi acum spre finalul acestor rânduri, o ultimă atenţionare. Cuvântul "călugăr" derivă de la greceştele kalos = frumos şi gheron = bătrân; înseamnă deci bătrân frumos. Aşadar, termenul în sine presupune două calităţi majore: să fii bătrân şi să fii frumos. Noi, însă, avem o vorbă înţeleaptă care spune că babe frumoase şi copii cuminţi, nu prea există. Şi atunci ce facem cu bătrânii frumoşi ? Le căutăm frumuseţea sufletească, duhovnicească, ceea ce putem întâlni şi la tineri. Şi ei pot fi frumoşi sufleteşte. Pentru a fi călugăr tânăr trebuie să ai calităţile unui bătrân, adică înţelepciunea, răbdarea, dragostea, pacea, iubirea, mila, nevinovăţia etc.

Sper şi am convingerea că Sf. Episcopie de la Huşi, de comun acord cu Sf. Mitropolie de la Iaşi, vor chibzui asupra cazului Tanacu şi, fără părtinire, vor găsi soluţia cea mai bună în a face pace şi linişte atât în inimile celor "interesaţi", cât şi ale bunilor noştri enoriaşi, care nu-şi pierd credinţa şi nu-şi vând sufletele pentru un blid de linte, chiar dacă "mass-media" a aruncat cu noroi în Biserică. Biserica în care bunicii şi părinţii noştri au îngenunchiat, s-au rugat şi au vărsat şiroaie şi poate pâraie de lacrimi, de sudoare şi de sânge nevinovat pentru ca noi astăzi să fim ceea ce suntem şi să avem ceea ce avem. Nu mult, ci puţin, dar puţin şi bun. Şi vom duce mai departe şi vom lăsa moştenire nepieritoare copiilor şi copiilor copiilor noştri, în veacul vecilor, indiferent de ce vor mai scotoci şi vor denatura mijloacele mass-media, împlinind astfel testamentul transmis pe patul morţii de către marele voievod Ştefan al Moldovei fiului său Bogdan.

Arhim. Dr. Ştefan Guşă

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!