Ţăranul, făuritorul zestrei noastre spirituale

Popoarele intră şi rămân în istorie prin ceea ce creează durabil. Originalitatea unui popor este cartea sa de vizită cu care-şi legitimează trecutul, prezentul şi accesul la viitor.

În structura socială a poporului român, ţărănimea s-a constituit prolific în stratul esenţial al dăinuirii noastre.

Înfruntând cataclismele milenarei şi greu încercatei noastre istorii, ţăranul a ieşit mereu în gurile de rai ale devenirii europene şi universale, imortalizându-şi geniul în profunzimea şi diversitatea folclorului, în arhitectura, structura şi pictura atâtor sfinte lăcaşuri de cult şi cultură, de unitate de limbă, simţire şi neam, altare de veghe înălţate de-a lungul şi latul unui spaţiu, pe bună dreptate numit de Papa Ioan Paul al II-lea "Grădina Maicii Domnului" şi pe care, îngenunchind, l-a sărutat spre eternă consfinţire.

Întru apărarea acestui leagăn răcorit de codrii seculari, înmiresmat de pajişti, vii şi livezi, oglindit în muzica apelor ce-i asigură fertilitatea, ţăranul român făuritor de balade fără seamăn ca Mioriţa şi Legenda Mânăstirii Curtea de Argeş, creatorul Doinei în ale cărei variaţiuni vibrează întregul registru emoţional al sufletului omenesc, realizatorul artistic al atâtor modele de costum popular, de instrumente gospodăreşti, de modele de porţi şi case şi de câte alte ingeniozităţi intrate în legendă şi în admiraţia lumii. El s-a bătut cu toate morile de apă şi de vânt ale valurilor de venetici a căror listă foarte cunoscută nu o mai înşirăm fiind prea lungă şi prea dramatică. Ne vom opri, totuşi, asupra celei mai recente şi mai dezastruoase nopţi istorice în care a fost pusă în cauză însăşi existenţa neamului românesc prin desfiinţarea ţărănimii şi lichidarea intelectualităţii ieşite, indiferent la a cata generaţie, din lumea satelor. Este vorba de jumătatea de secol bolşevic în care, prin cele mai diabolice mijloace şi metode, s-a căutat intensiv desfiinţarea acestei clase sociale din centrul existenţei noastre naţionale.

Opresiunea, operată atâtea decenii de hoardele cu stea roşie în frunte, a luat chipul terorii nemaicunoscute în istoria românilor. Bolşevismul însetat de sânge şi flămând de tot ceea ce nu-i aparţinea, transplantat pe tancurile uraliene, a strivit sub şenilele sale tot ce poporul român avea mai sfânt: credinţa, familia, proprietatea, libertatea de a trăi creator.

Jaful şi crimele şi-au dat mâna în numele unui partid al urii şi răzbunării oarbe.

Orice teroare naşte oroare. Prin furcile caudine ale acestui binom ucigător a trecut ţărănimea română şi conexiunile sale sociale, fiii săi şcoliţi din sate şi oraşe începând cu teritoriile cotropite în 1940 şi extinzându-se, după blestematul 23 august 1944, în toată ţara.

În acest cataclism istoric, ţăranul român a fost calul de bătaie de joc al nelegiuiţilor aduşi de vânturi şi al cozilor de topor trândave şi trădătoare. Ţăranii izbiţi de toţi pereţii acelei apocaliptice şi parcă interminabile nopţi bolşevice, hăituiţi în spaţiul fricii, foamei şi frigului, deposedaţi de fireasca şi strămoşeasca legătură cu pământul, cu proprietatea, au umplut închisorile, lagărele de muncă silnică şi coloanele de deportaţi, chinurile tuturor îngrozind istoria, iar cei rămaşi, impropriu zis liberi, s.au închis în sine ca într-un lacăt, apucând calea codrilor şi periferiilor oraşelor.

Satul românesc în care s-a născut veşnicia, cum spune Lucian Blaga, satul generator de neam şi patrimoniu spiritual naţional, desfigurat de colhozuri şi de netrebnicii năvăliţi din subistorie gata să-l scoată la mezat, fusese propus dezafectării. Ţăranii, umiliţi şi sărăciţi într-o ţară apăsată de jafuri, şi-au aşezat cu grijă suspectatul costum naţional pe fundul sipetelor, lăsându-şi copilaşii pe seama nevestelor a căror sape răscoleau, cât e ziua de lungă, ţărâna tarlalelor pe o remuneraţie de batjocură.

Istoria colectivizării în România, cu nume schimbat de comunişti, are imaginea holocaustului roşu. O istorie înjungiată draconic, un timp în care zeci de mii de ţărani au fost schingiuiţi, ucişi, familii distruse, gospodării răvăşite, satele fiind vânturate de semidocţii securişti ai insecurităţii poporului român. Termenul de "chiabur" l-a dislocat pe cel de gospodar, adică de om harnic şi chibzuit. Cu eticheta de "chiabur", oamenii satului erau speriaţi ca şi cu sintagma acuzatoare de "duşmani ai poporului". Ce tragic nonsens ca tocmai făuritorii de popor şi patrimoniu spiritual şi material naţional să fie acuzaţi de uzurpatori ai ţării şi pedepsiţi cu sentinţele dictate de partidul terorii şi de obedienţii săi judecători.

Sintagma holocaustului roşu are chipul mărilor de lacrimi şi a râurilor de sânge strigătoare la cer, căci numai cerul mai ştie la câte strigături şi oftaturi a făcut loc.

De aceea, trebuie spus repetat şi învăţat de către generaţiile care vin că, în martirologiul poporului român, ţăranii au înscris jertfe care se unesc celor de pe fronturile de est şi de vest, precum şi cu cele din lagărele siberiene, unde şi-au stins viaţa atâţi prizonieri, atâţi basarabeni şi bucovineni.

Dar drama ţăranului român nu a luat sfârşit în decembrie 1989, când deposedaţilor de propria lor condiţie existenţială, pământul, trebuia să le revină pe vechile amplasamente. Primăriile satelor fiind repede acaparate de foştii comunişti, adică de lupii intraţi în piele de oaie, au purtat pe ţărani şi pe urmaşii lor de la Ana la Caiafa, ascunzând registrele agricole şi împărţind pământul după bunul lor plac, în scopul refacerii, la un moment sperat, a colhozurilor pe care să le jecmănească. {i astfel drama ţăranilor creatori şi recreatori de zestre spirituală naţională a continuat, demnitatea lor fiind agresată prin ignorarea actelor cu care şi-au căutat dreptatea şi mulţi o mai caută încă. Se ştie că ţăranii care au încercat să intre, după decembrie 1989, pe pământurile lor au fost brutalizaţi, acuzaţi, mulţi închişi de aceeaşi miliţie servilă care-şi schimbase numele în poliţie dar nu şi năravurile. Primarii, secretarii, procurorii, consiliile primăriilor, poliţiştii satelor, nu numai că nu au limpezit apele, dar au tulburat şi mai mult articolele lgii 18/1991 – Fondul Funciar, aplicând-o după ochi şi bunul lor plac şi, în loc să ajungă cu cătuşe la mâini în procesul comunismului, fluturând carnetele de fesenist, ulterior de pedeserist şi mai apoi de pesedist, şi-au făcut de cap, practicând coruperea legii la scară naţională. În asemenea strâmbe condiţii, atâţia ţărani şi moştenitori mai bat încă pe la uşile justiţiei plină de nedreptate. Considerăm că a prea sosit timpul să i se redea ţăranului agoniseala materială şi spirituală de care fost jecmănit, să i se redea demnitatea şi onoarea, recunoscându-i-se rolul său major în afirmarea poporului român în lume; iar toţi mişeii care l-au trădat şi batjocorit să fie arătaţi cudegetul la scară naţională, spre blamarea lor de chiar propriii lor urmaşi. Spre această din urmă şi atât de aşteptată dreptate, ajunge şi dinamicul îndemn al poetului Radu Gyr: "Pentru sângele tău curs prin şanţuri,/ Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ Pentru lacrimile soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane".

Constantin N. Străchinaru

|

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!