Cine, cum si de ce ne-a furat Biserica?

Diletantismele de presa cu pretentii reformatoare - ce vin din partea unor formatori de opinie care se vad pe ei însisi, chipurile, drept adevaratele elite bisericesti laice, autorizati sa-i ia pe ierarhi de urechi în numele credinciosilor -, nu-mi produc decât un sentiment de compasiune amestecata cu dezgust. În mod evident nu împartasesc idealurile republicano-protestante ale lui Cristian Tudor Popescu, care afirma sus si tare ca Patriarhul este al tuturor românilor, deci si al lui inclusiv, cu toate ca în mod normal unele din scrierile sale sunt pasibile de anatemizare pe motiv de blasfemie. Posed însa capacitatea de a recunoaste calitatile unei persoane careia nu-i împartasesc ideile. În consecinta l-am respectat si-l respect pe C.T. Popescu pentru onestitatea sa intelectuala si mai ales pentru coerenta logica de care da dovada de fiecare data, admirabila de altfel în brutalitatea ei. Se stie ca CTP-ul când te prinde te sfâsie, si pe buna dreptate, în seara de 2 august, la Realitatea TV, victima i-a cazut si reprezentantul biroului de presa al Patriarhiei, parintele Constantin Stoica. Solicitându-i-se, într-un mod întru totul legitim, sa justifice decizia Sfântului Sinod de a nu comunica opiniei publice numele reprezentantilor laicatului în Colegiul Electoral Bisericesc, decât cu acordul acestora din urma, decizie comunicata Clubului Român de Presa prin fax de la Patriarhie cu câteva ore înainte, parintele Stoica s-a împleticit în explicatii, repetând obsesiv formula "lasati-ne sa ne înmormântam Patriarhul". CTP a insistat si a întrebat fatis: "De ce se ascund electorii ?". Parintele a raspuns ca Sinodul nu ascunde nimic si ca lista numelor va fi comunicata dupa înmormântare. Însa CTP a pus degetul pe rana indicând faptul ca în comunicatul Sfântului Sinod scrie, îl citez pe CTP, "ca informatiile nu se vor afla decât la apocalipsa", demonstrându-i astfel parintelui ca se afla în contradictie cu Sfântul Sinod, sub a carui autoritate se afla. În plus, CTP a subliniat si aspectul conform caruia în nici unul din cele doua comunicate Sinodul n-a cerut un ragaz pentru a se ocupa de înmormântare, formula fiind utilizata în mod politicianist de catre parintele Stoica abia atunci când s-a vazut încoltit.

În consecinta, solutia parintelui pentru a iesi din încurcatura era una singura: sa recunoasca trimiterea comunicatului cu pricina ca fiind o eroare, asta în cazul în care nu venea de la bun început cu un motiv valid pentru a nu comunica numele electorilor. Bineînteles, îmi pot imagina cât de greu e sa fii în situatia parintelui Stoica, anume sa fii scos la înaintare cu scopul de a argumenta ceva imposibil de argumentat. Însa parintele a mai avut în plus si marea inspiratie ca în final sa sara la gâtul presei acuzând-o de neprofesionalism, rea vointa etc., într-un moment când întâmplator presa chiar îsi facea datoria în mod cinstit. Asta în conditiile în care acelasi birou de presa n-a suflat o vorba atunci când mass-media arunca în Biserica cu laturi la modul cel mai execrabil si mai lipsit de profesionalism cu putinta ( a se vedea cazul Tanacu ).

De ce se ascund electorii

Dincolo de prestatia penibila si cu totul daunatoare imaginii Bisericii, întrebarea legitima pe care ne-o punem si noi este pentru ce se ascund electorii !? Sunt agenti KGB sub acoperire, sunt mame silite sa se prostitueze în ascuns pentru a-si hrani copiii, ce, Doamne iarta-ma, sunt !? Hristos a zis : "Eu am vorbit lumii pe fata. Întotdeauna am învatat în sinagoga si în templu si nimic n-am vorbit în ascuns" (Ioan - 18, 20), iar noi ne trezim acum cu un fel de cabala, de masonerie ! În mod normal, o asemenea functie si responsabilitate, aceea de membru în Colegiul Electoral Bisericesc nu poate reprezenta decât o onoare, eventual o sminteala ca prilej de mândrie, nicidecum un motiv de tainuire, de parca electorii n-ar participa la alegerea Patriarhului BOR, ci s-ar înhaita mai degraba la nu stiu ce îmbârligatura sobolaneasca. Cine stie, poate ca din prea multa smerenie se ascund electorii ! E drept ca am auzit din surse neoficiale si varianta potrivit careia lista completa nu a fost comunicata cu scopul de a-i feri pe unii electori de presiuni politice pe linie de partid, argument nefolosit însa de parintele Stoica. Utilizarea lui ar fi indicat clar ca pe listele colegiului au ajuns niste indivizi dubiosi prin însasi labilitatea lor. Si tind totusi sa nu cred în scenarii fantastice, de gen amenintari cu moartea s.a.m.d.

Vazând însa unele dintre numele care au ajuns la presa, înclin sa cred ca nu identitatea acestora se vrea a fi protejata, ci mai degraba reputatia celor care i-au pus în functie. Ca simplu credincios de rând al Bisericii, care consider ca nu sunt totusi chiar paralel cu subiectul, am facut ochii cât cepele atunci când am citit o parte din lista cu numele electorilor, lista abundând în nume de tot felul de actuali si fosti primari, prefecti s.a.m.d. de pe la PSD, PNL, PD etc. Si m-am întrebat: unde sunt laicii Bisericii ? Pe multi dintre oamenii prezenti pe lista nu-i cunosc, deci nu e cazul sa-i judec. Însa faptul ca nu-i cunosc, sau daca-i cunosc, îi cunosc pe cei mai multi dintre ei, cu câteva mici exceptii, din circumstante pur politice, spune deja multe. Si ma întreb unde este pe lista aceea domnul Bogdan Tataru-Cazaban pe care îl vad aproape în fiecare duminica la Liturghie la Manastirea Radu Voda, unde este maestrul Sorin Dumitrescu, care s-a implicat atât de mult în viata Bisericii mai ales în anii 90’, unde este Dan Puric despre care am auzit ca predica în biserici cu binecuvântare de la episcop, unde sunt Teodor Baconsky, Razvan Codrescu, Adrian Lemeni, Dan Ciachir, sau poate chiar persoane ceva mai tinere cum ar fi spre exemplu Danion Vasile, care cu binecuvântare arhiereasca a publicat pâna acum numeroase volume la editura Sophia si, de ce nu?, chiar directorul acestei reviste la care scriu, revista care de ceva timp a devenit un reper în dezbaterea publica ce are ca tema Biserica. Am dat doar câteva nume care mi-au venit rapid în minte, de oameni care poate ca n-or fi cu totii icoane vii si fata de care se vor gasi probabil unele obiectii, dar care cu siguranta sunt mult mai avizati sa participe la alegerea Patriarhului decât sunt varietatile de baroni locali de varii coloraturi politice. În plus acesti oameni sunt elita laica legitimata a Bisericii, prin faptul ca sunt oameni din mijlocul nostru, îi vedem la slujbe în mijlocul multimii, si în ciuda unor functii înalte pe care le detin unii dintre ei, sunt oameni care nu vin cu girofarul dupa ei la Biserica, de Sfânta Marie, de Înviere, nunti, botezuri si înmormântari, nu ne înghesuie cu SPP-isti, si nu ne umilesc bagându-se în fata sa sarute mâna regretatului Patriarh atunci când noi stam ore în sir cu capul în soare. Sunt oameni de-ai nostri, cu alte cuvinte.

Disputa dintre elite

În zilele înmormântarii Întîistatatorului BOR, în timp ce masa de credinciosi, cea care reprezinta cu adevarat Biserica vie, se îngramadea pe Dealul Patriarhiei asteptând ore în sir cu stoicism sa-i sarute pentru ultima oara mâna Patriarhului, pe micile ecrane, fel de fel de formatori de opinie, care mai de care mai urechisti se erijau în postura de avocati ai credinciosilor. Potrivit formatorilor de opinie cu pricina, sinodalii le-ar fi furat Biserica credinciosilor amanetând-o unor potentati politici. Si cu mici exceptii aveau dreptate, atunci când subliniau situatia aberanta în care frâiele decizionale în Biserica revin unor oameni care nu prea participa la viata ei, mai mult se mai si ascund unii dintre ei. Însa nu vad cu ce drept se erijeaza în postura de avocati ai credinciosilor formatorii de opinie cu pricina, niste indivizi care au treaba cu Biserica tot la fel de mult ca politicienii, daca nu chiar mai putin. Doua elite laice îsi disputa legitimitatea interventiei în Biserica, din disputa lipsind paradoxal tocmai elita laica a Bisericii, asa numitul laicat. Cristian Tudor Popescu, pentru care Biserica este un departament de moralitate publica menit sa intervina cu frica de focul cel vesnic acolo unde frica de închisoare nu reuseste de una singura sa puna stavila furturilor, tâlhariilor si violurilor, declara sus si tare, alaturi de maestrul de ceremonii Tatulici, ca Patriarhul este Patriarhul tuturor românilor, inclusiv al lor, este deci "Patriarhul României".

Sa precizam asadar ca Statul România nu are Patriarh, are doar sef de stat ales în mod democratic. Patriarhul nu este Patriarhul României, ci Patriarhul Bisericii Ortodoxe Autocefale din Romania, adica nu este Patriarhul tuturor românilor - asa cum presedintele Basescu se declara în mod ritos presedintele tuturor românilor -, ci Patriarhul tuturor ortodocsilor din România. Iar canoanele Bisericii ne învata ca învrednicirea de statutul de ortodox, ba mai mult de cel de laic activ în viata Bisericii, presupune ceva mai mult decât simpla apartenenta data de botez. Biserica nu este o institutie a statului român. Ea a facut parte cândva, în vremuri bizantine, din constructul teologico-politic stat-biserica, în conditiile în care statul era reprezentat de un monarh crestin care domnea "din mila lui Dumnezeu", nu ca urmare a votului popular.

De unde deci i se trage Bisericii aceasta problema, anume faptul ca e sustrasa credinciosilor si clerului, mic si înalt, de catre tot felul de liber cugetatori, mai mult sau mai putin declarati ? Fara sa vreau sa umbresc amintirea Patriarhului trecut la cele vesnice, sustin ca i se trage de la "mântuirea neamului" si de la "catedrala mântuirii neamului", edificiu pe care altminteri îl consider si eu necesar. Dar daca vrem sa subliniem axa crestin-ortodoxa a evolutiei istorice a poporului român, îi putem spune foarte bine catedrala Sfântul Apostol Andrei, nu e cazul sa umblam cu concepte teologice dubioase. Si trebuie repetat înca odata ca neamul nu se mântuieste, se mântuiesc persoanele, nu de capul lor ca protestantii, ci în comuniunea Bisericii. Însa din neamul românesc, din care facem parte cu toti, CTP, Teoctist, Adrian Mutu, Tatulici, Laura Andresan, Basescu, Becali, Vadim, parintele Galeriu etc. , "unii vor merge la viata vesnica, iar altii la osânda vesnica" ( Matei – 25, 46). Consecinta negativa practica a conceptului de mântuire a neamului, este faptul ca nu mai putem evita democratia în Biserica. Democratia proasta, care în mod paradoxal submineaza adevarata natura democratica a Bisericii. Mai exact neamul, prin reprezentantii sai, fie alesi, fie auto-proclamati, ca în cazul formatorilor de opinie, gaseste si el cu cuviinta sa se ocupe de "mântuirea Bisericii".

În esenta avem de-a face cu incapacitatea Bisericii de-a face fata provocarilor unei societati secularizate, în care crestinii sunt obligati sa-si asume statutul dificil de minoritari, iar Biserica trebuie sa paraseasca ceremoniile oficiale si limba de lemn pentru a se anagaja într-o pastoratie dificila dar autentica. Biserica prefera însa sa defileze tantos sub sloganul: "noi toti ne-am nascut crestini acum 2000 de ani", dându-le astfel apa la moara atât politicienilor cât si reprezentatilor mass-media, sa vina sa se ocupe de problemele ei, ale Bisericii neamului, atunci când aceasta din urma se împleticeste în mod jenant. Un paseism falimentar, la umbra caruia secularismul patrunde tot mai adânc în societatea româneasca, mutilând-o. O mâna moarta, iresponsabila, pe care nu se poate merge la nesfârsit. Mai devreme sau mai târziu trezirea trebuie sa vina, iar Biserica va fi nevoita sa recunoasca ca în realitate ea nu sta la aceeasi masa cu politicienii si presa, acestia din urma necunoscând-o si dispretuind-o deopotriva. Bineînteles ca legatura Bisericii cu poporul român reprezinta o realitate incontestabila pentru care nu putem decât sa-i multumim lui Dumnezeu, dar ea nu trebuie filtrata prin intermediul institutiilor unui stat laic si nepocait, cu atât mai putin prin intermediul unor ziaristi la fel de nepocaiti si pe deasupra si completamente inculti în materie de Ortodoxie. În plus e cazul sa ne pastram realismul vizavi de gradul real de încrestinare a societatii românesti. Nu propun modelul francez, nici nu stiu ce segregare gnostico-milenarista. Dar trebuie sa fim constienti de faptul ca "Duhul adevarului lumea nu-l poate primi, pentru ca nu-l vede si nu-l cunoaste" (Ioan – 14,17), iar în esenta Biserica s-a ascuns si va continua sa se ascunda în catacomba din inima Babilonului, chiar daca aparent acesta este în proportie de 90 si nu stiu cât la suta "crestin". Însa în mod paradoxal, de acolo si numai de acolo ea îsi poate pune în act lucrarea sfintitoare si transfiguratoare atât a omului cât si a istoriei. Nu ne ramâne decât sa speram ca odata cu noul Patriarh, aceasta abordare deopotriva realista si demna va avea câstig de cauza.

Alexandru Racu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!