Icoana, model al Împaratiei lui Dumnezeu

De ce sa ne opunem Ei?

Este cunoscut faptul ca înca din cele mai vechi timpuri a aparut iconografia crestina dezvoltata mai întâi în catacombe sub forma simbolica. Cea mai frecvent întâlnita este imaginea femeii în rugaciune, "oranta", ea reprezentând singura atitudine adevarata a sufletului omenesc. Nu ajunge sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, sa te zidesti în chip de rugaciune, sa transformi lumea în templu de adorare a lui Dumnezeu, dupa cuvintele psalmistului:" Toata suflarea sa laude pe Domnul" ( PS.150, 6 ).

Si atunci de ce nu ne întrebam : de unde atâta înversunare împotriva icoanelor? Are aceasta vreo justificare?

O imagine ce reprezinta frumosul, perfectiunea si mai mult decât atât, Divinitatea Însasi, e respinsa pe criteriul ca jigneste privirile ateilor, în schimb pe mine, ca si crestin ortodox, nu ar trebui sa ma indigneze imaginea si prezenta patimii, a pacatului, pretutindeni?

Cum ar putea icoana sa dauneze, bunaoara, sufletelor curate ale copiilor? De unde provine oare atâta violenta în rândul acestora? Asta nu se vrea a fi înlaturata din mijlocul lor?

Adevaratul pericol pentru acestia ar fi icoanele? Poate nu se remarca, dar ai nostri tineri sunt într-o criza provocata de lipsa modelelor si, de ce nu?, chiar a Modelului Însusi, Care a zis: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata." Cum altfel ar putea gasi Calea, daca nu ar avea modelul, reprezentarea, icoana?

Dar în egoismul lor, ei ignora acest fapt, urmându-si doar interesele meschine. Printre multiplele tertipuri josnice la care apeleaza e si acela ca icoanele si-ar pierde din sfintenie, daca ar fi asezate oriunde, inclusiv în salile de clasa… De unde le vin, totusi, ideile astea? Nu-si dau seama ca sfintenia nu e ceva ce se poate lua "cu mâna", e o putere harica ce desavârseste pe cei care cred, caci nimic nu îi este refuzat celui care crede. Daca ar fi adevarata aceasta teorie, sa ne mai întrebam atunci câta sfintenie mai putem gasi în lacasurile de închinaciune, în biserici, unde fiecare vine cu pacatele sale?

Într-adevar, valorile lumii în care traim sunt inversate, însa noi nu trebuie sa uitam de curajul martirilor care si-au dat viata pentru Hristos, si sa facem auzit si glasul Bisericii, sa luptam pentru aceasta atitudine dreapta, pentru ca pacatul celor care lupta împotriva icoanelor sa nu fie al ignorantei, ci mai grav, al bunei stiinte, asumându-si totala resonsabilitate pentru acesta.

Putini stiu faptul ca "icoana"înseamna "chip" si Fiul lui Dumnezeu a luat chip omenesc asemnea noua si, dupa cum este firesc a avea mereu în fata ochilor imaginea celor dragi, Chipul Mântuitorului, al Maicii Sale, al Sfintilor au umplut tot mai mult peretii locasurilor de închinaciune, mai ales dupa ce crestinismul devine religie libera. La aceste chipuri s-au adaugat si scene biblice, oferind în felul acestora celor nestiutori de carte posibilitatea de a întelege prin simpla privire întreaga istorie a mântuirii lor. Punte între vizibil si invizibil, simbolizatul e prezent în simbolul sau. Ceea ce Biblia ne spune printr-un cuvânt, icoana ne vesteste prin culoare si ne face prezent. Putin din pulberea acestei lumi, o plansa, câteva culori, câteva linii si se naste frumusetea. În toata maretia, icoana este vederea lucrurilor care nu se vad, îndeplinind si o functie harica, sufletul credinciosului intrând în comuniune cu Dumnezeu. Sunt oglinzile spre cer ale sufletului.

De aceea sunt cinstite nu ca materie (cum erau idolii pagâni), ci ca si comuniune cu Chipul pe care Îl reprezinta. Sa nu uitam ca omul îsi imagineaza lumea, îsi imagineaza propria realitate, se imagineaza pe sine. Si asta pentru ca nu putem avea relatii personale cu o idee. Iar omul are nevoie de reprezentari harice ale Divinitatii. Multimile se duceau odinioara în pustie ca sa contemple Sfintii asceti , sa-si graveze în memorie vederea puterii spiritului asupra materiei. Oamenii se înapoiau cu desene stângace, prototipuri de icoane pentru a-si reaminti tot timpul maretia la care poate omul sa ajunga, întruchipare a celei mai reale biruinte asupra raului.

Însa, chiar din primele secole crestine s-au ivit învataturi gresite ce opreau cultul icoanelor, sub pretextul ca cinstirea acestora ar însemna idolatrie. În secolul al V-lea a aparut marea erezie a lui Eutihie, sustinând ca firea dumnezeiasca a Mântuitorului a absorbit pe cea omeneasca, oprind astfel cinstirea icoanelor, ce reprezinta chipul divin-uman al Mântuitorului.

Aceste învataturi gresite, erezii, pregatesc aparitia, în secolul al VIII-lea, a ereziei consemnata în istorie ca iconoclasm, ce-si propunea distrugerea icoanelor. Aceasta puternica miscare a durat aproape un secol, a fost initiata de împarati, si pusa în practica cu sprijinul lor militar si politic, manifestat sub forma de violenta de mare cruzime. Atitudinea lor era îndreptata nu numai împotriva cinstirii icoanelor, ci si a moastelor, a sfintilor, si chiar a Maicii Domnului. Era îndreptata în acelasi timp si împotriva monahismului, care în mod deosebit sustinea cultul icoanelor. Au fost vremuri de grea persecutie: clericii care posedau icoane erau depusi din treapta, calugarii si laicii erau anatemizati ca adversari ai lui Dumnezeu, pictorii de icoane erau îngropati de vii. Calugarii erau alungati din manastiri si obligati sa se casatoreasca. Manastirile au fost transformate în cazarmi sau hanuri. Proprietatile le-au fost vândute, iar moastele si manuscrisele au fost arse. Chiar si demnitarii de stat care nu distrugeau icoanele au fost exilati, umiliti în public, orbiti, ucisi… Operele de arta religioasa au fost distruse. Peretii bisericilor au fost împodobiti cu chipul împaratului sau cu picturi inspirate din natura. Acesta dureroasa situatie a durat pâna în anul 842, când împarateasa Teodora a Bizantului a convocat al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor, anatemizând pe iconoclasti. Sinodul a mai hotarât ca prima duminica din Postul Pastelui sa poarte denumirea de "Duminica Ortodoxiei", reamintind astfel mereu triumful dreptei credinte asupra ereticilor.

Sa ne ramâna asadar ca învatatura faptele din istoria bisericeasca, mai ales când vedem cu câta vehementa se lupta, din nou, împotriva icoanelor. Sa nu refuzam de buna-voie, accesul spre Împaratia lui Dumnezeu.

Neoprotestantii imputea crestinilor faptul ca, venerând, de pilda, crucea, am cinsti lemnul supliciului, si implicit, întreaga suferinta a Mântuitorului. Însa noi veneram în aceasta semnul biruintei Vietii asupra Mortii, cuprinzând în bratele ei lumea întreaga, sfarmând portile iadului.

Iar icoana sa ne fie un semn, pe care, de acum înainte, sa nu-l mai ignoram, si anume ca fiecare în parte e icoana Chipului divin, asemenea mladitelor din via cereasca. Numai atunci am putea învinge raul, când, privind spre Celalalt, vom vedea icoana lui Hristos, dupa cuvintele Sale: "Cel ce a facut un bine celor mai mici ai Mei, Mie mi-a facut".

Celor care înca au îndoieli le recomand cu caldura sa priveasca macar o data în viata ochii Mântuitorului din icoana cu Gradina Ghetsemani…

Ramona Suciu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!