Tânarul Dan C. Mihailescu si subversiunea selenara

Perspective eminesciene e cartea de debut a lui Dan C. Mihailescu (nascut în 1953). Scrisa între 1978 si 1980, publicata în 1982, lucrarea a fost abundent recenzata si a primit premiul Uniunii Scriitorilor, pentru debut, si premiul CC al UTC. Reeditata acum (editie revazuta si ne-adaugita, Humanitas, 2006), pentru publicul Dan C.-ului catodic, Perspective eminesciene îi va surprinde poate pe multi, desi nu mi se pare o lucrare excentrica în raport cu activitatea post-comunista a lui Dan C. Mihailescu. Numai "împielitarea" - ca sa zic asa, contaminat de noicismul autorului - e academica, duhul cartii fiind, gnostic, în continua încercare de eliberare speculativ-eseistica.

Când un scriitor e preocupat mai mult de caracterul decât de prozodia unei opere literare, asta înseamna ca e mai mult eseist decât critic literar. Dan C. Mihailescu e un critic foarte bun, dar e un eseist stralucit pentru ca e un moralist al literaturii. E moralist nu în sensul didactic-puritan, ci în sensul ca e un observator de caractere. Scrisul sau se poate cristaliza, precum în aceasta carte, în enunturi imponderabil academice, dar propriu firii sale e scrisul în timp, e istoria, desfasurarea, devenirea, spectacolul. Si spunând acest lucru nu neg latura isihasta a temperamentului sau - si cine o poate nega dupa o întreaga carte dedicata unei lecturi isihaste a poeziei eminesciene? -, ci doar afirm ceea ce cred a fi dinamica fundamental ne-ariana, ne-sociniana, ne-unitariana, a angajarii literare a lui Dan C. Mihailescu. În masura în care e arta, literatura e, pentru Dan C. Mihailescu, viata. Si tocmai de aceea nu e el moralizator. Daca ar fi adeptul artei pentru arta, poate ca ar fi moralizator. Dar Dan C. Mihailescu nu face acest lucru, si cine îl acuza de pudibonderie din pricina scepticismului sau fata de mizerabilismul "egofictional" greseste. Ceea ce respinge Dan C. Mihailescu în literatura cu pricina nu e faptul ca e imorala, ci ca nu e arta, ci ideologie, program. E arta moralizanta pe invers: a- sau imoralitatea ca morala. Neinteresant! Fara legatura cu viata, asa cum se întâmpla oricarui monism si oricarei specializari.

În anii ’90, în vreme ce critica noastra literara ducea înca bataliile politice si ideologice ale deceniilor precedente, Dan C. Mihailescu a salvat arta ecumenismului literar de profunzime (pe care acum îl practica temeinic Daniel Cristea-Enache si mereu autentic Bogdan Cretu). Dar acest lucru a fost posibil tocmai în virtutea plasarii lui Dan C. Mihailescu pe pozitiile unei epistemologii literare de extractie filocalica, favorizând, iara nu negând, perceptia literaturii ca întrupare. În aceste conditii nici nu e de mirare ca acei critici pozitivisti sau ideologizanti, precum Al. Piru, Mihai Dragan sau Ion Bogdan-Lefter, au socotit cartea drept o bizarerie "initiatica". Tot ceea ce iesea dintre limitele ideologiei de partid, chiar si realitatea, era inadmisibil. Ca Perspective eminesciene manifesta anumite stângacii ale debutului, e de la sine înteles si iertat. Da, uneori, citind-o mi-am spus ca, asemenea unor lucrari precum Creanga si creanga de aur a lui Vasile Lovinescu, Treptele lumii sau Calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu a lui Alexandru Paleologu, cartea lui Dan C. Mihailescu sufera pe alocuri de un exces de coerenta. Uneori sensul e mai degraba inventat decât descoperit si apartine mai mult exegetului decât textului. Luxurianta speculativa a Perspectivelor eminesciene poate parea suspecta spiritelor mai pragmatice si e cu siguranta non-academica - în lumea academica regula e sa ai o idee pe tratat, nu zece idei pe pagina. Dar aceasta expandare hermeneutica nu e lipsita de substanta, chiar daca uneori nu e substanta eminesciana, ci de alta extractie (Heidegger, Eliade, Noica, Ioan Alexandru sunt doar câteva influente marturisite sau detectate de la bun început). Dar nu exista nici o îndoiala ca aceasta carte e despre Eminescu, citit temeinic si în variante, citit cu patima. Paginile despre "Luceafarul", despre "Sarmanul Dionis", despre "Fiind baiet paduri cutreieram", scapararile teologice iscate de ciocnirea textelor lui Eminescu de cele ale lui Nicodim Aghioritul sau Antim Ivireanul, sunt (erau) lucruri de întemeietoare noutate. Lucruri atât de proaspete am mai citit în ultimele decenii - nu, nu în cliseistic demitizantul numar al Dilemei avându-l ca tinta pe Eminescu - doar la Cristian Badilita cu al sau eseu despre "«Luceafarul», poem (anti)luciferic?" (Vazutele si nevazutele, Curtea Veche, 2004).

Nu pot sa închei fara o nota ca Perspective eminesciene este o carte nocturna. Este singura carte nocturna a lui Dan C. Mihailescu: si ca subiect, si ca teleologie arhetipala, a "poeticii selenare". Citând fulguratiile lui Maurice Blanchot despre noapte: "Dans la nuit tout a disparu. C’est la première nuit (...) Mais quand tout a disparu dans la nuit «tout a disparu» apparaît. C’est l’autre nuit. La nuit est apparition du ‘tout a disparu’", îmi revin în memorie anii ’80. Noptile "epocii de aur" a carei stralucire redusese totul la bezna. Noptile fara curent electric, fara caldura si fara apa, când, închisi în cavernele de beton ale cartierelor noastre de blocuri, românii retraiau epoca de piatra si reinventau mitul, initierea arhetipala la lumina focului, a lumânarii. Vocile îndepartate si bruiate ale Europei Libere, prinse la un radio cu baterii, povestile si protestele tatei, toate zvonurile de împotrivire deveneau, datorita întunericului placentar în care rasunau, mai intense. Nu stiam, dar era un întuneric de sfârsit si de început, de moarte pentru a renaste. Ceausescu ne întrerupea lumina, dar cel care disparea era e,l si România lui, în vreme ce noi, în întuneric, ne initiam într-un mod de viata în "afara" sistemului. Constiente probabil de potentialul subversiv al întunericului, dictaturile civilizate ale postmodernitatii au grija sa ne ilumineze în permanenta cu neoane, care dau o lumina cadaverica perfecta pentru implementarea ingineriilor sociale. Neonul si televiziunea vegheaza la sterilizarea cunoasterii selenare si a subversiunii isihaste.

"Niciodata nu am fost asa de fericit ca atunci, între 1978 si 1980, proaspat însurat, cu un copil de un an, scriind numai noaptea, fumând Carpati fara filtru si invadându-ma cu tone de cafea, lucrând la o masa din hol, cu ochii fixati pe un perete fisurat la cutremur si acoperit vag cu un poster eminescian (clasica fotografie din tinerete), oscilând între nocturna spalare de scutece si o lectura din Filocalie", scrie Dan C. Mihailescu. Poate ca aceasta fericire de "ungher" a începuturilor nu era decât o forma de profetism tineresc, o presimtire a sfârsitului comunismului gestând în noaptea care se asternea. Aceasta carte a unui debut remarcabil se bucura de o reeditare inspirata, promitându-ne noi bucurii din partea maturului eseist de astazi.

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!