Cuvînt înainte la "Poeme filocalice" *

Într-o carte de amintiri literare îmi exprimam parerea ca V. Voiculescu a fost, pîna la urma, singurul beneficiar al începutului de initiere isihasta pe care l-a reprezentat, în anii ’50, miscarea duhovniceasca a Rugului Aprins. (1) Ma refeream, desigur, la profunda sa traire launtrica, al carei rod s-a vadit în marea lui poezie din ultimul deceniu de viata. Parerea a ramas oarecum aceeasi si în contextul unui "Cuvînt înainte" la opera poetica a lui Daniil Sandu Tudor (2), opera careia nu întotdeauna sau în mod necesar i-am gasit corespondente intime cu substratul isihast.

Iata însa ca, mai nou, sînt obligat sa ma corectez (si o fac cu imensa bucurie); am în fata un voluminos manuscris dactilografiat: Alexandru Mironescu, Poeme filocalice, trimis în tara, separat, de catre cei doi copii ai sai, Ileana si Serban Mironescu, stabiliti de multa vreme în Elvetia.

Pe Alexandru Mironescu (caruia prietenii apropiati îi spuneau Codin) l-am pomenit de mai multe ori în memoriile si notarile mele, dar faptura sa mi se descopera, napraznic, si într-o alta lumina.

Profesor universitar de chimie, el ne era cunoscut – noua, celor din generatia pe atunci tînara – ca autor al unei carti de mare tinuta intelectuala si, în subliminal, duhovniceasca. Limitele cunoasterii stiintifice, o adevarata prolegomena la implicatiile lui spirituale de mai tîrziu. De asemenea, se stia ca publicase si doua romane, Oamenii nimanui, Bucuresti, 1937, si Destramare, Bucuresti, 1939. În "rest", omul rugaciunii cu candela si lumînare, carturarul admirabil, interlocutorul delicat si ferm, îndragostitul de muzica si poezie (l-am evocat oareunde recitînd din Eminescu si Baudelaire), observatorul fin si nu lipsit de umor, colegul generos si prietenul total (îmi amintesc ca, la Aiud, intersectîndu-ne pentru numai cîteva secunde într-o pauza de munca bruta, a izbutit sa-mi sopteasca, cu ochii înecati de bucurie, ca Voiculescu parasise puscaria, gratiat printr-un decret special), amfitrionul care, alaturi de sotia sa, îsi adumbrea locuinta sub lumina stejarului din Mamvri.

N-am stiut si n-am banuit niciodata ca Alexandru Mironescu scria si poezii. Nu-mi amintesc sa fi auzit asa ceva de la un Vasile Voiculescu sau Daniil Sandu Tudor. Nici André Scrima – care oricum îi era foarte apropiat – nu pomeneste nimic despre un Mironescu poet. Se pare ca aceasta era o taina a lui, pe care, probabil, nu i-o cunosteau decît intimii casnici.

Fata-n fata cu manuscrisul, tulburator mi se pare citatul care precede titlul însusi al cartii: "Tie aducem de toate", cuvinte liturgice care se cuprind în rostirea preotului la poaducere (ridicînd, cu mîinile încrucisate, Discul si Potirul, îi aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fara de sînge, euharistica). Asadar, Mironescu îsi pune poemele sub semnul Cinei celei de Taina, în universul lantric al celui ce-si rînduieste cuvintele în slujba Cuvîntului. Daca, într-adevar, Mironescu a facut din lucrarea sa poetica o taina, faptul, acum, se explica.

Explicatia vine însa si din alta parte. Exista motive sa cred ca în perioada activitatii Rugului Aprins (deci si a amintirilor mele), adica înainte de 1958, anul în care a fost arestat, Mironescu nu scria poezie. Dupa 1964, cînd s-a eliberat din închisoare, Parintele Daniil murise, Voiculescu murise, Scrima era de mult în strainatate, iar eu l-am vazut, mai mult în treacat, o singura data. Poemele din manuscris sînt rînduite în ordine cronologica (ceea ce nu a împiedecat si gruparea lor în mai multe cicluri). Ca si prietenul sau Voiculescu, autorul nostru obisnuia sa-si dateze poeziile, deseori indicînd si locul sau împrejurarea în care le-a scris. E de observat ca prima poeziei datata este "Libertate", Aiud 1962 (într-o vreme de restriste), precedata de alte saisprezece care nu poarta sub ele nici un fel de indicatie asupra timpului sau locului. E mai mult decît probabil ca aceste prime saptesprezece poeme au fost "scrise" (desigur, pe creier) si memorate în închisoare, unde Mironescu îsi va fi descoperit si vocatia lirica, o vocatie care îl va napadi si poseda, dupa aceea, vreme de sapte ani si jumatate.

Manunscrisul sugereaza o pauza de vreo trei ani. Prima poezie de dupa cea datata 1962 poarta data de 8 iunie 1965, deci la vremea cînd autorul era liber. Din clipa aceea el a intrat într-o teribila fervoare lirica, scriind cîte trei-patru poezii pe saptamîna, si chiar doua într-o singura zi, asa cum facuse (si iarasi trebuie sa ma întorc la prietenul – si, poate, modelul sau – Voiculecu, cel de la vremea Sonetelor închipuite…). La capatul acestei vaste experiente – de-o potriva duhovnicesti si literare – se iveste, iata, o opera autentica în întreaga ei superba desfasurare.

Fireste, editia de fata e doar un început. Postumitatea lui Codin va avea nevoie de o editie critica a Poemelor filocalice, care sa-i ofere cititorului lecturi negreselnice si exegetului texte compacte. E limpede ca, înca de acum, nume ca V. Voiculescu, Daniil Sandu Tudor, Paul Sterian si Al. Mironescu alcatuiesc nucleul a ceea ce se va numi, sînt sigur, Poezia Rugului Aprins, o poezie din care vor fi putea retinute versuri ca acestea: " De-atuncea somn n-am mai avut,/ Iar geana nu s-a mai lipit de geana, / Omule în drum spre Om!/ De-atunci un dor nebun de zbor spre înaltimi,/ Spre crestele scaldate în lumina/ Ma-ncearca, zi si noapte, ne-ntrerupt…"

Dorul poetului se va fi împlinit, acolo, sus, în cearcanul lui Dumnezeu.

Bartolomeu Valeriu Anania

___________________________

* Alexandru Mironescu, Poeme filocalice, Ed. Episcopiei Sloboziei si Calarasilor, 1999, p. 5-8.

1. Rotonda plopilor aprinsi, ed. I, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1983, p. 241; ed. a II-a; Bucuresti, Ed. Florile Dalbe, 1995, p. 217.

2. Monahul Daniil (Sandu Tudor), Acatiste, Bucuresti, Ed. Anastasia, 1997.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!