Savanti si marturisitori crestini

În predania Parintelui Galeriu

I. Religie şi ştiinţă

Raportul dintre religie şi ştiinţă, cu înţelegerea lui corectă şi cu consecinţele lui multiple, a fost unul dintre leit-motivele predaniei Părintelui Galeriu. Chiar dacă la 80 de ani mai visa să înveţe... chimie, nu era la sfinţia sa, cum poate unii ar fi tentaţi să creadă, reflexul unei deosebite curiozităţi sau al vreunei nelinişti gnoseologice (căci adevărata credinţă – pe care părintele o respira plenar – hrăneşte şi echilibrează spiritul dincolo de meandrele cunoaşterii omeneşti), ci o necesitate catehetică realist conştientizată şi asumată, atît în contextul mai general al pozitivismului mentalităţii moderne, cît şi în cel particular al "terorismului ideologic" impus la noi (şi în tot lagărul comunist) de ateismul şi materialismul radical al marxism-leninismului. Mai aderent sufleteşte, prin însuşi tipul de sensibilitate pe care-l reprezenta prin formaţie şi profesie, era părintele la relaţia complexă a religiei cu universul literaturii şi artelor, dar şi în acest caz prima tot imperativul catehetic, iar nu problema estetică în sine.

Preot de parohie urbană (întîi la "Sf. Vasile" din Ploieşti, apoi – din 1973 – la "Sf. Silvestru" din Bucureşti, biserică destul de centrală şi frecventată de multă "lume bună"), dar şi profesor de teologie cu mare aplecare spre apologetică (domeniu aflat, din păcate, în mare suferinţă în învăţămîntul teologic românesc de după al doilea război mondial), Părintele Galeriu a fost pus în situaţia de a predica unei asistenţe adeseori de o exigenţă superioară, cu pregătire şi preocupări (sau măcar pretenţii) intelectuale, în sînul căreia tinerii (elevi, studenţi, oameni la început de carieră) au constituit un segment important, pe care părintele l-a avut atent în vedere, ca temei al unui viitor mai bun, în care n-a încetat nici o clipă să creadă, în pofida tuturor vitregiilor istoriei. Predica sa s-a conformat în mare măsură acestui public preponderent tînăr şi preponderent intelectual, prins adeseori, cu sau fără voie, în capcana divergenţelor moderne dintre cultura laică şi cea religioasă, dintre cunoaştere şi credinţă, dintre adevărul "oficial" şi trăirea "intimă", dintre pragmatismul civilizaţiei tehnico-ştiinţifice şi reperele moral-spirituale ale tradiţiei.

Meritul părintelui este nu numai acela de a fi pus decenii de-a rîndul (şi în momente cînd cei mai mulţi evitau să o facă) problema principială a raportului dintre religie şi ştiinţă, sau dintre creativitatea omului (făcut "după chipul şi asemănarea" Creatorului) şi creaţia divină, eliminînd sistematic prejudecăţile de incompatibilitate sau antagonism, ci şi acela de a fi convocat efectiv ştiinţele şi artele să se reveleze conştiinţei contemporane ca nişte co-mărturisitoare ale Adevărului suprem, răsfrînt specific în adevărurile lor particulare. Pentru a izbuti în acest îndrăzneţ demers, părintele, apelînd deopotrivă la bibliografia ortodoxă şi occidentală, a desfăşurat un amplu efort de informare la zi, şi-a însuşit cu răbdare şi răspundere esenţa limbajului propriu diferitelor ştiinţe sau arte, încît adeseori ascultătorul era surprins de precizia unei referinţe sau de subtilitatea unui detaliu, mai ales că din gura popilor noştri rar se întîmplă să auzi altceva decît litera bătătorită a predaniei. Transfigurate de harul şi autoritatea morală a părintelui, nu numai simplele aluzii, dar şi dezvoltările mai ample se integrau organic în predică, se subsumau firesc priorităţilor duhului, nu păreau niciodată pretenţioase sau distonante (cum se întîmplă în cazul altora): ele creşteau parcă de la sine pe vrejul credinţei, se hrăneau din sevele ei, se îmbrăcau în aceeaşi lumină de sus, se smereau aceleiaşi Raţiuni Supreme. Luînd cazul excursului ştiinţific, nu ţi se părea deloc nepotrivit să auzi consecutiv din gura părintelui un citat din Sf. Ioan Gură de Aur şi unul din Jacques Monod, sau să măsori proprietatea unui termen teologic cu cea a unui termen ştiinţific (entropie-deşertăciune, finalism-ordine divină etc.). În felul acesta, ştiinţele deveneau, fără a li se forţa statutul, vehicule convergente spre Absolut, depăşindu-şi relativitatea în Duhul Adevărului, imanenţa formală în esenţialitatea transcendentă, orgoliul luciferic în jubilaţie cuminecătoare. Ceea ce părintele ţinea să demonstreze cu predilecţie, ocolind abil detaliile futile, era că între ştiinţa omenească şi revelaţia divină nu există conflict real sau raport de excluziune, ci că totul se subsumează spiritului şi se străluminează în Dumnezeu, a Cărui taină este însă omeneşte inepuizabilă [1].

Plecat în căutarea lămuririi, omul nu face decît să-şi folosească talantul conştiinţei şi să dea curs la elanul "chipului" spre "asemănare", smintindu-se numai dacă – şi atunci cînd – îşi pierde farul originar al credinţei şi predispoziţia genuină a iubirii, ajungînd să confunde duhurile, sau cele trei lumini despre care părintelui îi plăcea atît de des să vorbească (astrală, intelectuală, divină). Altfel spus, numai atunci cînd ia adevărul ca pe o afacere pe cont propriu, uitînd – sau ignorînd deliberat – "nodul divin care leagă lucrurile".

Părintele avea o mare pricepere de a şi-i lua martori (cîteodată nesperaţi) chiar pe cei mai iluştri dintre înşişi oamenii de ştiinţă mai vechi sau mai noi (începînd cu un R. Bacon sau cu un Newton), iar aceasta îi sporea conjunctural persuasivitatea, mai ales în ochii celor mai puţin dedaţi cu teologia, dar crescuţi în cultul intelectual al savanţilor moderni. Şi era mîndru şi bucuros ca un copil că printre astfel de savanţi referenţiali (Planck, Cl. Bernard, Einstein, Heisenberg, H. Poincaré, Frankl etc.), exemplari şi prin ştiinţă, şi prin credinţă, se numără şi o seamă de români, circumscrişi bisericeşte Ortodoxiei şi nu prea îndepărtaţi în timp (deci încă perfect concordanţi cu problemele şi provocările actualităţii).

Asupra a două personalităţi cultural-ştiinţifice româneşti obişnuia să revină cu predilecţie, mai ales după 1990 (cînd – şi prin contribuţia sfinţiei sale – acestea reîncepuseră să ocupe locul ce li se cuvine în conştiinţa noastră publică): Nicolae C. Paulescu (1869-1931) şi Alexandru Mironescu (1903-1973).

II. Cazul Nicolae C. Paulescu

L-am întîlnit şi l-am auzit vorbind cu patos despre doctorul Paulescu, în faţa unei asistenţe pestriţe (de oameni nu întotdeauna "duşi la biserică"), dar reuşind să cucerească la fel ca de la amvon, la A XIV-a Conferinţă Naţională de Fiziologie (Bucureşti, 29-31 mai 1997)[2], dar o făcuse şi a mai făcut-o în nenumărate rînduri (cam pînă prin 2001, cînd boala l-a răpus înainte de a-l omorî[3]), iar o parte din consideraţiile sale au fost puse şi pe hîrtie, văzînd lumina tiparului, pe 8 septembrie 2001, în pagina creştină săptămînală – "Calea, Adevărul şi Viaţa" – a cotidianului Ziua[4] (ce apărea sub egida Fundaţiei Anastasia[5]).

Pe Paulescu îl preţuia şi-l dădea drept pildă nu doar pentru opera în sine (tratatele medicale, articolele de specialitate, cursurile universitare şi performanţele de laborator), ci şi pentru exemplaritatea vieţii lui creştine (îl impresiona, bunăoară, faptul că, deşi ocupat pînă peste cap, acceptase să fie epitrop al parohiei de care aparţinea – Sf. Mina din Bucureşti – şi-şi onorase funcţia cu toată seriozitatea care-l caracteriza). Alţii doar afirmă un ideal: Paulescu l-a şi întruchipat "în viul vieţii". Trăise în castitate şi arsese numai pentru adevăr, iar dragostea de Dumnezeu se împletise constant în viaţa lui cu dragostea faţă de semeni. De altfel, iubirea era pentru el alfa şi omega existenţei, iar admirabila armonie a întregii creaţii, analizată cu minuţie la toate nivelele, o vedea în principiul dumnezeiesc al iubirii: "Prin urmare, legea supremă care conduce societăţile naturale, la oameni şi la animale, este Iubirea". Părintele Galeriu comentează, speculînd în registru simbolic: "Cu certitudine, atunci trebuie spus ca în această viziune a iubirii, a înţelegerii vieţii, însăşi marea lui descoperire în slujirea cu iubire a omului – descoperirea insulinei (1921) – a fost rod al concepţiei şi muncii lui în universul iubirii, întrucît acest hormon «reglează metabolismul glucidelor, ca şi al lipidelor, protidelor şi mineralelor din organism», deci restaurează ordinea, armonia în structurile vieţii, astfel că în întregime existenţa noastră se conduce, din adînc, de lumina iubirii".

Pornind atît de la ideile şi faptele savantului, cît şi de la memorabila caracterizare pe care i-o făcuse Nicolae Iorga în iunie 1931, în necrologul din Neamul Românesc ("Un învăţat: D-rul Paulescu" – text inclus, cîţiva ani mai tîrziu, în volumul al treilea din Oameni cari au fost)[6], Părintele Galeriu nu ezită să vadă în viaţa şi activitatea doctorului Paulescu o întruchipare sui generis a paradigmei marianice: "Paulescu a trăit în lumina de taină a Preacuratei, menită a fi, deopotrivă, Fecioară şi Mamă; astfel spus, menită a uni, în simbioză de har, castitatea şi maternitatea. În castitatea pură a spiritului vezi adevărul, iar în iubirea maternă iubeşti lucrarea şi rodul adevărului, cum iubeşte mama jertfelnic pruncul. În acest sens, revelaţia divină pune în lumină paradigma tainică a Preacuratei în opera mîntuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfînt, «Duhul Adevărului», şi din Fecioara. Ea a fost pregătită ca  «vas ales». Patriarhul Filotei al Constantinopolului tîlcuind cuvîntul Pildelor lui Solomon:  «înţelepciunea şi-a zidit casa...» (9, 1), arată pe Maica Domnului drept «casă a înţelepciunii lui Dumnezeu»...". Şi, oarecum surprinzător (dar relevant pentru erudiţia sa diversă şi generoasă), părintele îşi ia drept sprijin livresc "inspiratul cuget" al lui... Ion Heliade-Rădulescu: "Mesia, sau Logosul, prin natura Sa, avea să fie rodul Sfîntului Duh, care, peste tot în Evanghelii, în Epistolele Apostolilor, în cărţile Părinţilor Bisericii, e slăvit şi înţeles ca Duhul Adevărului... Deci raţiunea este rodul Duhului Adevărului. Dar unde e conceput Logosul de către Duhul Adevărului? În sînul unei Fecioare..." (cit. din Souvenirs et impréssions d’un proscrit, Paris, 1850, p. 23; indicaţia aparţine chiar părintelui). Şi conchide: "De aceea, în înţelesul adînc al descoperirii dumnezeieşti, nu te poţi realiza, împlini ca om de ştiinţă, ca filosof, deci iubitor de înţelepciune, ca artist şi în orice alt act creator decît în duhul acesta al Preacuratei, hărăzită a fi, cum s-a rostit mai sus, deopotrivă Fecioară şi Maică. Nicolae C. Paulescu, nu numai că aduce, prin gîndirea şi opera lui, un omagiu Maicii Domnului, ci însăşi viaţa lui, în întregul ei, a fost un omagiu adus Maicii Domnului, prin care se revelează, în simbioză pilduitoare, castitatea şi maternitatea".

Din opera teoretică a celui ce năzuise să prefacă "medicina în sacerdoţiu", Părintele Galeriu accentuează, cum era de aşteptat, asupra celor trei cursuri universitare adunate în 1905, la apogeul polemicilor sale antidarwiniste, în volumul Noţiunile de "Suflet" şi "Dumnezeu" în fiziologie. Dumnezeu este "Cauza primă" a tot ce există, iar sufletul – care este tot de la Dumnezeu – acţionează drept "cauză secundă", conformînd şi ghidînd lăuntric fiinţa creată (este, zice autorul, "agent al finalităţii vitale"). Paulescu nu se mulţumeşte să combată evoluţionismul darwinist (lesne atacabil chiar şi pe teren strict ştiinţific), ci construieşte, cu raţionamente de o logică strînsă, un model creaţionist şi finalist coherent, convenabil deopotrivă ştiinţei şi religiei. "Tema fundamentală a gîndirii lui, ca profesor de fiziologie, a fost finalitatea", iar prin aceasta apare ca un demn contemporan mai tînăr al lui Claude Bernard şi ca un îndrăzneţ precursor al unei întregi linii de gîndire din secolul XX (sînt citaţi Merleau-Ponty, Jean Lacroix, Jacques Monod, John C. Eccless – părintele avînd grijă, strategic, să-şi aleagă cu precădere în sprijin laureaţi ai Premiului Nobel, distincţie de care doctorul Paulescu fusese atît de pe nedrept văduvit). Le hazard et la nécesité îi este o sursă îndeosebi familiară (văzînd în gîndirea lui Monod dezvoltarea ulterioară a intuiţiilor paulesciene): "mesajul   esenţial al ştiintei moderne" decelează, în ontologia viului, "trei priorităţi care conferă identitate acestei ordini a realului şi o deosebesc de restul universului: a) teleonomie (fiinţele vii sînt înzestrate cu un proiect pe care îl reprezintă în structurile s…t şi îl realizează prin performanţele lor); b) morfogeneză autonomă (fiinţele vii sînt maşini chimice care se construiesc pe ele însele potrivit unui determinism autonom, riguros, implicînd o «libertate» cvasitotală faţă de agenţi sau condiţii exterioare); c) reproducere invariantă (fiinţele vii sînt maşini care se reproduc în mod invariant)". Va să zică, "aşa cum spusese Paulescu, stejarul rămîne stejar, bobul de grîu rămîne bob de grîu, mieluşelul rămîne mieluşel. Încă şi mai profund exclamase Psalmistul: «Hotar ai pus pe care nu-l vor trece...» (Psalm 103, 10)". 

Apologetic şi catehetic, punctul nodal e acesta: "Iar în final, pe această cale ştiinţifică, Nicolae Paulescu ajunge la mărturia lui Dumnezeu. [...] «Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, nematerială, unică şi înţeleaptă, acesta este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu», proclama Paulescu în faţa studenţilor săi uimiţi şi fermecaţi..." (cum uimiţi şi fermecaţi erau şi auditorii părintelui, urmărindu-l în harismaticele sale excursuri culturale, însoţite de gesturi largi şi modulaţii retorice ale vocii, pentru mulţi rămase unice şi de neiutat).

III. Cazul Alexandru Mironescu

Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru "Codin" Mironescu [7] rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a "Rugului Aprins" de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice [8], cît şi ca romancier [9]. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în timpul războiului, dar şi cîţiva ani buni după aceea) [10]; refuzînd orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tîrziu, la înmormîntarea sa, Părintele Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai răposatului) spunea: "Al. Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate şi normalitate», cum îi plăcea lui însuşi să spună [...]. Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el". Şi într-adevăr, de la Alexandru Mironescu a rămas o însemnată operă postumă [11], însumînd eseuri, dialoguri, mărturisiri şi scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creaţiei sale şi pe care am avut prilejul să constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră).

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist [12]), dar a înţeles să pună umărul, la începutul anilor ‘90, la relansarea sa publică; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – în premieră după 1989 – două dintre cărţile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefaţeze (în colaborare cu Ion Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia – care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma întreaga operă mironesciană. Rămîne însă semnificativ faptul că atenţia părintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei.

Ceea ce părintele a ţinut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea faţă de cunoaştere şi creaţie a unui adevărat savant creştin, chemat să reprezinte o pildă şi un model pentru noile generaţii. "Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă mîine. Ea implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare", afirma Mironescu. Şi părintele glosează: "Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cît şi a noastră înşine, este chiar mai mult decît o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o raţiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii". Mironescu era de părere că "în nici un alt domeniu al activităţii, mai mult decît în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu", dar părintele ştie bine că e loc şi de multă sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: "Căci el poate să cadă în păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate substitui Creatorului". Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) şi patristic (Sf. Ioan Damaschin), arătîndu-se că avertizarea originară de a nu mînca din "pomul cunoştinţei binelui şi răului" nu viza interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli ("Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfîşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte"). Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendinţă stupidă şi un corolar al smintelilor potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată memorabil de Shakespeare în Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy ("Tainele cerului şi-ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta"), sau de un Leonardo da Vinci ("Iată că din marea cunoaştere se naşte marea smerenie"), ca să rămînem în sistemul de referinţă cultural. Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credinţă şi cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă [13]; creştineşte vorbind, "dacă nu suflă peste ele darurile Duhului", toate ştiinţele "rămîn semne moarte" (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitînd pînă la urmă că nu este vorba decît de un joc...).

În prefaţa mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realităţile pe care trebuie să le reafirmăm astăzi cu precădere: că "spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei" şi că "dincolo de spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor" (Sophía divină necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar pertinenţa şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de după el au îmbrăţişat şi adîncit concepţii asemănătoare (de data aceasta sînt invocaţi, între alţii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferenţiat şi la Bucureşti despre "Limitele şi frontierele ştiinţei").

"Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide părintele – este o formidabilă pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gîndi, ci şi pentru bucuria pe care o poate aduce în minte şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înţelegerea actului Creaţiei şi, implicit, a rostului şi rolului fiinţării noastre pe faţa Pămîntului. [...] Într-un secol în care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiinţă-religie (extinzînd-o pînă la incompatibilitatea cu credinţa chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele «ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii... întîlnim o adevărată comuniune ştiinţă-religie, în care credinţa (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, care în fond este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dăm".

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credinţă, atunci poate vom fi mai recunoscători decît sîntem astăzi faţă de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile adevăruri au loc deplin în limba şi în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decît sîntem...

Răzvan Codrescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!