Vara Patriarhului

Multi oameni se întreaba, mirati, cum de se plaseaza Biserica fruntasa în topul institutiilor noastre la capitolul încredere a populatiei, desi "e lucru dovedit" ca preotii sunt corupti, ca ierarhii sunt atinsi de flagelul simoniei, ca, în fine, multi dintre ei vor fi fost colaboratori ocazionali sau permanenti ai Securitatii etc.

Raspunsul meu e simplu: Biserica se bucura de cea mai mare încredere din partea populatiei pentru ca ea este institutia care are în administrare mântuirea si (poate si mai important!) moartea.

Astazi, când ideea însasi de mântuire este pusa sub semnul întrebarii de patosul secularizant al lumii înconjuratoare, ramâne, totusi, un eveniment din viata omului care nu poate fi "atribuit" nici unei alte institutii si, de aceea, nu poate fi prins în nici o categorie bine definita de probleme lumesti: este evenimentul mortii. Teama de moarte, teama de necunoscutul ei, teama filosofica de moarte, daca se prefera, teama omului simplu, dar si teama celui mai complicat reprezentant al elitei culturale trec cu necesitate prin Biserica. România înca nu a nascut acea categorie de indiferenta umana totala (care, din pacate, este prezenta în Occident) fata de moarte. Înca nu suntem atât de departe de cele sfinte încât sa nu ne aducem aminte ca moartea nu e de la noi si ca, daca în viata "facem ce vrem", moartea ne este trimisa de undeva, pasa-mi-te de la Dumnezeu.

Indiferentismul religios înca nu e aici, la noi, vecin cu nepasarea de moarte, ca la alte popoare mai "civilizate". Probabil vom ajunge si noi, daca lucrurile nu vor fi stopate, sa ne tratam mortii cu instrumentar medical si-atât, sa îi îngropam prin intermediul firmelor de pompe funebre, sa nu ne mai amintim de ei imediat ce se duc (cum se întâmpla acum în Occident, când, dupa disparitia fizica a cuiva, cei ramasi în viata nu mai pomenesc nimic de defunct, ca si cum acesta nu ar fi trait niciodata!).

Iata cum descrie celebrul etolog Konrad Lorenz comportamentul omului modern, dornic de a evita neplacerile pricinuite de imaginea mortii: "Stradania anumitor grupuri culturale de a evita cu orice pret orice doliu si jelire duce la consecinte bizare si stranii în privinta modului de a reactiona la moartea celor dragi. La mari parti ale populatiei nord-americane, moartea e refulata în sens freudian, nemaivorbindu-se de cel raposat, care dispare astfel deodata, fara sa mai fie pomenit, ceea ce ar fi considerat ca o lipsa de tact, iar toata lumea se comporta ca si când el nu ar fi existat niciodata"[1].

Daca Occidentul refuleaza moartea ca pe un eveniment deranjant si fara sens, la noi moartea este înca teritoriul viu în care se joaca vanitatile momentului. Cea mai trista moarte, de data recenta, din Biserica noastra ortodoxa, moartea Patriarhului Teoctist, a fost un prilej de a arata lumii ce jalnic sta elita româneasca la capitolul smerenie sufleteasca. Si a mai fost un prilej de a verifica forta Bisericii de a sta dreapta si cumpanita, frumoasa as spune (întocmai ca înfatisarea alba a fostului Patriarh) în fata aceluiasi eveniment trist.

Întocmai ca acei dintre compatriotii nostri care folosesc durerea altora pentru a-si croi un avantaj, când, bunaoara, o masina a Salvarii îsi croieste drum prin intersectiile aglomerate si este imediat "vânata" de un sir de "corbi" ai traficului, la fel, evenimentul acesta trist, când batrânul Patriarh al tarii a închis ochii pentru totdeauna, este folosit de unii si de altii pentru a vitriola, pentru a face bilanturi contabile, pentru a acuza, pentru a se proiecta pe sine în lumina grea a doliului national, pentru a nu tacea pur si simplu. Sufletelor macinate de orgolii le este greu sa taca atunci când pleaca un suflet mare din lume. Acesta din urma, masura a micimii lor, face ca etalonul dumnezeiesc al binelui si raului sa fie plasat mai sus. Caci cerul se îmbogateste atunci când un sfânt sau un om drept pleaca de aici acolo. Asa ceva nu poate fi îndurat de micimile sufletesti de aici. Si-atunci, traficantii de diplome si de calificative morale scot capul si scuipa în dreapta si-n stânga, întind rulete, traseaza linii directoare, joaca piesa enoriasului interesat de vladica, se indigneaza de slabele calitati culturale ale prelatilor si, vai, de colaborarea acestora din urma cu Securitatea si cu "organele", proslavesc catolicismul pur si militant, fara a uita sa-si decline originile moldave blânde, molcome, chezasie, vezi-bine, a unui ortodoxism pur-sânge.

Moartea Patriarhului a fost speculata, cum era de asteptat, de mijloacele de comunicare în masa. Astfel, din motiv de doliu, ea s-a transformat în eveniment mediatic (sa ne amintim ca la moartea Papei Ioan Paul al II-lea aparusera suveniruri cu chipul marelui defunct, semn de metamorfozare turistica a trecerii la cele vesnice). În acelasi timp, apropiatele alegeri ale noului Patriarh au devenit prilej de a regândi, strategic, traseul Bisericii noastre. Încotro va merge Ortodoxia noastra? E nevoie de reforma în Biserica? Ce facem cu "traditionalismul" apasat al Ortodoxiei, nu cumva trebuie el lasat în urma, pentru un binevenit agiornamento în contextul schimbarii de la vârf?

Toate aceste întrebari risca sa aduca viata Bisericii sub spectrul unei campanii electorale oarecare, cu partide, grupuri de presiune si interese, modernisti si traditionalisti aruncând argumente "ideologice" unii împotriva celorlalti. În realitate, Biserica NU este în campanie electorala si nu poate fi, pentru ca nu este partid politic. Ea nu poate fi nici traditionalista, nici modernista, sau, mai precis, daca e sa fie într-o pozitie fata de dinamica lumii, aceea nu poate fi decât un traditionalism bine întemeiat, caci Biserica este Traditie, propria ei traditie, dar si traditia buna a lumii vechi. Biserica nu are a asculta aici glasul asa-zisei opinii publice, care cere schimbari sau reforme în sânul ei, pentru ca Biserica nu asculta de opinia publica, ci de Scripturi. Nu numai ca nu trebuie sa caute gratiile opiniei publice, ci, dimpotriva, ea ar fi chemata sa conduca aceasta opinie publica – si abia aici se poate vadi forta sau, dimpotriva, slabiciunea ei de moment. Credem ca Biserica noastra este astazi mai tare decât la începutul anilor 90, mai matura, mai sigura de menirea ei si nu va ceda tentatiilor de a se aseza, comod, în gratiile asa-zisei opinii publice.

Replica Bisericii la moartea Patriarhului a fost de o înaltime celesta. Glasul prelatilor, trist, anunta ca acuzele la adresa medicilor care au riscat interventia chirurgicala nu intra în atributiile Bisericii si ca aceasta va fi de acord cu concluziile Colegiului National al Medicilor. Ar fi o prea slaba consolare ca acum, dupa deces, sa se constate ca medicii sunt cei vinovati si sa fie trasi la raspundere. Si ar fi o dovada de trufie sa nu admitem ca Dumnezeu însusi a vrut ca aceasta vara incendiara, blestemata aproape, în care canicula a ucis zeci de batrâni, sa-l ia la el, ca semn de maxima pedeapsa la adresa noastra, pe batrânul din fruntea Bisericii Ortodoxe Române.

Doamne, iarta-i pe români!

Cristi Pantelimon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!