Boris Vian şi seducţia imaginaţiei

Boris Vian, Moarte Pocitaniilor, trad. Gabriela Abăluţă, Ed. Humanias, Bucureşti, 2005, 173 pp.

În prea puţin cunoscutele sale Cursuri de literatură, Nabokov condamnă orice fel de lectură cerebrală, care îşi face un merit din identificarea mizei etice ori politice a unei scrieri, care înmânează condescendent personajelor stindardul uneia sau alteia dintre clasele sociale, pentru a sfârşi printr-o “ideintificare” cu unul dintre acestea. Romanul de idei ar fi fost mai bine, ne-o spune Nabokov deschis, să râmână doar idei de roman, de vreme ce literatura pusă în slujba ideilor produce transformarea acesteia într-un banal mijloc, într-un înveliş fabricat în vederea miezulului pe care îl poartă. Cititorul romanelor lui Vian, chiar fără să ţină seama de îndemnul nabokovian, se vede aproape constrâns către un singur fel de lectură; acela care foloseşte drept singur organ “şira spinării” şi care preţuieşte mai mult decât orice plăcerea pură şi simplă, fiorul aproape fizic, redându-i literaturii sensul ca scop al său însuşi.

Scrierile lui Vian sunt mai înainte de toate seducătoare, însă cel sedus nu este numai cititorul, ci autorul deopotrivă, care se lasă purtat de plăcerea de a scrie, dincolo de graniţele unei imaginaţii convenţionale. Autorul este cel dintâi sedus, iar lecţia de seducere, pe care o predă mai întâi pentru sine, nu poate deveni decât în acest fel o “cartă” pentru cititor.

Deşi nu este cel mai cunoscut roman al său, scrierea Moarte pocitaniilor, a cărei miză nu fusese alta decât amuzamentul prietenilor, este cel mai bun exemplu pentru ilustrarea unei imaginaţii devorându-se pe ea însăşi, “trup şi hrană sieşi”, a cărei istovire nu este niciunde întrezărită. Vian creează personajele pentru a se juca cu ele, pentru a le face “să încaseze lovituri în cap”, să “bombăneasă în barbă”, să “coboare, despărţiţi între noi de câteva sute de metri, cu tot calabalâcul bălăbănindu-se în spate”. În felul acesta apare Rocky, cu pielea portocalie, cel atât de puţin decent, iar în jurul lui răsar, adorându-l, Mona, cu vocea ei suportabilă uneori, Beryl sau Lacy; asta însă tocmai înainte ca Rocky să fie aruncat într-o maşină şi răpit pentru a-i fi folosită frumuseţea în vederea dezvoltării unor organisme umane perfecte estetic. Frumoasa tânără care-i cade în braţe, pentru ducerea la bun sfârşit a experimentului, este cu mari dificultăţi respinsă; frumuseţea ei nu cântăreşte la fel de greu ca senzaţia de libertate pe care i-o trezesc loviturile aprige ale celor care îi dau, în sfârşit, drumul.

Personajele lui Vian nu sunt în nici un caz caractere elaborate, iar trăsăturile lor abia dacă se pot zări – afară de culoarea portocalie a pielii – de la câteva mile depărtare. Însă stilul lapidar şi ironic, absurdul derulării întâmplărilor şi deznodământul care ar putea trece drept interogare filosofică în domeniul esteticii – dacă nu s-ar încadra mai degrabă în registrul ludicului – transformă scrierea lui Vian în literatură.

Ajuns la finalul romanului, cititorul va constata, în unele cazuri mirat, că n-a aflat mare lucru din această carte; nici despre pasiunile umane, nici despre deficienţele de caracter, nici despre plusurile sau minusurile unei societăţi. Cititorul a învăţat însă, poate chiar fără să înţeleagă în ce fel, cum să fii neserios cu privire la toate aceste lucruri, cum să le iei elegant peste picior, cum să te joci cu ele mimând superficialitatea până la perfecţie. Cititorul a învăţat, aşadar, să citească, cum ar spune Nabokov, “cu şira spinării”, simţind fiorii unei plăceri simple, care face abstracţie de orice fel de analize ale arhitecturii compoziţiei, ale figurilor de stil sau ale subiectelor abordate. Sunt puţine cărţi cărora li s-ar putea face un merit, mai înainte de toate, din faptul că sunt, realmente, cursuri de literatură neconvenţionale. Romanele lui Vian fac parte, prin vitalitatea lor, prin exuberanţa unei stil ironic mânuit la perfecţie şi mai ales prin miza exclusiv literară a textului, din această categorie de cărţi, ce ar trebui preţuite mai presus decât oricare altele.

Cititorul scurtului roman Moarte pocitaniilor, sedus de cel care se lăsa la rândul său sedus, ajunge să simtă plăcerea celui care scrie, ludica debilitate a imaginaţiei, capabilă să răstoarne orice aşteptare şi orice stângace încercare de “identificare” a cititorului cu personajul favorit. Nu doresc însă, prin aceste rânduri, să-l acuz pe Boris Vian de genialitate. Ar fi, într-adevăr, o acuzaţie cu totul neîndreptăţită. Dacă scriitorul francez poate fi acuzat de ceva, atunci el trebuie acuzat de nebunie. Nu e vorba însă de banala afecţiune, ci de ceea ce versul poetului transcria prin adjectivul “trimbulind”. Şi poate că nimic nu i s-ar potrivi mai bine lui Vian, poate că nimic nu ar sta mai bine drept moto al creaţiei sale întregi, decât versul lui Nichita: “Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi.”

Paul Sandu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!