Pentru o teologie lucrătoare

Vorbeam într-un text mai vechi despre existenţa unor energii creatoare în interiorul Bisericii Ortodoxe Române şi dădeam drept exemplu două figuri monahale mai puţin cunoscute: Pr. Arhim. Policarp Sidor de la Mânăstirea Crasna (Gorj) şi Pr. Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu de la Mânăstirea Dintr-un Lemn (Vâlcea), ambii truditori neobosiţi pe altarul Ortodoxiei româneşti.

Încercăm în acest număr dedicat Părintelui Chesarie Gheorghescu să corectăm, pe cât posibil, nedreptatea la care Sfinţia Sa a fost supus, mai bine de şase decenii, chiar de către o parte importantă a ierarhiei BOR, prin menţinerea sa voită într-un con de umbră sau chiar prin izolarea sistematică care a îmbrăcat forma unui exil nesfârşit. Este adevărat că nu este un caz singular în Biserica Ortodoxă Română, dar este cu atât mai revoltător cu cât discutăm despre o figură ecleziastică notabilă, atât în planul cărturăresc, cât şi în cel duhovnicesc.

Trec peste faptul că am semnalat nu o dată situaţia Părintelui Chesarie în diverse publicaţii (ROST, ALDINE-România Liberă), mergând până la sprijinirea unor memorii înaintate de AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici) din Vâlcea, al cărei membru este şi Sfinţia Sa, către Patriarhia Română şi Episcopia Râmnicului, memorii care nu au condus la nici o rezolvare. Este trist şi regretabil că plecând de la Episcopia Râmnicului şi până la vârful Patriarhiei Române, nu se întreprinde absolut nimic pentru repararea tuturor injustiţiilor aduse unei personalităţi de anvergura Părintelui Chesarie Gheorghescu care se înscrie în lungul şir al martiriului românesc pentru Biserica lui Hristos. Să sperăm că propunerea de canonizare a tuturor martirilor români din secolul XX pe care am făcut-o în revista ROST (nr.iunie/2008) va avea vreun efect, spre cinstea ierarhiei BOR. Până atunci, ne propunem în acest număr să cinstim, aşa cum se cuvine, memoria Părintelui Chesarie Gheorghescu, prin prezentarea publicului larg al unui alt mărturisitor al oastei lui Hristos, a cărui jertfă cuminecătoare dă măsura unui autentic homo christianus.

Nu ne vom concentra atenţia asupra dimensiunii duhovniceşti a Părintelui Chesarie despre care pot depune mărturie ucenicii săi, ci asupra coordonatei intelectuale, a teologiei academice a Părintelui, prin analiza lucrării sale de doctorat, consacrate unei problematici dificile, a iconomiei divine şi iconomiei bisericeşti în cadrul învăţăturii ortodoxe, o lucrare cu o miză majoră pentru cercetarea teologică.

Susţinută în anii’80 ai secolului trecut, teza Părintelui Chesarie Gheorghescu este o contribuţie semnificativă în examinarea chestiunii iconomiei, constituind o lucrare de referinţă – deşi au trecut aproape trei decenii de la apariţia ei, ea îşi păstrează actualitatea, fiind printre puţinele cercetări pe această problematică extrem de spinoasă.

Lucrarea Părintelui Chesarie Gheorghescu, Învăţătura Ortodoxă despre Iconomia Divină şi Iconomia Bisericească (ediţia a II-a, Rm. Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2001, 455p) care operează o distincţie netă între teologia sau doctrina despre Dumnezeu în Sine şi iconomia dumnezeiască sau lucrarea lui Dumnezeu în vederea mântuirii lumii, era în 1980 “prima lucrare de teologie românească în care găsim această temă atât de larg expusă şi exemplificată pe baza multor texte din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi” (p.IX), potrivit afirmaţiei directorului de teză, Părintele Dumitru Stăniloae. Această discuţie asupra problemei iconomiei, atât de caracteristică şi tradiţională pentru teologia răsăriteană, a fost reactualizată de o a doua ediţie a lucrării în care Părintele Chesarie Gheorghescu adaugă un capitol substanţial consacrat câtorva aspecte curente ale realităţii ecleziologice, precum: Dialogul cu lumea în Biserica Romano-Catolică după documentele Conciliului Vatican II; Problema asemănărilor dintre creştinism şi celelalte religii, în gândirea patristică, până la începutul secolului al IV-lea; Tradiţie şi Biserică; Învăţătura despre Maica Domnului în Ortodoxie şi Catolicism; Născătoarea de Dumnezeu cea plină de har şi binecuvântată (Luca 1, 28-35); Învăţătura despre recapitularea lui Hristos în teologia ortodoxă; Învăţătura despre unirea ipostatică la Sf. Ioan Damaschin; Iisus Hristos – Mântuitorul; Revelaţia divină.

Prima parte a lucrării dedicată interpretării iconomiei dumnezeieşti, se structurează pe patru secvenţe esenţiale: Iconomia dumnezeiască după Sfânta Scriptură; Iconomia dumnezeiască după Sfinţii Părinţi (Irineu al Lyonului, Atanasie cel Mare, Grigore de Nyssa, Ioan Hrisostom, Fericitul Augustin, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi Grigore Palama); Sensurile iconomiei dumnezeieşti; Sfânta Treime şi actualizarea iconomiei dumnezeieşti în viaţa oamenilor prin Biserică. Sfântul Irineu al Lyonului este unul dintre primii Părinţi ai Bisericii care a pus în evidenţă sensurile fundamentale incluse în noţiunea biblică de iconomie dumnezeiască. El foloseşte acest termen la plural, aplicându-l diverselor momente şi acte ale iconomiei. Sfântul Irineu pune pe acelaşi plan iconomia cu lucrarea lui Dumnezeu realizată prin Întruparea lui Iisus Hristos. Teologul subliniază astfel caracterul universal al iconomiei, asociindu-l, precum Apostolul Pavel, cu recapitulatio, recapitularea oamenilor în Hristos. Noţiunea de recapitulatio are mai multe valenţe: aceea de a repeta, de a reproduce sau de a rezuma. În acest sens, gnosticismul constituie, potrivit Sf. Irineu, recapitularea tuturor ereziilor (Adversus haereses IV, 25, in P.G. VII, 1189). Aplicat lucrării de mântuire a lui Hristos, noţiunea de recapitulatio o indică uneori în totalitatea iconomiei lui Hristos, unde este vorba de faptul că Mântuitorul este cel care recapitulează omenirea pentru a o putea rezuma. Hristos recapitulează omenirea în sensul de a o restaura.

Doctrina asupra unirii sau recapitulării tuturor în Hristos, ilustrată indirect în Vechiul Testament şi explicit în Noul Testament şi în teologia patristică, reprezintă o trăsătură distinctivă a Eclesiei. Prin iconomia Întrupării şi prin lucrarea de mântuire, Biserica trebuie să reunească tot ceea ce există: Dumnezeu, om şi creaţie. Biserica este noua creaţie a Sfintei Treimi. Principiul comuniunii funcţionează în Biserică fie la nivelul structurii sale doctrinare şi sacramentale, fie la nivelul deschiderii sale ecumenice – ecumenic, în sensul originar al termenului oikoumenê, ci nu în cel păgubos de sincretism, precum se profilează în prezent. Recapitularea virtuală în Hristos şi actualizarea sa prin Biserică sunt aspecte centrale ale lucrării de mântuire în teologia ortodoxă. Prin urmare, iconomia dumnezeiască a devenit sursa şi fundamentul iconomiei bisericeşti.

A doua parte a lucrării consacrată iconomiei bisericeşti, se grefează pe două unităţii secvenţionale: Iconomie, acrivie, scop şi Mărturii istorice şi canonice privind folosirea iconomiei şi acriviei în viaţa Bisericii. Lucrarea cunoscută sub numele de iconomie bisericească care există în Biserica Ortodoxă, îşi are sursa în Tradiţia Bisericii (Predanie) şi în Evanghelie. Deşi ea este menţionată în numeroase scrieri patristice sau în anumite decizii conciliare ale Bisericilor autocefale ori în studiile teologilor contemporani, Biserica Ortodoxă nu a dat încă o definiţie oficială iconomiei. În pofida acestor lucruri, Biserica manifestă iconomia la nivelul conştiinţei sale, practicând-o, în anumite împrejurări, prin intermediul dragostei pentru a-şi împlini misiunea sa. Pornind de la corpusul unor texte canonice şi patristice discutate de Părintele Chesarie, rezultă că finalitatea iconomiei bisericeşti rezidă în posibilitatea de a atrage atenţia asupra valorii sale mântuitoare. Iconomia bisericească rămâne o derogare provizorie în raport cu acrivia. Ea este acordată într-o situaţie excepţională, fără a crea o nouă condiţie care s-ar impune, ca un drept permanent. Iconomia scapă oricărei reguli, dar aceasta numai într-un caz concret şi pentru o perioadă limitată, pentru a perturba regula permanentă (acrivia). Principiul formulat de Grigore de Nazianz pentru aplicarea iconomiei bisericeşti rămâne valabil.

Iconomia dumnezeiască şi iconomia bisericească constituie fundamentele unităţii ecleziale creştine. Comunitatea oamenilor se regăseşte în interiorul comunităţii de iubire, care este Biserica. Iconomia pune în valoare libertatea lui Dumnezeu care dă măsura dragostei Sale nemărginite pentru creaţia sa.

Lucrarea Părintelui Chesarie Gheorghescu reprezintă o contribuţie riguroasă la cercetarea teologică, prin erudiţia sa remarcabilă, prin coerenţa demonstraţiei, prin aplicarea multiplelor argumente, prin folosirea unei bibliografii variate, cu numeroase surse răsăritene şi occidentale. Avem de-a face cu un teolog profund, prin excelenţă, care se cere descoperit şi repus în circuitul public, o adevărată comoară a Ortodoxiei româneşti. Teologia academică românească ar avea numai de câştigat prin recuperarea moştenirii intelectuale a Părintelui Chesarie Gheorghescu, pentru o revigorare a studiului universitar, încă tributar sintezelor etnoteologice riscante.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!