Cine pe cine acuză de filetism?

Constat că în ultima vreme se fac tot mai multe speculaţii cu privire la filetism. Acum câteva luni, în paginile acestei reviste îl acuzam pe un bine cunoscut jurnalist român de filetism. Ceva mai de curând, mai exact cu ocazia afacerii Corneanu/Drincec, domnul Teodor Baconsky a formulat exact aceeaşi acuzaţie la adresa semnatarilor memoriului ce solicita caterisirea celor doi ierarhi. Pentru domnul Baconsky este evident faptul conform căruia mediile ecleziastice care au cerut aplicarea canoanelor “promovează filetismul, adică naţionalismul ecleziastic, uitînd că această atitudine a fost ea însăşi taxată drept erezie cu prilejul unui Sinod al Patriarhilor răsăriteni, convocat în secolul al XIX-lea”. De asemenea, domnul Baconsky nu pregetă să ofere ca alternativă la “ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor”, “ecleziologia deschisă a celor ce văd Biserica nu doar ca pe un mediu soteriologico-sacramental, ci şi ca pe un instrument civilizator”. Dat fiind faptul că mă număr printre semnatari, sunt nevoit să deduc faptul că implicit domnul Baconsky mă pune în postura măgarului din poveste care el zice şi tot el este. Drept consecinţă, mă simt nevoit să ofer câteva clarificări cu privire la erezia filetistă.

Dar mai întâi de toate ar trebui poate să subliniez concluzia care reiese în mod logic din afirmaţiile domnului Baconsky: cine nu ne împărtăşeşte “ecleziologia deschisă” este filetist, ergo este eretic. Extrapolez tocmai cu scopul de a aduce dezbaterea pe terenul unde aceasta trebuie să aibă loc, anume pe terenul ecleziologiei, ştiut fiind faptul că Biserica distinge într-adevăr între ecleziologie ortodoxă şi ecleziologie eretică. Din păcate însă constat că terenul de dezbatere preferat al domnului Baconsky nu este cel ecleziologic, ci cel retoric.

Domnul Baconsky ne mărturiseşte că se întreabă, “într-o notă inevitabil retorică”, dacă “mai poate astăzi o Biserică ortodoxă dintr-un stat membru UE să diabolizeze ca «eretică» o altă Biserică creştină care, pe lângă prigoana suferită sub comunism, e alcătuită din cetăţeni români cu aceleaşi drepturi?”. Fac o mică paranteză şi menţionez că nu reuşesc să pricep ce caută problematica drepturilor civile într-un caz ce nu priveşte nici limitarea dreptului de cetate al Bisericii Greco-Catolice, nici un eventual refuz de retrocedare de către BOR a unor proprieăţi care au aparţinut BGC. La fel cum nu am putut înţelege manifestaţiile publice de susţinere a Mitropolitului Banatului din partea membrilor unor alte confesiuni, ca şi cum n-am fi avut de-a face cu o simplă chestiune disciplinară în cadrul BOR, ci cu arestarea lui Laszlo Tokes, dacă nu chiar a lui Nelson Mandela. Cred că, de fapt, domnul Baconsky ne previne în mod subtil şi oarecum cinic asupra faptului că toţi cei care au încins hora ecumenică din cadrul UE beneficiază odată cu integrarea şi de dreptul de a nu fi consideraţi eretici. Şi probabil că acesta este şi motivul pentru care, atunci când vine vorba de presupusul nostru filetism, domnul Baconsky ne sugerează doar că suntem eretici şi nu ne-o spune în faţă. Vădit lucru, pentru domnul Baconsky, diplomat de profesie, forma discursului este extrem de importantă. În sine lucrul nu e rău deloc. Însă alunecă într-o perfidie deranjantă atunci când forma devine mai importantă decât conţinutul, sau mai rău, atunci când presupusa etichetă a discursului maschează lipsa de conţinut a acestuia din urmă. Într-un astfel de caz eleganţa eşuează în penibil şi ajungem să avem de-a face cu ceea ce se cheamă “limbă de lemn”.

Neintrând în categoria celor care se simt ofensaţi de apelativul eretic (tragic este să fii eretic, nu să ţi se zică astfel) şi care aleargă cu reclamaţia în plisc pe la toate forurile internaţionale care se ocupă cu protejarea drepturilor ereticilor, nu voi mai insista asupra subiectului, căci, după cum am spus, intenţia mea este să mut dezbaterea de pe acest teren steril. Nu pot însă să nu remarc faptul că, pe de-o parte domnul Baconsky este excesiv de precaut atunci când vine vorba de utilizarea termenului eretic, singurul care în mod paradoxal s-ar dovedi cu adevărat consistent în cazul de faţă şi a cărui utilizare ar putea stimula o dezbatere cu constructivă, însă de îndată ce trece de importanta problematică a ereziei, domnul Baconsky se dezbară de orice urmă de diplomaţie şi regresează la nivelul unui potop de invective care te face să crezi că ai de-a face cu alt autor. Să enumerăm numai câteva: “stalinişti”, “veninoşi”, “ignoranţi”, “anacronici”, “sectari”, “proşti”! Ce anume explică o asemenea ieşire vituperantă la adresa bieţilor semnatari, susţinuţi deschis de călugări îmbunătăţiţi precum părinţii Arsenie Papacioc si Justin Pârvu, care pe vremea lui Stalin au făcut temniţă grea, în timp ce actuala victimă a fanatismului ortodoxist, “sărmanul” Mitropolit Nicolae “se manifesta ca unul ce nu credea în preceptele şi dogmele bisericeşti, fiind convins că Biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare”? Pentru a afla răspunsul la această interogaţie propun să ne întoarcem la problema filetismului.

Ce este filetismul? O erezie condamnată în 1872 de către un Sinod local Constantinopolitan, erezie ce presupune “formarea de biserici etnice, fiecare acceptând numai membrii propriei sale etnii, excluzându-i pe străini şi fiind condusă exclusiv de păstori aparţinând etniei în cauză.”1

Domnul Baconsky asociază în mod abuziv deciziei sinodale de la 1872 şi o presupusă opţiune pentru o ecleziologie nu doar “soteriologico-sacramentală” ci şi “civilizatoare”. Nu numai că Sinodul cu pricina nu s-a pronunţat în favoarea ecleziologiei “civilizatoare” a domnului Baconsky, dar pur şi simplu problematica dânsului nici nu s-a aflat pe agenda Patriarhilor ortodocşi reuniţi la Constantinopol. Rezultă clar din actul sinodal în cauză că, în măsura în care exigenţa civilizatoare presupune izolarea eclezială a creştinilor de o anumită naţionalitate de creştinii de alte naţionalităţi, avem de-a face cu o atitudine eretică. Să nu uităm că la vremea respectivă naţionalismul reprezenta elementul civilizator prin excelenţă, sau altfel spus, în mod paradoxal, naţionalismul importat din Occident în secolul XIX este într-un fel părintele actualei febre civilizatoare pro-europene. Domnul Baconsky raliază aşadar o agendă modernizatoare şi pro-occidentală la o hotărâre sinodală care a fost în esenţă atât anti-modernă cât şi anti-occidentală. Şi evident nu pentru că Sinodul avea ceva cu rasele din Apus, aşa cum s-ar grăbi probabil să replice domnul Baconsky, îngrozit la auzul unor asemenea blasfemii. Căci aici atingem punctul nodal al argumentaţiei sale. Aceasta din urmă se bazează pe unul din sofismele preferate ale elitei intelectuale post-decembriste, conform căruia a fi anti-ecumenist înseamnă implicit a fi naţionalist, filetist, înseamnă de asemenea a fi legionar, ba mai mult, uneori înseamnă chiar a fi “naţional-comunist” şi simpatizant al cuplului Vadim-Păunescu.

Deşi îi arată cu degetul pe presupuşii filetişti/izolaţionişti, domnul Baconsky nu pregetă, pe de altă parte, să reclame “amestecul în treburile interne” atunci când unele Biserici surori solicită în mod legitim explicaţii cu privire la comportamentul Mitropolitului Corneanu. Desigur, domnul Baconsky ar trebui să ştie că dogmele, ecleziologia şi canoanele aparţin întregii Ortodoxii şi că nu s-au “naţionalizat” odată cu acordarea autocefaliei. Dar ne serveşte un sofism şi mai mare. Este mai mult decât evident că, atunci când critică izolaţionismul din Biserică, Sinodul de la 1872 nu se referă la refuzul comuniunii cu alte confesiuni creştine. Nici măcar un seminarist corigent la Istoria Bisericii n-ar putea să afirme o asemenea enormitate şi, sincer să fiu, îmi este greu să înţeleg cum un teolog de talia lui Teodor Baconsky poate să facă astfel de asocieri. Este clar că Sinodul critică genul de izolaţionism cu care domnul Baconsky însuşi cochetează, după cum reiese din atitudinea sa vizavi de reacţia bisericilor surori, anume izolaţionismul intra-orotodox.

Domnul Baconsky afirmă că “nu poate admite că greco-catolicii români sunt eretici”. Or, ce altceva reprezintă această afirmaţie decât o formă de filetism à l'envers? Dacă filetismul în variantă clasică exclude pe motiv de naţionalitate, filetismul domnului Baconsky include pe baza aceluiaşi motiv. Cât priveşte neputinţa de a admite că greco-catolicii sunt eretici, am fi tentaţi să credem că avem de-a face doar cu respingerea unei terminologii prea dure, cu căutarea unui termen mai “soft”, mai diplomatic, ceea ce n-ar fi o problemă. Însă domnul Baconsky însuşi ne contrazice din moment ce afirmă că “izolaţioniştii/filetişti” (a căror ecleziologie după cum a mărturisit nu o împărtăşeşte) “au certitudinea că Adevărul constituie monopolul Bisericilor ortodoxe şi că toate celelalte Biserici sunt heterodoxe sau chiar eretice”. Or, dacă potrivit domnului Baconsky greco-catolicii nu sunt nici eretici, nici heterodocşi şi probabil că nici măcar schismatici2, atunci ce sunt?! Nu rămâne decât varianta că sunt şi ei tot ortodocşi!

Mai mult decât atât, prin incapacitatea mărturisită de a accepta că greco-catolicii sunt heterodocşi, domnul Baconsky se situează automat în antagonism cu decizia luată de Sfântul Sinod în cazul Corneanu/Drincec, decizie pe care altminteri o laudă (probabil că doar pe motiv de “europenitate”) ignorându-i însă substanţa. La rigoare, Sfântul Sinod a precizat clar că interzice împărtăşirea şi împreună slujirea cu creştini de alte confesiuni şi că cei care încalcă regula, ierarhi, clerici sau mireni, vor fi după caz, caterisiţi sau opriţi de la împărtăşanie. Or, pentru care alt motiv ar interzice Sinodul comuniunea cu alţi creştini decât pentru motivul că aceştia (în afară de cazurile când sunt doar schismatici însă după cum am precizat nu acesta este situaţia greco-catolicilor) nefiind ortodocşi sunt implicit heterodocşi? În caz contrar, dacă e să fim de acord cu domnul Baconsky, ar rezulta că BOR nici nu reprezintă o biserică, ci este mai degrabă o clică schismatică, care nici măcar nu discriminează pe criterii naţionale, ci o face pe criterii pur arbitrare. Domnul Baconsky laudă decizia Sinodului de a-i ierta pe cei doi ierarhi care au încălcat canoanele Bisericii subliniind faptul că prin aceasta “ierarhii noştri au rămas fideli principiului biblic potrivit căruia Dumnezeu «urăşte» păcatul şi nu pe păcătoşi”. Însă ne poate lămuri domnul Baconsky la ce păcat se referă atâta timp cât, în opinia domniei sale, greco-catolicii nu sunt nici eretici, nici heterodocşi şi probabil că nici măcar schismatici? Din două una: ori Mitropolitul Corneanu şi episcopul Drincec au păcătuit şi atunci greco-catolicii sunt eretici, ori greco-catolicii nu sunt eretici şi atunci cei doi ierarhi nu au păcătuit!

În definitv, reacţia imprecativă de sorginte viscerală a domnului Baconsky asupra căreia m-am oprit la începutul articolului, atât de nespecifică pentru personajul în cauză, trădează neputinţa. Mai întâi neputinţa de a găsi argumente. Apoi neputinţa de a găsi un laicat şi nu numai. Domnul Baconsky afirma sarcastic că memoriul care solicita caterisirea celor doi ierarhi a fost depus la Patriarhie de “nişte ONG-uri” cărora li s-au alăturat “câteva mănăstiri”. Dar de fapt care este realitatea peisajului? De o parte zeci de mănăstiri şi asociaţii ale laicatului ortodox, mii de credincioşi, suţinuţi de întreaga comunitate monahală de la Sfântul Munte şi de mai multe Biserici surori. De cealaltă parte, cu excepţia notabilă a câtorva foşti deţinuţi politici, nu-l avem decât pe domnul Bacosnky alături de câţiva colegi le la Dilema şi de la GDS. Chiar aşa domnule Baconsky! Care laicat? Dumneavoastră afirmaţi că “Ortodoxia autentică va rămâne universală sau nu va fi de loc”. Amin! Ce altceva pot să spun decât că gura păcătosului adevăr grăieşte!

Alexandru Racu

____________________________________

1Maximos, Metropolitan of Sardis, The Oecumenical Patriarchate in the Orthodox Church, Thessaloniki, 1976, pp. 303-309

2Trebuie să precizăm că se afirmă deseori, în mod neinformat, faptul conform căruia catolicii, de rit latin sau de rit oriental, ar fi doar schismatici ceea ce este fals, după cum se pronunţă dealtfel mai multe sinoade locale şi mai mulţi sfinţi părinţi. Romano-Catolicii şi Greco-Catolicii sunt eretici întrucât au modificări la nivel de dogmă nu doar la nivel de practică canonică, practică liturgică şi organizare ecleziastică. Schismatici sunt spre exemplu stiliştii.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!