Despre două tipuri de curaj

„Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi

ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El”

Ioan 11, 16.

În numărul din august 2008 al revistei Idei în Dialog, dl. H.-R. Patapievici pledează pentru valorile umaniste într-o mişcătoare recenzie a unei cărţi tulburătoare. Redau rezumatul acestei cărţi aşa cum o descrie dl. Patapievici: „Viaţa nu valorează nimic fără demnitate, libertate, respect, pietate, căutare a adevărului şi a divinităţii; viaţa îşi arată ce are mai bun într-un anumit fel de a o trăi – cum ar fi conversaţiile între egali, dezbaterile între prieteni, controversele desfăşurate sub semnul nobleţei de spirit; aristocraţia spiritului, susţine Riemen, este umanismul, iar umanismul este o valoare universală; o societate care nu preţuieşte ca pe cel mai înalt lucru căutarea dezinteresată a adevărului, năzuinţa de a realiza frumuseţea şi pasiunea de a înfăptui binele nu se poate numi cu adevărat civilizată; civilizaţia este ameninţată atît din exterior, prin barbaria violenţei, cît şi din interior, prin barbaria uitării; noi, astăzi, sîntem expuşi ambelor feluri de barbarie. Acest argument este o pledoarie plină de îngrijorare şi iubire pentru valorile umaniste ale civilizaţiei europene.”

Nu ştiu dacă autorul cărţii face vreo legătură între avansarea barbariei şi înlocuirea creştinismului de umanism, altfel spus, între antiumanismul postmodern şi anticreştinismul umanismului antropocentric. În orice caz, antiumanismul postmodern, după cum o arată şi Löwith în articolul pe care l-am tradus mai jos, este mai aproape de creştinism decît umanismul atunci cînd denunţă iluziile umaniste. Pe bună dreptate, ne spune Löwith, a denunţat postmodernismul iluziile crezului umanist. Numai că postmodernismul, la fel de anticreştin precum şi umanismul pe care-l condamnă, a contestat pretenţiile umanismului în numele unui nihilism radical. Dimpotrivă, creştinismul le contestă în numele Adevărului absolut.

Pentru că este o falsă religie, umanismul nu a reuşit şi nu poate reuşi să împiedice barbaria. Dar mai întîi, de ce este umanismul o religie? Umanismul este o religie în sine atunci cînd afirmă că „omul poate cunoaşte adevărul, bunătatea, frumuseţea şi poate realiza libertatea, justiţia, dragostea şi generozitatea. Orice civilizaţie se bazează pe împrejurarea că omul îşi întemeiază demnitatea şi identitatea personală nu pe realitatea sa fizică, ci pe străduinţa de a realiza un ideal nemuritor.” Idealismul este ideal, într-adevăr, dar cu o singură condiţie: să nu se întîlnească cu realul. Căci, la nivelul realităţii, istoria ne aminteşte că toate civilizaţiile întemeiate pe „idealuri nemuritoare” au ajuns să calce în picioare demnitatea şi identitatea omului – în afară de singura civilizaţie întemeiată pe piatra ignorată de umanişti, pe un ideal întrupat, pe insuportabila, respingătoarea realitate fizică a rănilor din coasta şi din palmele sîngerii ale Idealului răstignit. A fost răstignit de lume, spre groaza ucenicilor dar şi spre oroarea umaniştilor. Umaniştii, desigur, nu l-ar fi răstignit, ci ar fi preferat o veşnică dezbatere de idei, ar fi continuat să-L viziteze pe furiş, precum Nicodim. Fără să înţeleagă nimic, de vreme ce nu vor decît să înţeleagă. Umaniştii sînt astfel prinşi în cercul vicios al căutării veşnice a unei credinţe care să-i ajute să înţeleagă. Or, credinţa nu realizează o mai deplină înţelegere, ci o viaţă mai deplină. Înţelegerea este ulterioară şi ea nu poate fi, în cazul credinciosului autentic, decît reflexul unei vieţi noi, este mărturisirea acestei vieţi.

Umanismul este o religie fiindcă se confruntă cu moartea, pe care îşi imaginează că o poate depăşi printr-o atitudine senină, vag sapienţială. Cum spune dl. Patapievici în finalul prezentării cărţii lui Riemen, „ultima şi cea mai importantă valoare a umanismului este curajul: nu doar cel moral, ci şi curajul fizic în faţa morţii.” Astfel descris, umanismul nu este „o valoare universală”, cum doreşte dl. Patapievici să ne facă să credem, ci o religie; mai puţin una universală, cît una a oamenilor de elită, una celebrată în dialogul dintre aristocraţii spiritului. Nici nu-i de mirare că un asemenea neostoicism cultural este tot mai lipsit de fideli, spre regretul dlui Patapievici şi al egalilor domniei sale. Pentru că, la limită, omul postmodern nu se teme de moarte; el se teme de viaţă. El are nevoie de curaj nu pentru a putea muri, ci pentru a trăi, pentru a lua zilnic povara certitudinii lipsei de sens precum Sisiful lui Camus, sau a ignoranţei docte a lui Socrate, sfîntul patron al umaniştilor din toate timpurile. După cum se va vedea din textul următor, între umanist (reprezentat de idealul clasic al omului ales, preluat apoi de idealul gentlemanului din Anglia secolelor 17-18) şi creştin nu există diferenţe, ci o opoziţie radicală. Creştinul nu este un spirit ales, ci un om înviat. Pe el nu-l interesează nobleţea de spirit, ci spiritul viu. Doar în lumina Duhului poate fi văzută măreţia ridicolă a idealului omului cultivat.

Dar de ce este umanismul o falsă religie? Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie amintită mai întîi o lucrare fundamentală a lui Löwith, Meaning in History. În acest volum, fostul discipol al lui Heidegger arată cum înţelegerea creştină a sensului istoriei a fost înlocuită de ideea de progres şi că secularizarea constă în umanizarea valorilor creştine. Aşa cum o demonstrează Löwith şi în eseul de mai jos, valorile umaniste sînt în esenţa lor nu doar diferite, ci de-a dreptul opuse valorilor creştine, chiar dacă noi continuăm să întrebuinţăm termeni identici şi pentru unele, şi pentru celelalte. Singura posibilitate de a salva valorile creştine, adevărul omului şi sensul istoriei, afirmă Löwith, constă în plasarea lor într-o perspectivă eshatologică. Prin urmare, eseul lui Löwith este cu atît mai urgent astăzi, cînd o elită necreştină încearcă să reformuleze creştinismul în acord cu standardele şi categoriile lumii acesteia. Umanizarea creştinismului va distruge, o dată cu creştinismul, şi singura posibilitate de salvare a omului. Dacă omul nu va căuta să se îndumnezeiască prin Fiul lui Dumnezeu făcut om, atunci va deveni pe nesimţite tot mai barbar, chiar în timp ce va „căuta adevărul şi divinitatea.” Căutarea adevărului nu poate fi „dezinteresată”, cum cred umaniştii, decît atunci cînd nu ai un suflet de salvat.

După cum arăta Löwith în Meaning in History, totalitarismele sînt făcute posibile de iluzia că „omul poate cunoaşte adevărul, bunătatea, frumuseţea şi poate realiza libertatea, justiţia, dragostea şi generozitatea”. Tocmai această iluzie explică de ce un Heidegger a putut simpatiza cu nazismul, de ce în Rusia stalinistă atît de mulţi oameni de cultură (scriitori, filozofi, poeţi, pictori, muzicieni) au crezut în comunism (dar nu şi de ce elita românească de astăzi cochetează cu puterea; explicaţia, în acest caz, este tot atît de prea-omenească pe cît de evidentă.) Fiindcă nu-i destul să legi esenţa umanismului de esenţa omului şi esenţa omului de temeiul adevărului, cum o face Heidegger în Scrisoare despre „umanism”, cîtă vreme acest adevăr nu are nimic în comun cu Cel care a spus despre Sine că este Adevărul. După ce au înţeles consecinţele idealismului lor, umaniştii ruşi din prima jumătate a secolului trecut şi-au exprimat curajul printr-un glonţ în cap. Iar ceilalţi, mai puţin curajoşi, au fost ajutaţi să moară de barbarii pe care îi sprijiniseră. Cum spune părintele A. Schmemann, o religie mincinoasă este o religie care îi ajută pe oameni să moară. Că o face prin ignorarea voită a Adevărului sau prin deportarea în lagărele de exterminare, este secundar.

Umanistul aşteaptă de la creştinism să i se spună că este o făptură aleasă şi unică. Creştinismul îi spune însă că este un păcătos, ca toţi oamenii, nevrednic, ca toţi oamenii, de harul lui Dumnezeu. Dar îi spune totodată şi că adevăratul curaj nu este cel dinaintea morţii, ci acela prin care cerem credinţa în Cel care S-a dat pe Sine morţii pentru ca noi să fim vii, astfel încît „şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rm. 14, 8). Aşadar, dacă este adevărat că omul este ales şi unic, această se împlineşte nu prin cultura profană, ci în Persoana Fiului Întrupat. În afara Fiului nu există persoane, ci doar indivizi ai unei specii anume din cadrul naturii. Nişte animale bipede, fără pene şi, ca semne distinctive, cu o carte sub braţ şi cu un deget la tîmplă. Adevăratul curaj nu constă în acceptarea senină a morţii sau în sfidarea ei, ci în luarea voluntară a morţii Celui care a omorît moartea, constă în a muri împreună cu Cel viu. Curaj adevărat are cel care înfruntă moartea adevărată, care este moartea spirituală. Căci a avea curaj în faţa unui fapt inevitabil, cum este moartea fizică, nu este curaj, ci resemnare. Adevăratul curaj nu constă în înfruntarea morţii fizice, ci în înfruntarea morţii spirituale, faţă de care moartea fizică nu este decît un tip, o icoană. Moartea fizică nu are sens decît în planul morţii şi vieţii duhovniceşti. Umanistul nu poate înfrunta moartea fizică fiindcă nu ştie ce este moartea fizică. Aşa cum nu ştie nici postmodernul, care opune idealismului umanist realismul desfigurator al morţii. Dar realismul postmodern nu este un realism propriu-zis, ci sarcasm şi cinism îndreptăţite doar în măsura în care moartea fizică este limita şi testul vieţii. Creştinismul opune însă şi unora, şi altora, o teologie orientată eshatologic, aşa cum o arată Löwith în finalul eseului său, o vestire a Împărăţiei din care nu numai moartea a fost scoasă afară, ci şi viaţa veacului acestuia. Vieţile noastre sînt contaminate de moarte fiindcă, după ce ne-am înstrăinat de Dătătorul vieţii, L-am ucis atunci cînd „a venit în ale Sale” (In. 1, 11) şi astfel ne-am separat pentru totdeauna de El. De-atunci, lucrurile s-au schimbat radical: nici o întîlnire nu mai este cu putinţă, nici o împăcare nu mai este posibilă, decît în măsura în care îl însoţim pe Crucea pe care noi l-am pus. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, i se striga în batjocură, „dă-te jos.” Or, El a rămas pe Cruce pentru a ne da pe noi jos de pe ea, a intrat în moarte şi a rămas în ea pînă a treia zi pentru a ne scoate pe noi din ea. Dar pentru a putea fi scoşi din moartea noastră, trebuie să ne întîlnim cu El acolo unde El ne-a dat întîlnire: în moartea Lui.

Putem avea rezerve faţă de încercarea lui Löwith de a împinge sursa adevărului învăţăturii creştine în eshaton. Probabil că autorul a urmărit o anumită simetrie: aşa cum sursele idealului gentlemanului (ca şi ale umanismului despre care vorbeşte Riemen în cartea recomandată de dl. Patapievici) se află în antichitatea păgînă, sursele creştinismului s-ar afla dimpotrivă, în viitor, la capătul istoriei. Numai că Hristos ne spune că „este cu noi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacurilor” (Mt. 28, 20), că El nu este doar Cel care va veni, ci şi Cel care vine fiindcă a venit deja. Venirea lui Hristos este o revenire. De aceea, fiecare creştin ştie că petrecerea sa în timp, în istorie, se desfăşoară într-un „acum” asigurat, întemeiat prin Întrupare. Apocalipsa este dezvăluirea Celui care acum este ascuns, este o arătare de felul celei de pe Tabor, dar pe care atunci o vor vedea toţi oamenii, de la Adam la ultimul om ce se va fi născut. Oare cu ce curaj îl vor privi atunci la Faţă pe Cel care este Viaţa lumii umaniştii care au preferat să-şi exerseze curajul contemplînd neantul morţii? „Şi în zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla şi vor dori să moară; moartea însă va fugi de ei” (Apoc. 9, 6).

Gheorghe Fedorovici

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!