De la legionarism la sfinţenie

Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu , adunate şi adnotate de monahul Moise, editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

Atitudinea faţă de legionari este unul din aspectele controversate ale cărţii. Monahul Moise are o poziţie curajoasă, reuşind să nesocotească tabu-urile care s-au creat în lumea românească în jurul Mişcării Legionare. Nu cade nici în idolatrizarea Legiunii, sau măcar în încercări de reabilitare a ei, dar nici nu o diabolizează. Pe ansamblu, are o atitudine corectă, echilibrată, pe alocuri binevoitoare în interpretarea şi sublinierea substanţei sale de mişcare spirituală. Ucenicia în Frăţiile de Cruce sau chiar în Mişcarea Legionară, monahul Moise o vede ca o pregătire hărăzită de Dumnezeu pentru primirea martiriului în închisorile comuniste întru ispăşirea păcatelor personale şi comunitare şi întru desăvârşire. Căci mai toţi legionarii, sau frăţiorii de cruce au ajuns în închisori, iar acolo au avut un comportament admirabil. Autorul cărţii, fiind monah şi teolog, relevă şi scăderile faţă de credinţa ortodoxă ale legionarilor. Astfel, monahul Moise îl citează pe Ioan Ianolide: “Orgoliul se ascundea în noi sub tainica mantie a onoarei şi a fost o luptă grea până ce aşa-zisa demnitate şi onoare s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”

Datorită legionarismului din stadiul iniţial al vieţii acestor martiri, căci se vede că a fost depăşit în condiţiile aspre ale detenţiei, Biserica Ortodoxă ezită să ia vreo hotărâre în privinţa canonizării unora dintre ei, între care se află şi Valeriu Gafencu. Probabil ia în calcul posibile atacuri ale unor “democraţi” anti-fascişti, pro-europeni şi stângişti politically correct. Cum însă în cazul unora dintre ei, ca la Valeriu Gafencu de pildă, dovezile de sfinţenie sunt clare, concludente şi canonice, orice ezitare, orice tăcere este cedare în faţa duhului lumii, străin de duhul Sfintei Biserici a lui Hristos.

La Valeriu Gafencu ajunge să vadă, treptat, pe drept cuvânt, o subordonare a creştinismului faţă de naţionalism şi de politică. Naţionalismul-creştin, aşa cum era asumat şi trăit de legionari şi de fraţii de cruce, poate fi o bază de pornire pentru desăvârşirea creştină, căci propune anumite principii care te pot apropia de credinţă. Dar el nu este suficient până la sfârşit. Legionarismul rămâne cantonat într-o ideologie, propune diverse mijloace, unele chiar de natură totalitară, spre atingerea unor scopuri pământeşti. Ceea ce îi dă o turnură aparte este latura lui spirituală. Spre deosebire de celelalte doctrine ale timpului său, liberalismul, ţărănismul, social-democraţia şi toate multiplele direcţii politice ale vremii, care declară neutraliatea tipic modernă faţă de valorile ultime, metafizice, de tipul credinţei creştine, legionarii vorbesc şi despre Hristos. Şi chiar dacă am presupune că vorbesc fals – căci ei sunt încă, în calitate de oameni politici, exponenţi ai omului vechi, neînduhovnicit –, apelul la Hristos este totuşi o şansă. Adeseori credinţa creştină a legionarilor se subordona filetist naţionalismului sub raport doctrinar. Iar adesea, cum unii dintre ei recunosc, virtuţile legionare, în primul rând onoarea şi demnitatea, erau pavăze în spatele cărora se ascundeau păcate precum mândria. Acestea toate însă au fost topite în creuzetul închisorilor comuniste.

Părintele Arsenie Papacioc vede în suferinţa din temniţele comuniste marea sa şansă de înduhovnicire. “Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acolo. Eu binecuvântez timpul acela. Am petrecut ani în pustie, dar n-am avut posibilitatea de acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.”

Noi nu mai păstrăm sensul suferinţei, vedem în ea doar aspectul privativ, faptul că ne lipseşte de bunurile lumii acesteia, după care tânjim neîncetat. Am putea, cu mari eforturi intelectuale, să acceptăm oarece privaţiuni în schimbul unor avantaje clare, cam aşa cum manechinele renunţă la anumite feluri de mâncare ca să îşi păstreze silueta. Dar o suferinţă crâncenă şi, pe deasupra, nemeritată, nu ne mai e cu putinţă de înţeles. Astfel de mărturii, precum aceea a părintelui Arsenie şi a altor nevoitori din închisorile comuniste ne rămân străine, oricât de atenţi le-am citi. Aparţinem unei alte lumi, în care suferinţa e un cuvânt străin. Dacă parcurgi mărturiile acelei perioade râmâi uimit de cantitatea imensă de suferinţă pe care au putut-o îndura acei bieţi oameni, deţinuţi politici ai unui regim criminal.

Suferinţa însă nu este mântuitoare prin sine, ci dacă este primită cu credinţă, închinată lui Hristos, dacă este o jertfă pentru răscumpărarea păcatelor pe care orice om le are. Desigur, ceea ce au pătimit deţinuţii politici între 1948 şi 1964, nu a fost voit de ei. Dar, chiar dacă suferinţa le-a fost impusă din afară, ea a putut fi preluată de fiecare ca parte a unui program divin de curăţire de patimi. Sunt numeroase mărturiile din închisoare care numesc această perioadă ca una binecuvântată de Dumnezeu, ca o revărsare de har. Resursele sufleteşti dobândite în asemenea situaţii de mizerie şi suferinţă extremă pot duce la o viaţă duhovnicească densă, pe care traiul obişnuit nu le poate oferi vreodată.

Mărturiile înregistrate în închisori sunt, uneori, năucitoare: “Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta este un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie... Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea.” Aceasta nu este halucinaţia unui bolnav. Vorbele spuse aici certifică o luciditate extraordinară, dar o luciditate care are acces la lumea duhului, prin care deja se întrevede Împărăţia Cerului. În ciuda stăpânirii întunericului peste oameni, produs de un regim comunist şi ateu, Hristos este aproape, El se înfăţişează celor ce plâng, încredinţându-i de victoria finală a credinţei, de izbăvirea de rău.

Iubirea, aşa cum o înţelegea Valeriu Gafencu, nu este o simplă vorbă pe care o spui celor din jur, un cuvânt care se rosteşte şi în lumea noastră atât de des că s-a demonetizat şi nu mai ştim prea bine ce înseamnă. Iubirea este capacitatea de jertfă, de dăruire către cei din jur, este puterea de a-ţi da haina, la propriu, aproapelui aflat în nevoie, disponibilitatea de a dărui ceea ce ai pentru binele lui.

Suferinţa şi moartea îţi acutizează privirea, îţi dau aptitudini pe care o viaţă banală, oricât ar fi de mult ar căuta să se apropie de sensul lucrurilor, nu le poate descâlci. În apropierea morţii, Gafencu mulţumeşte lui Dumnezeu. Testamentul lui spiritual este un îndemn la credinţă: “Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune.” Îndemnurile pe care le dă Gafencu sunt cele ale unui sfânt. Toată fiinţa noastră să o închinăm lui Dumnezeu. Viaţa este o cruce grea dar, cu credinţă în Hristos, vor fi înfrânţi toţi vrăjmaşii. Credinţa este o putere care ne vine de la Dumnezeu, echilibrată şi lucidă, nu închipuirea unui fanatic. Oamenii trebuie iubiţi şi ajutaţi, căci vrajmaşul caută să îi răpună. Într-adevăr, ateismul acela militant şi sălbatic a dispărut din istorie, dar nici înlocuitorii lui nu sunt mai breji.

Înainte vreme, în timpuri mai puţin postmoderne ca ale noastre, ideea sacrificiului, inclusiv de sine, era o idee aproape comună. Se accepta îndeobşte că orice lucru însemnat, nu neapărat care ţine de sfera religioasă, se face cu trudă, cu renunţări şi cu osteneli, că efortul este înscris în legea firii şi că altfel nu se poate. De la un timp, nu prea demult însă, astfel de idei au devenit caduce. Îmi amintesc cum fostul preşedinte Emil Constantinescu spunea pompos, în campania electorală, că în Romania nu vor mai exista generaţii de sacrificiu. Şi, într-adevăr, nu au mai existat (chiar dacă domnia-sa nu a contribuit prera mult la asta), indiferent de consecinţele pe care un asemenea lucru le poate avea. Odată ce economia a început cât de cât să se mişte, lumea a intrat într-o fază de hedonism extrem. Dacă înaintaşii noştri, şi chiar semeni ai noştri mai în vârstă, declarau că şi-au dus viaţa cu scopul ca generaţiilor următoare să le fie ceva mai bine decât lor, acum un asemenea lucru a devenit greu de priceput. Nu avem nimic împotrivă ca nepoţii sau strănepoţii noştri să trăiască oricât de bine vor ei, dar asta nu ne priveşte pe noi. E treaba lor cum îşi vor aranja viaţa lor proprie, pe noi acum ne interesează să ne-o trăim pe a noastră în cel mai agreabil mod cu putinţă.

Şi înainte au existat oameni egoişti, persoane care au căutat cu orice preţ satisfacerea propriilor pofte, dar numai acum acest mod de viaţă a fost ridicat la rang de principiu, a fost înscăunat în centrul existenţei personale a fiecăruia. Cei ce aveau un comportament centrat exclusiv pe satisfacerea propriilor dorinţe, individualist şi egoist, erau sancţionaţi de legea morală recunoscută implicit la nivel comunitar. Erau o minoritate care avea să înfrunte oprobriul semenilor. Acum însă totul te îndeamnă la satisfacerea propriilor pofte, acesta e singurul comandament de care mai ascultă individul din jurul nostru. O mulţime de mesaje publicitare din mass-media ne propun aşa ceva: de ce să aştepţi, de ce să amâni? Bucură-te acum! Un hedonism de cea mai joasă speţă ne este inoculat prin toate mijloacele astfel încât nu mai ştim cum să ne mai sustragem acestui curent general. Un astfel de stil de viaţă, centrat pe plăcere, face din oameni un soi de imbecili superiori. Capacităţile noastre, şi fizice şi mintale, se atrofiază pe zi ce trece căci, din cauza luxului, nu mai suntem nevoiţi să le folosim. Tehnica a ajuns la asemenea performanţe încât sunt suficiente apăsarea câtorva butoane pentru a avea fie răcoare vara, fie căldură iarna, pentru a ne aşeza comod şi a savura toate bunătăţile lumii. Nu mai avem pentru ce lupta, nici ce apăra, poate doar plictisul îmbuibării să ne mai dea târcoale din când în când, dar sunt convins că ştiinţa va descoperi niscaiva pastile ca să rezolve şi buba asta.

Nu ştiu ce ne mai poate salva din această stare. Chiar creştinismul pe care îl mai mărturisim câţiva dintre noi are acest chip al acomodării cu lumea, al beneficiului tuturor acestor mijloace de imbecilizare, al refuzului subtil al ascezei. Aceasta este victoria societăţii de consum asupra credinţei. Cartea monahului Moise despre Valeriu este una din puţinele care ne pot problematiza viaţa. Căci dacă adesea primim învăţătura creştină fără să ne mişcăm din starea confortabilă în care ne plasăm, aici vedem un alt mod de vieţuire, care ne e cu totul străin dar care poartă cu el posibilităţi mult mai mari de realizare a esenţei omului, de apropiere de Dumnezeu. Şi, în măsura în care nu suntem total pervertiţi, vom recunoaşte superioritatea acestui mod faţă de căldicelul în care ne aflăm noi şi în care ne simţim atât de bine. Lecţia supremă a acestei cărţi este că suferinţa ne apropie de Dumnezeu.

Suferinţa este salvatoare. În mod obişnuit în societate, omul este plin de patimi şi de întuneric pe care nici măcar nu şi le conştientizează, în ciuda gradului de civilizaţie pe care îl atinge; sau poate că civilizaţia este, uneori, un mod de a ne ascunde aceste patimi. Doar întâlnirea cu Dumnezeu, prin suferinţa provocată de regimul criminal şi ateu care a bântuit Romania din acei ani poate strivi egoismul şi orgoliul ce acoperă eul profund al omului. Iar credinţa, pe măsură ce omul se curăţeşte, duce la comuniunea în iubire cu Hristos. “Trăirea lăuntrică transformă firea, umple mintea de cunoştinţă, întăreşte voinţa, curăţeşte inima şi face din om un purtător al lui Hristos.”

Viaţa lăuntrică a credinciosului se desfăşoară în vederea vieţii comunitare, a vestirii lui Hristos, a intrării în comuniune cu ceilalţi. Nici unul din polii vieţii umane, sufletesc sau comunitar, nu este nesocotit. În plan social sunt de făcut încă foarte multe: o “reîncreştinare a creştinilor” şi o “încreştinare a necreştinilor.” Mesajul lui Valeriu este mult mai stringent astăzi, in lumea noastră dezaxată şi postmodernă, decât în momentul în care a fost spus, în temniţele comuniste. “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8), dar se cere înfăţişat în formele specifice ale fiecărei epoci de către oamenii de seamă, pe înţelesul semenilor lor. Pentru noi, copleşiţi de bunăstare, acest mesaj e tot mai palid. Pentru ei, însă, cei ce au suferit în închisori, mulţi dintre ei, ca Valeriu însuşi, chiar murind acolo, lucrurile au o altă turnură şi capătă o altă semnificaţie. Să privim cu respect la semnificaţia pe care o dau ei vieţii şi trăirii creştine, să ieşim din somnul nostru şi să luăm aminte la viaţa şi la cuvintele acestor înaintaşi.

Care este scopul vieţii creştine: ca Dumnezeu să fie totul în toate. Viaţa întreagă, fapte, gânduri, vorbe, munca, relaţiile cu ceilalţi să fie rugăciune de iubire către Dumnezeu. Trebuie să vedem lucrurile, să le iubim prin Dumnezeu, nu să ne legăm de ele în mod pătimaş. “Şi azi iubesc porumbeii, dar nu-mi simt sufletul legat de ei, ci-i iubesc prin Dumnezeu. Şi înţeleg că iubirea lui Dumnezeu nu mă va părăsi niciodată” Pentru omul obişnuit lucrurile au însemnătate dacă îi servesc cumva, ele există numai în vederea satisfacerii trebuinţelor umane: fie o poftă a trupului, fie orgoliu, fie doar plăcerea de a-l avea. De aceea, orice vieţuire creştină începe şi continuă cu o asceză menită să ne dezrobească de prezenţa tuturor acestor lucruri în care mă pierd. În stadiile mai înaintate ale vieţii creştine, în care omul se apropie de sfinţenie, aşa cum a ajuns Valeriu, lumea nu mai e ceva de care ne folosim, ci un dar de la Dumnezeu. Din iubire, Dumnezeu se oferă omului, mai întâi prin intermediul lumii, iar lumea devine treaptă de urcuş spre Cer. La sensul acestor cuvinte nu se ajunge oricum, chiar dacă ele par la îndemâna tuturor, ci se relevă doar după experienţe cumplite de viaţă. Creştinul trebuie să ispăşească prin suferinţă şi să mulţumească pentru ea, căci e plata pentru libertatea sufletului, pentru împreună petrecerea cu Dumnezeu

“Există o pace mai nimicitoare decât orice război şi există un război aducător de pace. Cercetaţi duhul care naşte evenimentele şi finalitatea pe care o urmăresc ele şi veţi şti ce aveţi de făcut.” Preocupare pentru viaţa veşnică, cea împreună cu Hristos şi cu toţi sfinţii nu este o nesocotire a timpului prezent, un boicot al istoriei. Nu avem dreptul, dacă ne numim creştini, să nu ne pese de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în viaţa ce ne-a fost dată. Desigur, creştinul se ocupă, mai întâi de toate şi mai presus de orice, de viaţa lui duhovnicească. Dar această viaţă, ca să fie mântuitoare, trebuie să rodească în afară, într-o acţiune de apărare a credinţei şi de propovăduire a ei. Atitudinea pasivă, mulţumirea cu viaţa sufletească interioară, atunci când viaţa din afară devine tot mai mult un infern e la fel de vinovată în faţa veşniciei ca şi apostazia făţişă.

Temniţele comuniste au fost o invitaţie dură dar reală a lui Dumnezeu către aleşii Săi: “Îndumnezeiţi-vă! Aici e locul cel mai bun în care vă puteţi lepăda de eul egoist, de pofte şi de patimi, aici e laboratorul mântuirii.” Cei ce au primit privaţiunile şi suferinţa cu inimă deschisă, cu credinţă şi cu dragoste vor fi trecuţi în ceata mucenicilor în Ceruri, indiferent dacă Biserica pământească îi va canoniza sau nu.

Paul Curcă

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!