Poate exista un gentleman creştin?

După cum se poate vedea în Anglia şi în Noua Anglie, fenomenul social al gentlemanului creştin se bazează pe două principii sau stiluri de viaţă fundamentale. Aceste principii nu pot fi însă percepute de la început ca diferite şi chiar opuse de vreme ce reuşita gentlemanului creştin constă tocmai în îmbinarea lor în aşa fel încît rezultatul să pară de o armonioasă împlinire. Pentru a dezvălui diferenţa esenţială dintre un gentleman şi un creştin, am putea începe printr-o cercetare istorică asupra idealului propriu gentlemanului.

I

Idealul gentlemanului nu are nici o sursă creştină. Numeroase civilizaţii importante de dinainte de Hristos sau dinafara lumii creştine au realizat şi rafinat un astfel de ideal pe care l-au propus ca model de comportament desăvîrşit. Cei dintîi au fost chinezii. În Analectele lui Confucius o seamă de pasaje descriu portretul gentlemanului, numit Jun Zi. Jun înseamnă conducător, Jun Zi înseamnă fiu de conducător. În calitate de membru al clasei superioare, acesta este opus celui provenit din clasele de jos, a oamenilor „mici”. Jun Zi este un bărbat superior prin naştere, caracter şi comportament, el se supune unui cod precis de maniere şi moravuri, cele din urmă reflectîndu-se în cele dintîi. Purtarea lui este de o uşurinţă şi măsură desăvîrşite. Omul ales este controlat şi echilibrat, manifestînd o deplină stăpînire şi respect de sine. Mulţumită deprinderilor morale, el este lipsit de teamă şi nelinişte, nepăsător la succes cît şi la greutăţi. „Adevăratul om ales este liniştit şi senin; omul mic este agitat şi se frămîntă atunci cînd nu are nimic de făcut. … Omul ales este autoritar, dar nu încrezut. Omul de rînd e încrezut, dar nu poate fi temut. Omul ales este uşor de slujit, dar să-i cîştigi simpatia e mai greu. Pe omul de rînd e greu să-l slujeşti, dar e uşor să-l mulţumeşti.” Omul ales evită toate aceste extreme precum lăcomia sau austeritatea, urmînd calea de mijloc dintre prea mult şi prea puţin. Acest principiu nu-l întîlnim doar la Confucius, ci este comun tuturor eticilor raţionale; a fost dezvoltat în special în cadrul eticii greceşti clasice.

Echivalentul elin pentru gentleman este kalos-kagathos. Grecii percepeau cu putere diferenţa dintre cel educat şi banausos, dintre nobil şi vulgar. Gentlemanul este educat, frumos, armonios alcătuit, în timp ce manierele lui banausos sînt vulgare precum ale meşterilor, hamalilor şi ale sclavilor. În cetatea ideală a lui Platon, educaţia unui gentleman începe din momentul în care copiii se apucă de joacă. Normele privitoare la modul de a şedea, sau mai curînd a modului de aşezare şi ridicare în picioare, despre felul de aranjare a părului, despre încălţăminte şi veşminte, despre poziţia corpului, toate acestea formează educaţia unui gentleman.

Întrucît am fost formaţi într-o tradiţie religioasă care ne-a intensificat sensibilitatea morală dar a desprins-o de maniere şi de distincţiile de clasă, marea parte a preocupărilor chinezeşti şi greceşti pentru „maniere” ni se pare trivială fiindcă noi nu gîndim morala prin maniere. Dar în toate culturile originare manierele implică morala şi invers. Morala înseamnă înainte de toate mores, adică deprinderi. Etica creştină este marcată de privilegiul dar şi de pacostea din cauza căreia inegalabilele standarde creştine ale iubirii, smereniei şi lepădării de sine nu pot fi uniformizate şi aplicate în mod adecvat în deprinderi şi maniere.

Aristotel ne oferă descrierea cea mai cuprinzătoare a idealului grec de gentleman. Gentlemanul este megalopsyches, adică mărinimos, generos şi plin de nobleţe sufletească. Desăvîrşirea şi virtutea lui se văd în cele mai mici detalii, de pildă în măsurata întrebuinţare a bogăţiei. Va cheltui cu uşurinţă dar în mod judicios pentru temple, pentru jertfele datorate zeilor, pentru flota cetăţii sale, pentru corul teatrului şi în genere în domenii de valoare permanentă, în timp ce banausos azvîrle sume mari pe lucruri de nimic doar ca să se dea mare. Omul cu suflet nobil se respectă pe sine fiindcă se consideră demn de lucrurile înalte. „Cel care se preţuieşte mai puţin decît merită cu adevărat se umileşte pe nedrept.” Cel mîndru pretinde că este pe măsura meritelor sale, pe cînd ceilalţi se înşală asupra lor înşişi fie prin supraestimare, fie prin subestimare – iată o etică perfect firească şi logică, dar nicidecum una creştină!

Mai departe, nobleţea sufletească nu poate exista decît la o scară mare dar într-un cadru limitat. Oamenii de rînd, spune Aristotel, pot fi simpli şi modeşti, dar nu pot fi frumoşi şi cu suflet nobil. Gentlemanul manifestă o mîndrie cumpătată şi cînd oferă, şi cînd acceptă onoruri. De fapt, el va prefera să dăruiască, fiindcă în gestul de a dărui el rămîne independent, în timp ce atunci cînd primeşte el devine obligat celuilalt. Nu va cere aproape nimic, dar va fi gata să sară în ajutor. Este degajat faţă de cei din clasa de mijloc, însă are o atitudine nobilă faţă de persoanele importante. Nu-l mulţumesc complimentele comune venite din partea oamenilor simpli. La rîndul său, el nu face complimente ieftine şi nici nu bîrfeşte, nici chiar pe seama adversarilor săi „decît dacă este necesar să-i insulte.” Este pe deplin sincer, deschis şi cînd iubeşte, şi cînd urăşte. Gentlemanul grec este precum cel chinez, calm în gesturi şi relaxat în maniere. El nu va spune din fugă, „mă grăbesc”. Nu-i lipseşte niciodată măsura, este înzestrat atît cu ştiinţa rostirii şi împlinirii lucrurilor corecte cît şi cu cea a modului potrivit de a rosti şi acţiona. Fratele său nu este aproapele, ci doar un alt gentleman. El este un om cu gust, îşi este criteriu lui însuşi, autonom şi suficient sieşi precum veşnica mişcare circulară a corpurilor cereşti. Viaţa unui gentleman, spune Aristotel, nu va gravita niciodată în jurul unui alt om decît dacă omul respectiv este un egal sau un prieten. Pentru Aristotel această mîndrie just proporţionată reprezintă „coroana virtuţilor al cărei preţ sînt onorurile.” Însă, adaugă Aristotel, este anevoios să fii mîndru cum se cuvine; în fapt, acest lucru este cu neputinţă dacă nu eşti kalos-kagathos. Oamenii mîndri, încheie el, sînt adesea consideraţi a fi dispreţuitori, dar bărbatul mîndru dispreţuieşte în mod just în timp ce mulţimea dispreţuieşte după cum îi vine. Aşa arată înţelegerea aristoteliciană a „justificării.” Măsurată cu standardele Sf. Pavel şi ale lui Augustin, toate aceste virtuţi nu sînt decît „patimi subţiri”, expresii rafinate ale mîndriei omeneşti, chiar dacă este vorba despre una care este ţinută în frîu şi echilibrată.

Aproape două mii de ani se află între concepţiile chineză şi greacă ale gentlemanului şi idealul nostru de acum, predominant englez. Şi cu toate acestea, idealul nostru occidental prezintă toate trăsăturile importante ale lui Jun Zi şi kalos-kagathos. Această situaţie se explică prin aceea că idealul de gentleman este un produs comun al civilizaţiilor avansate şi, prin urmare, este independent de creştinism sau de orice etică transcendentă. Cuvîntul englezesc „gentleman” este derivat din latinescul gens care înseamnă neam şi familie. Gentilis se referă la cineva care aparţine unei familii nobile, aristocraţiei sau clasei marilor proprietari de pămînt. Pînă prin secolul al XIX-lea, gentlemanul se deosebea prin statutul lui social şi printr-un blazon. Prin aceasta, el se deosebeşte de ţăran, de comerciant şi de fermier care, nefiind de familie bună şi nici educaţi, nu pot deveni nobili. Gentlemanul, aşa cum îl cunoaştem prin persoana lorzilor Shaftesbury şi Chesterfield şi prin alte nenumărate personaje minore este, precum cel chinez şi cel grec, un bărbat stăpîn pe sine şi demn, este măsurat, onest, atent şi curtenitor. Este adevărat că amabilitatea, modestia şi onestitatea sînt privite şi ca virtuţi creştine, chiar dacă nu drept cele mai exigente. Numai că, lăsînd de-o parte virtuţile principale ale eticii creştine, există o diferenţă extrem de profundă, deşi subtilă, între onestitatea, atenţia şi modestia unui gentleman şi cele ale unui creştin, după cum a subliniat-o atît de bine J. H. Newman.

Gentlemanul nu este un produs al creştinismului, ci al civilizaţiei, chiar dacă civilizaţia simulează virtuţile creştinismului. Din punctul de vedere al gentlemanului, izvorul conştiinţei nu este voinţa lui Dumnezeu, ci preceptele propriei sale minţi educate. El este onest din respect faţă de sine, însă respectul faţă de sine nu este o virtute creştină. Iar atunci cînd săvîrşeşte răul, gentlemanul nu resimte căinţă, al cărei obiect este Dumnezeu, ci remuşcare şi un sentiment de degradare. El este modest, iar această modestie pare să semene cu umilinţa, însă, dintre toate virtuţile, umilinţa creştină este cea mai respingătoare pentru cineva care se respectă pe sine. Modestia gentlemanului reprezintă o renunţare temporară la privilegiile stării sale sociale. Este vorba despre un act de condescendenţă faţă de cei aflaţi pe o treaptă inferioară, dar ca gentleman el nu-şi pierde niciodată sentimentul superiorităţii care este sporit chiar prin mîndria naturală a celui capabil de gesturi de bunăvoinţă. A pretinde că acest tip de modestie ar fi totuna cu umilinţa ar însemna ipocrizie. Există un întreg univers de diferenţe între moderaţia, modestia şi bunăvoinţa prudente ale gentlemanului şi cele „douăsprezece trepte” ale umilinţei creştine. Nici măcar un sfînt nu poate fi sigur că mîndria naturală nu intră în exerciţiul micşorării de sine. Dacă gentlemanul este consecvent cu sine, va trebui să admită că standardele sale nu sînt cele ale ucenicului lui Hristos, ci standardele unui om de lume, adică onoarea şi decenţa, respectul de sine, purtarea aleasă.

În special respectul de sine, „zeitatea casnică însăşi a societăţii bune”, după cum îl denumeşte Newman, este virtutea care îi orientează comportamentul. Părintele Inge a observat cîndva: „Dacă i-ai spune unui episcop anglican că nu eşti creştin, e puţin probabil că l-ar surprinde. Poate că s-ar simţi îndemnat să provoace o dezbatere. Dar dacă îi spui că nu eşti un gentleman, este foarte puţin probabil că va dori să-ţi mai vorbească vreodată.” Se pot spune multe în favoarea respectului de sine al oamenilor educaţi, dar se pot spune multe şi împotriva lui. Căci inversul respectului de sine este o puternică aversiune faţă de expunerea publică. Gentlemanul demn este un duşman al extravaganţelor de orice fel. Se sustrage scenelor şi nu face mărturisiri. Îşi stăpîneşte întotdeauna cumpătul şi îşi suprimă emoţiile. Evită cu grijă orice subiect care ar putea provoca neplăcerea celor din jur. Evită subiecte delicate, controversate, emoţionante şi toate acele lucruri care sînt considerate deplasate. Gentlemanul nu răneşte niciodată sentimentele cuiva fiindcă el însuşi nu doreşte să fie rănit.

Dimpotrivă, Iisus s-a expus pe sine în mod vădit, a provocat controversă, a rănit sentimentele unora din jur – în special pe ale celor din neamul său – era plin de pasiune iar mesajul Său radical îi părea unui roman educat mai degrabă şocant. După cum a spus-o Nietzsche în Antihristul (referindu-se la Pilat, guvernatorul cultivat şi sceptic), „nu există decît un singur gentleman în tot Noul Testament”. În încercarea sa de a restaura virtuţile clasice şi naturale ale unei morale trufaşe de stăpîn în defavoarea a ceea ce el a numit morala creştină de sclav, Nietzsche a scris un fragment impresionant unde descrie idealul unui gentleman cultivat. Îl numeşte pe acesta un Wohlgeratener (cineva bine crescut) şi spune despre el: „este cioplit dintr-un singur bloc masiv care este dur, dulce şi aromat. Îl desfată doar ceea ce este bun pentru el. plăcerea lui, dorinţa lui încetează atunci cînd sînt depăşite limitele celor bune pentru el. … El este un principiu selectiv; pe multe le respinge. Se află întotdeauna în propria sa companie, indiferent că petrece printre cărţi, laolaltă cu oamenii sau în natură; acest om preţuieşte lucrurile pe care le alege. … Reacţionează greu la orice fel de stimuli cu acea încetineală pe care îndelungata cîntărire a lucrurilor şi mîndria voită au născut-o în el. … Nu crede în nenoroc sau în vină, se poate înţelege pe sine şi pe ceilalţi; ştie cum să uite, este destul de puternic pentru a putea întoarce totul în folosul propriu.” Este evident că acest tip de completivitate nu are nimic de-a face cu sfinţenia creştină, ci reprezintă o versiune modernă a nobleţei sufleteşti aristoteliciene.

II

Gentlemanul creştin este o contradicţie în termeni fiindcă un gentleman este un om de lume, în timp ce creştin este acela care-l urmează pe Hristos. Cea mai izbitoare dovadă a incompatibilităţii dintre ei o găsim în viaţa unui sfînt creştin care a fost şi gentleman – dar înainte de a deveni creştin! Prin naştere, educaţie şi maniere, Sf. Francisc era un tînăr gentleman. Însă după convertirea sa şi decizia de a-l urma pe Hristos, Francisc a devenit un vagabond, fiind cît se poate de nepăsător faţă de statutul său social şi de manierele sale de dinainte dar exersînd în schimb o practică ascetică dintre cele mai aspre. A practicat efectiv virtuţile creştine ale umilinţei şi dragostei, nădejdii şi credinţei. Aceste virtuţi creştine sînt departe de a reprezenta o cale mijlocie raţională între extreme. Etica creştină este plină de tensiuni paradoxale între asemenea extreme precum viaţa şi moartea (să-ţi salvezi viaţa prin a ţi-o pierde), păcatul şi harul, deznădejdea şi credinţa, întristarea şi bucuria, puterea şi slăbiciunea, crucea şi coroana. Virtuţile creştine nu sînt nişte virtuţi naturale şi raţionale ale unei desăvîrşite căi de mijloc, ci virtuţi radicale ale harului. Fiindcă umilinţa înseamnă mai mult decît modestia, iubirea mai mult decît bunăvoinţa, nădejdea mai mult decît aşteptarea şi credinţa („faith”) mai mult decît credinţa raţională („rational belief”). Iubirea faţă de cei merituoşi nu este iubire ci simplă dreptate; cei nemerituoşi sînt cei care au nevoie de iubire. Nădejdea înseamnă a nădăjdui împotriva oricărei dovezi empirice, înseamnă a nădăjdui dincolo de nădejde. Nădejdea nu este o emanaţie naturală a unui temperament binedispus, ci o datorie religioasă al cărei conţinut este credinţa în cele nevăzute. Iar a avea credinţă înseamnă a crede cele de necrezut şi a fi sigur în privinţa unor lucruri pe care nu le putem demonstra. Un gentleman poate fi foarte drept şi generos, însă dreptatea paradoxală şi nedreptatea evidentă care reies din parabolele Fiului risipitor şi a lucrătorilor în vie este dincolo de orice sistem de referinţă cunoscut.

Pe de altă parte, este la fel de imposibil să ţi-i imaginezi pe Apostoli şi pe oamenii simpli din Biserica primară ca pe nişte gentlemeni. Aceşti bărbaţi care au cucerit lumea de cuceritori ai Romei nu ar fi trezit nici cel mai mic interes, adversitate sau entuziasm dacă ar fi fost tot atît de înţelepţi şi de exersaţi în filozofie precum gentlemanul căruia îi pasă atît de mult de virtutea adecvării (propriety) încît refuză să se expună ori să-i provoace pe cei din jur. Este cu neputinţă să existe un gentleman creştin întrucît unui gentleman îi este imposibil să-l urmeze pe Hristos. Naşterea, viaţa şi moartea lui Iisus Hristos numai cele ale unui gentleman nu sînt şi reciproc, naşterea, viaţa şi moartea unui adevărat gentleman în mod cert nu au nimic în comun cu cele ale lui Hristos.

Dacă cu toate acestea pare că gentlemanul creştin împleteşte virtutea gentlemanului cu cea a creştinului, confuzia provine din faptul că ambele căi, şi cea a gentlemanului, şi cea a creştinului s-au degradat iar în prezent sînt aduse la standardul comun al unei decenţe obişnuite. Creştinismul modern a degenerat fiindcă nu doreşte doar să trăiască în această lume, ci să fie şi o parte a ei şi să profite de toate realizările ei. Iar cultura tipică gentlemanului a degenerat pentru că lumea modernă a devenit o societate de masă care şi-a rezervat un spaţiu insuficient pentru cultivarea şi nobleţea superioare ale gentlemanului. Acest proces a avut loc în timpul secolului al XIX-lea, fiind în mod izbitor ilustrat în schimbarea definiţiilor gentlemanului din Encyclopaedia Britannica.

În ediţia din 1815 gentlemanul încă mai apare ca un bărbat al clasei superioare şi care posedă un blazon. În ediţia din 1845 statutul social al gentlemanului este extins la toţi ceilalţi bărbaţi din mediul rural superiori ţăranului. În ediţia din 1856, titlul este acordat în mod obişnuit tuturor persoanelor superioare negustorului obişnuit. Gentlemanul a devenit un gentleman. El nu se mai deosebeşte prin sînge şi prin circumstanţele naşterii. Această schimbare ne spune că puterea aparţine de-acum claselor mijlocii. Iar o dată cu dezvoltarea societăţii moderne de masă, gentlemanul a devenit aproape un sinonim pentru bărbat, chiar dacă nişte rămăşite interesante din înţelesul mai precis de odinioară mai persistă şi astăzi – de pildă, în atitudinea faţă de unele sporturi domneşti precum golful sau pescuitul. Pe ansamblu însă, procesul de nivelare continuă să acţioneze şi chiar dacă pînă la urmă oricine va avea ceva şcoală va putea pretinde că este un gentleman, nimeni nu va putea să se mai distingă vreodată ca om superior. Cu toţii sîntem acum gentlemeni de vreme ce nimeni nu mai este „de familie bună” şi fiecare îşi cîştigă traiul printr-o ocupaţie anume. Pe acelaşi principiu, cu toţii sîntem acum creştini de vreme ce am ajuns să ne raportăm la evrei şi la neamuri din perspectiva unei toleranţe lipsite de vreo convingere religioasă precisă. Independenţa materială, care era pe vremuri condiţia educaţiei unui gentleman (valabilă şi astăzi în privinţa pregătirii unui preot catolic), a ajuns să fie privită în mod negativ în lumea noastră modernă, o lume într-atît de dominată de munca fizică, afaceri şi de activitatea industrială încît timpul liber a devenit sinonim cu trîndăvia. După cum nota Darwin într-o scrisoare, „m-am făcut aşa un gentleman încît uneori mi-e greu să-mi mai umplu ziua cu vreo treabă oarecare.” În acest fel, datorită schimbărilor politice, sociale şi economice, gentlemanul se stinge cu tot ce era elegant în el iar codul său de comportament dispare pînă şi din lumea diplomaţiei. Este o situaţie regretabilă însă inevitabilă de vreme ce morala şi manierele gentlemanului depind de o anumită educaţie, de timp liber şi de un mod anume de a-l petrece, precum şi de bunăstare.

Dacă şi modul de creştin de viaţă ar fi fost tot atît de legat de condiţiile politice, sociale şi economice, atunci creştinismul secolului al XX-lea nu ar fi fost decît o versiune semireligioasă a filantropiei şi gentileţii seculare, a socialismului şi pacifismului. Dar cum s-ar putea bizui creştinismul pe condiţiile lumeşti dacă, în esenţa lui, creştinismul transcende legăturile, standardele şi condiţiile lui saeculum? Nimic nu-i poate împiedica pe creştinii autentici să-şi aducă mărturia astăzi, într-o lume industrială modernă, tot aşa cum o făceau la început într-o lume păgînă. În calitate de „civilizaţie creştină” şi ca religie din istoria acestei lumi, creştinismul poate să decadă şi chiar să dispară, dar asta nu presupune şi posibilitatea dispariţiei creştinismului înţeles ca imitare a lui Hristos şi credinţă în Împărăţia lui Dumnezeu. Sfîntul Francisc în Biserica romană şi Luther (prin revolta sa împotriva acestei Biserici) au meritul de a fi reformat creştinismul în acord cu standardele sale autentice. Acum a sosit din nou vremea să deosebim încă o dată între creştinismul autentic şi curentul umanist provenit din Hellas, fiindcă trăim timpuri cînd trebuie făcute distincţii decisive astfel încît creştinismul să nu-şi piardă întreaga sa putere şi calitate a gustului aşa cum s-a întîmplat în cazul unor oameni precum Nietzsche şi D. H. Lawrence care nu au făcut altceva decît să tînjească după o credinţă transcendentă în ceva mai mult decît în prea-omenesc. Blasfemiile lor sînt prin urmare mai apropiate de credinţa creştină decît decenţa gentlemanului al cărui standard suprem şi preocupare ultimă sînt respectul de sine şi desăvîrşirea individuală.

Dacă creştinismul n-ar fi redus la un adjectiv al termenului „religie”, ci ar fi înţeles ca o credinţă specifică şi liberă de condiţionările lumii, întrebarea în ce măsură un desăvîrşit om de lume poate fi totodată creştin şi-ar dovedi imediat absurditatea. Cum ar putea oare să unească cineva respectul de sine cu lepădarea de sine? Dacă e să existe ceva perfect limpede în Vechiul şi în Noul Testament, atunci nu poate fi vorba decît despre accentul pus pe o distincţie: în Vechiul Testament, distincţia dintre poporul ales şi neamuri, iar în Noul Testament distincţia dintre Împărăţia lui Dumnezeu şi standardele lumii. Şi în Biblie în întregul ei, distincţia dintre voia lui Dumnezeu şi voia omului. Într-o lume a păcatului şi a morţii, Evanghelia nu poate fi vestită prin adaptarea la această lume, ci presupune distanţă critică şi desprindere. Biserica nu se poate adresa lumii cu eficienţă şi în mod adecvat religiei creştine decît în măsura în care ocupă o poziţie de superioritate de unde să se adreseze lumii, şi nu atunci cînd, pretinzînd a fi coextensivă cu lumea, îi oferă acesteia o versiune creştină a culturii moderne seculare. Lumea nu s-a schimbat în mod esenţial din timpul creştinismului primar după cum nu s-a schimbat nici posibilitatea vestirii învăţăturii creştine de o minoritate credincioasă într-o lume ostilă. A fi gentleman astăzi s-ar putea dovedi fi o sarcină mult mai grea decît pe vremea lui Aristotel sau în timpul lui Shaftesbury. A fi creştin astăzi nu este o sarcină mai grea ori mai uşoară decît era în primele veacuri.

Testul principal al credinţei creştine va rămîne întotdeauna atitudinea faţă de suferinţă. Atunci cînd Sf. Pavel a fost întemniţat, le-a spus filipenilor că ceea ce i se întîmplase va folosi „sporirii Evangheliei” (Filip. 1, 12). Cei care au fost întemniţaţi de „gărzile pretoriene” (Filip. 1, 13) ale vremurilor noastre au simţit în acelaşi fel, dacă erau cu adevărat creştini. Nu au încercat să evadeze şi nici nu s-au gîndit la viitoarele îmbunătăţiri ale penitenciarelor. Au primit ceea ce li s-a întîmplat ca pe un prilej de a deveni tari în credinţa lor şi de a vesti vanghelia. În circumstanţe asemănătoare, nu doar creştinul ci şi gentlemanul s-ar purta în mod diferit de omul comun. Gentlemanul ar îndura greutăţile cu nobleţe, chiar şi tortura sau moartea – însă nu-şi va lua crucea din dragoste pentru Răstignit. Atît gentlemanul cît şi creştinul se deosebesc de omul natural care, atunci cînd este privat de libertăţile cetăţeneşti, nu poate decît ori să ajungă la desperare şi să se revolte, ori să se adapteze. La nivel exterior, rezultatul pare să fie aproape acelaşi în cazul creştinului şi al gentlemanului, dar felul în care cei doi îşi dobîndesc libertatea lăuntrică este tot atît de diferit pe cît le sînt motivaţia şi scopul. Gentlemanul va îndura cu răbdare în vederea conservării respectului de sine, creştinul va suferi cu entuziasm din dragoste pentru Hristos care a pătimit pentru el. O diferenţă asemănătoare ar putea fi cu uşurinţă demonstrată în legătură cu atitudinea privitoare la suferinţa altora.

Nu există nici o pasiune şi acţiune omenească care să nu fie diferite printr-o notă, un ton, un motiv şi un înţeles; într-un fel sînt ele experimentate de un om de lume, care s-a disciplinat pentru a le putea înfrunta, şi în alt fel sînt ele trăite de un ucenic al lui Hristos care le poate înfrunta fiindcă le-a biruit prin har. Oricît de asemănătoare ar părea situaţiile la prima vedere, o înţelegere pătrunzătoare nu poate să ignore diferenţa esenţială care le separă şi care a fost atît de limpede expusă de Augustin în critica pe care o aduce eticii stoice.

Fără îndoială, mesajul creştin aşa cum a fost el păstrat în evanghelii nu se hrăneşte din nici una din polemicile esenţiale cu lumea, cu statul ori cu omul de lume care se implică ori se retrage cu înţelepciune dintr-o asemenea polemică. Înainte de toate, creştinul afirmă realitatea eshatologică a Împărăţiei. Contestarea lumii nu este decît consecinţa inevitabilă a acestei afirmări. Toate parabolele lui Hristos presupun o libertate faţă de preocuparea lumii pentru succesul şi respectabilitatea umane, o libertate care este atît de radicală şi de desăvîrşită încît numai sfinţii s-au apropiat întrucîtva de ea. O distincţie critică între creştinism şi lume nu era necesară cît timp Biserica primară trăia în comunităţi mici separate de societatea romană. Însă o asemenea distincţie a devenit necesară atunci cînd creştinismul s-a extins şi s-a stabilizat în cadrul lumii păgîne, devenind cu atît mai necesară în lumea noastră modernă unde totul pînă la un anumit grad încă mai este creştin iar într-o măsură la fel de imprecisă necreştin, dacă nu chiar anticreştin. În ambigua noastră „lume creştină,” creştinismul unui gentleman este precum creştinismul unei democraţii şi civilizaţii creştine – un adjectiv care nu reuşeşte să-şi determine substantivul. Această ambiguitate derivă din reuşita lumească a Bisericii şi, în acelaşi timp, din eşecul ei de a creştina lumea. Aşa că trăim într-o lume creştină care încă mai reflectă credinţa religioasă în Împărăţia lui Dumnezeu – mai precis, în transformările seculare ale Împărăţiei. Toată istoria modernă a Occidentului a fost şi încă mai este inspirată de căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, numai că nădejdea lui este pusă în „lumea mai bună” a belşugului material, a progresului şi prosperităţii. Dacă Sf. Pavel a spus că lumea păgînă era lipsită de nădejde, lumea modernă susţine că societatea progresului are nădejde – numai că este o nădejde în ceva greşit şi lipsit de temei. Gentlemanul creştin al lumii creştine nu este decît un caz din multe altele care indică o confuzie generală de principii. Am putea întîlni un „gentleman creştin” în carne şi oase, ca pe o realitate socială, însă el nu există şi în duh şi nici la nivelul principiilor creştine.

Karl Löwith

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!