Amintiri despre Societatea Academică “Prietenii Ştiinţei”

Pentru o istorie culturală (IV)

Un alt mare conferenţiar care s-a manifestat în cadrul Societăţii “Prietenii Ştiinţei” a fost magistratul George Giugiuc, originar din Craiova, un om de o seriozitate deosebită, lucru care caracteriza, atunci, întreaga justiţie română. Preocupările sale din afara profesiei sale i-au adus aprecieri unanime, mai ales că făceau parte dintr-un domeniu gustat de o lume mai rafinată. În general, lumea nu suferise un dăunător proces de proletarizare şi de prostire, pe scară largă. Seria de conferinţe pe care a început să o ţină în cadrul Societăţii “Prietenii Ştiinţei” a avut ca debut viaţa şi opera lui Botticelli, urmat apoi de Giotto, Fra Angelico şi El Greco. Toate aceste conferinţe au fost însoţite de proiecţii. Au fost arătate aproape toate operele lor, pe ecranul cinematografiei, în materie de pictură. Prezentatorul acestor patru expuneri, George Giugiuc a murit ca un martir. Martiriul lui a avut loc la Bucureşti, în următoarele împrejurări. Magistratul Giugiuc era un om al legii, de o moralitate impecabilă. El funcţiona ca procuror la Tribunalul judeţului Dolj, unde a instrumentat, înainte de 1944, un dosar de drept comun, pe numele lui Teohari Georgescu. După 1948, când comuniştii se instalaseră în posturile de conducere ale ţării, iar Teohari Georgescu ajunge în fruntea ierarhiei statului bolşevic, ca ministru de Interne, dă ordin ca magistratul George Giugiuc să fie arestat şi adus la Bucureşti, unde, de la etajul cinci al Prefecturii de Poliţie a Capitalei, este aruncat pe fereastră, găsindu-şi, astfel, sfârşitul. E firesc ca dosarul întocmit lui Teohari Georgescu, şi care i-ar fi pătat reputaţia de comunist, să dispară din arhiva Tribunalului.

Botticelli (1445-1510), pe numele său Alessandro (Sandro) Filipepi, este înfiat de fratele său mai mare; era gras, motiv pentru care a fost poreclit Butoiul (Botticelli). După ce îşi face ucenicia la Fra Filippo Lippi, intră în graţiile familiei Medici. Frecventează atelierul lui Verochio, care devenise un fel de centru al intelectualităţii artistice din Florenţa. Acolo, se pare că Botticelli s-a întâlnit cu Leonardo da Vinci cu care s-a împrietenit pentru moment; după un timp, marele pictor şi savant devine un critic fervent al lui Botticelli, pe care îl consideră prea simplu, prea prozaic şi lipsit de cultură generală. E adevărat că Botticelli se îndepărtează de realismul contemporanilor săi şi este mai degrabă un visător decât un mistic. Pictura sa Fecioara cu pruncul Iisus în braţ,e care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris, relevă melancolia, neliniştea nervoasă, rafinamentul, specifice concepţiei sale artistice. O altă pictură a sa este Venera. Dintre fecioarele sale, această pictură are o voluptate redusă pe care o fiinţă ce a părăsit patria spiritului pentru a coborî pe pământ, o justifică. Cele trei picturi: Iudita, Primăvara şi Naşterea Venerei, expuse la Pinacoteca Uffizi, sau Frescele de la vila Lemni şi de la Luvru au toate la bază o viziune poetică a pictorului care, în dauna peisajului, scoate în evidenţă florile exprimate cu o deosebită dragoste tandră.

Ajuns în intimitatea casei lui Laurenţiu Magnificul, Botticelli îi execută Frescele Vilelor acestuia; desenează Portretul unui tânăr, îmbrăcat în negru, pe un fond deschis, care se găseşte la Luvru, pe care Filippino l-a pictat, dându-i un farmec deosebit. Mai pictează frumosul Panou Esther, panou care se găseşte la muzeul Chantily. În timp ce găzduia la urmaşii lui Laurenţiu Magnificul, Botticelli execută Desenele la Divina Comedie a lui Dante, în care transpar influenţele şi farmecul spiritului oriental. Cu zece ani înainte de a muri, Botticelli pictează admirabilul tablou Naşterea Domnului, care se găseşte la Londra. În final, mai trebuie să amintim şi alegoria intitulată Nunta lui Lorenzo Tarno Buon.

Bolnav de gută, viaţa lui a fost marcată de o melancolie incurabilă şi o tristeţe care se vădesc în opera sa, prin caracterul liric şi mistic, însetat de o altă lume, a frumuseţii şi a liniştii. În consecinţă, Botticelli rămâne un mare pictor care nu s-a încorsetat în canoane şi a dat frâu liber creaţiei artistice necenzurate.

Giotto a fost subiectul celei de-a doua conferinţe ţinute de magistratul George Giugiuc. Deşi italian de origine, Giotto (1267-1337) rămâne credincios, cel puţin pentru o vreme, spiritului bizantin a cărui influenţă se observă în operele sale. Se spune că atunci când avea zece ani şi păzea o turmă de oi pe o câmpie, Giotto a găsit o piatră ascuţită cu care încerca să deseneze pe o placă netedă. În acel moment, se apropie de el un om care îl priveşte ce face şi apreciindu-i desenul, îl întreabă dacă ar dori să înveţe pictura. Copilul timid i-a răspuns că numai după ce tatăl său îi va da încuviinţarea, pe care, de altfel, o va obţine, îi va da răspunsul. Omul care îi ceruse să-l urmeze nu era altul decât marele pictor Cimabue. Giotto cunoaşte apoi pe pictorul Cavallini, şi el tot cu influenţe bizantine, ca şi Cimabue. Este influenţat oarecum de amândoi şi creează multe opere cu influenţă bizantină, dar, după o anumită perioadă, Giotto face o adevărată revoluţie în pictura vremii, creând o autentică şcoală. Astfel, el părăseşte vechea linie a pictorilor care imitau pe înaintaşii lor. Giotto era convins de superioritatea artei bizantine; “el a transformat arta de a picta din greacă în latină, a făcut-o apoi modernă şi a obţinut arta cea mai desăvârşită”, scria Cennino, în Libro dell’arta.

Giotto pictează următoarele Frescele din Capela Superioară, la vârsta de 30 de ani, la Assisi, în timp de trei ani, împreună cu elevii săi, făcându-l cunoscut pe Sf. Francisc. După 1301 se stabileşte la Florenţa unde este declarat cetăţean de onoare al oraşului, devenind maestrul zidar al Domului, în 1334, când începe şi marea construcţie a Campanilei. La Padova, Giotto pictează Capela Dell’Arena, Povestea lui Hristos şi a Fecioarei, în capela construită de Enrico Serovigni, Capela Bardo şi Peruzzi, din Biserica Santa Croce, din Florenţa; Ospăţul lui Irod, Înălţarea Evanghelistului, Naşterea Botezătorului. Pictează, de asemenea, trei capete de profeţi în Biserica Santa Maria Maggiore din Roma, care amintesc de valoroasele mozaicuri bizantine de altădată. La Roma mai execută mozaicurile Navicellei, precum şi renumitul portret al Papei Bonifaciu al VIII-lea. Pictează Înălţarea lui Hristos care, împreună cu pictura lui Rafael, Eliberarea Sf. Petru, reprezintă culmea operelor geniilor care au reuşit să aducă imaterialul pe pământ. Creând o şcoală de înalte principii artistice, Giotto are o mulţime de elevi, printre care şi pe cei din familia Pisano. Chemat să picteze în mai multe oraşe din Italia, el se face cunoscut peste tot, şi regilor, şi dogilor, şi guvernelor, precum şi oamenilor de rând. Giotto rămâne unul dintre deschizătorii de drumuri ai artei Renaşterii italiene, un geniu care, cu greu, a fost depăşit.

Al treilea pictor prezentat de George Giugiuc a fost Fra Angelico, pe numele său adevărat Guidolino di Pietro, născut într-un sat din Mugello, în 1387. La 20 de ani, intră cu fratele său Benedetto, într-o Mânăstire Dominicană din Fiesole. Datorită purităţii şi geniului său artistic, Toma d’Aquino i-a dat numele de Angelicul. Din 1436, Mânăstirea San Marco este reconstruită de Cosimo de Medici, pe cheltuiala lui, şi redată Dominicanilor. Fra Filippo Lippi şi cu Fra Angelico împodobesc cu picturi atât Mânăstirea, cât şi Palatul lui Cosimo. Fra Angelico se face destul de gustat de sufletele însetate de puritate, prin creaţiile sale care aduc ceva din frumuseţea picturilor sieneze, iar prin picturile de la San Marco, Schimbarea la Faţă şi Hristos Batjocorit, el atinge sublimul. Mai pictează două Bunevestiri, pline de farmec artistic. Însoţit de şase ajutoare, Fra Angelico este chemat la Roma unde pictează Registrele Vaticanului, Mai Multe Fresce Dispărute, Capela lui Nicolae al V-lea, precum şi Bunavestire de la Cortond şi Încoronarea, care se află la Muzeul Luvru, toate strălucind prin culori dulci, portocalii, de o eleganţă deosebită.

Viaţa lui Fra Angelico îmbracă trei aspecte: cel de călugăr, cel de om şi cel de artist. Din picturile sale reiese sublimul, seraficul şi vădit influenţa bizantinilor, prin Giotto şi Masacelo. Decoraţiile murale de la Palatul Medici făcute de Fra Angelico, în colaborare cu ajutorul său, Benozzo Gozzoli, excelează prin virtuozitate şi frumuseţe. Ele reprezintă Feeria Regilor Magi, iar Frescele de la Mânăstirea San Marco au dat sfântului locaş prestanţă şi strălucire, făcând din ea un centru de importanţă intelectuală şi artistică din care avea să plece o jumătate de secol mai târziu, marele duşman al familiei Medici şi al civilizaţiei florentine, pe nume Savonarola. Ajuns stareţ al Mânăstirii de la Fiesole, Fra Angelico trece la Domnul, la 18 martie 1455, la Roma unde este şi înmormântat. Geniul său, precum şi cel al numeroşilor pictori, sculptori şi arhitecţi italieni dau strălucire, prin operele lor, civilizaţiei, culturii şi artei italiene. Perioada Renaşterii rămâne un mare semn de întrebare: este greu de apreciat cât divin şi cât profan există în toate aceste opere.

Ultimul mare pictor prezentat de conferenţiarul George Giugiuc a fost El Greco. Născut în 1541, în insula Creta, fiind de naţionalitate greacă şi având numele de Dhominikos Theotokopoulos, El Greco a murit la Toledo, în Spania, în 1614, fiind înmormântat la Mânăstirea Santo Domingo el Antigue. Se pare că pregătirea în domeniul picturii a făcut-o în Creta, pentru că atunci când vine în Italia, cam pe la vârsta de 25 de ani, semnează ca “maestru în ale picturii”. Din testamentul său reiese că pictorul era un credincios fervent şi sincer al Bisericii Catolice şi un practicant al valorilor creştine, deşi plecase dintr-o ţară ortodoxă. În drumul său spre Spania, a trecut prin Italia, oprindu-se la Veneţia şi Roma. La Veneţia a lucrat în atelierul lui Tiţian care se pare că avea tot o origine greacă (macedonean, ilir, grec?). Datorită lipsei unor documente precise sunt încă multe neclarităţi cu privire la formarea pictorului, precum şi la călătoriile sale spre Veneţia, Roma şi, ulterior, Toledo. Totuşi, primele iniţieri le primeşte în renumita şcoală greacă din Creta, foarte înfloritoare în acea perioadă.

Opera lui El Greco este vastă şi cuprinde trei etape: etapa cretană, formativă; etapa italiană care îi deschide noi perspective, fiind influenţat de Tiţian şi, într-o oarecare măsură, de Tintoretto; etapa spaniolă care îi defineşte personalitatea, dobândind un stil propriu şi o originalitate sui generis. Enumerăm operele sale, chiar dacă nu vom ţine cont de perioadele în care au fost pictate. Documentele existente nu prezintă exactităţi cu privire la desfăşurarea în timp a operei sale artistice. O pictură pe pânză reprezintă Adoraţia Păstorilor, care a fost aşezată pe aticul retabulului principal de deasupra criptei unde a fost înmormântat El Greco, în Mânăstirea Santo Domingo el Antigue. Pictura Sfântului Pavel din Grupul de Apostoli se găseşte la Sacristia Catedralei din Toledo; tabloul Hristos Izgonindu-i pe Negustori din Templu se află astăzi la Institutul de Arte din Mineapolis; Portretul Sfântului Mauriciu şi Înmormântarea Contelui Orgaz sunt picturi care se găsesc la Parma. Aceste picturi, după cum mărturiseşte el însuşi, “i-a uluit pe aceşti pictori de la Roma”. Picturile Înmormântarea şi Gloria reprezintă ceva deosebit faţă de picturile celorlalţi artişti. La figurile pictate, picioarele şi mâinile – vezi şi Coborârea de pe Cruce – sunt alungite, în raport cu formele normale, arătând prin această prelungire, ruperea legăturilor sfinţilor cu legile fizice. Deci, se arată prin aceasta spiritualizarea corpurilor, a materiei corporale, lucru unic în pictura de atunci. Înălţarea Fecioarei constituie o celebră pictură care se găseşte la Academia din Veneţia. După anumite informaţii, El Greco a venit în Spania, în 1577, pentru a respecta anumite contracte încheiate cu personalităţi spaniole, în scopul de a picta o serie de biserici, şi mai ales pentru a-l servi pe regele Filip al II-lea. Acolo, la Toledo, El Greco a pictat Cele 8 tablouri pentru Retabulul Bisericii. Santo Domingo el Vielo din Toledo avea în mijloc tabloul Înălţarea Fecioarei. Tot la Toledo, mai pictează portretul Poetului Epic Ercillo şi Batjocorirea, pictura cea mai dramatică care cuprinde trei influenţe într-o armonie desăvârşită: influenţa bizantină, tehnica italiană şi maturizarea spaniolă. Rămâne, totuşi, o pictură complexă, de mare efect şi strălucitoare.

Tablourile Sfintele Familii se găsesc la Muzeul Prado. În ele apar chipurile Sfintei Ana şi a Maicii Domnului. În timpul sejurului său la Roma, pictează Portretul lui Giulio Clovio, care a fost protectorul său; Adorarea Magilor, o pictură celebră care se găseşte în Galeria din Viena; Circa 9 Tablouri; Vindecarea Orbului După Evanghelia Sfântului Marcu, care se află la Dresda. Primele tablouri realizate după venirea lui în Spania, la Toledo sunt următoarele: Sfântul Bernard, care este în colecţia Cheramy, la Paris; Sfântul Benedict; se pare că aceste tablouri au fost înlocuite de pe dreptunghi, cu două copii ale originalelor şi care, probabil, se află la Infantos don Sebastian. Ele figurau deasupra arcelor din centru.

Alte tablouri din perioada spaniolă sunt: Sfânta Faţă, care era fixată într-un medalion, susţinut de doi copii eleganţi; Sfântul Mauriciu, care este, astăzi, la Escorial; Sfânta Treime; Sfântul Ioan Evanghelistul, care excelează prin colorit, emoţie şi realism; Buna-Vestire, care este la Muzeul Prado din Madrid; Pieta, pictură care se găseşte la New York; Sfântul Sebastian, care este la Catedrala din Valencia; Veronica, figură cuprinsă şi în alte tablouri, precum Batjocorirea. Hriostos cu Crucea este un tablou de mare originalitate şi care l-a incitat pe El Greco să repete subiectul şi în alte 11 tablouri care se află răspândite peste tot, unul chiar în România. Retabulul de la Talavera la Viej a fost realizat în 1591 şi se remarcă prin excelenţa, idealismul şi dimensiunile sale enorme, prin vioiciune şi spontaneitate. E ceva nou în arta lui El Greco, precum în portretul Fecioarei, intitulat: Încoronarea Fecioarei, cu Iisus în dreapta, iar Dumnezeu-Tatăl, în stânga, înfăşurat într-o mantie albă şi cu sceptrul în mână. Picioarele Fecioarei sunt sprijinite de un glob pământesc. Consiliul Regal al Majestăţii Sale, ca şi mulţi demnitari de la 1596, împreună cu Dona Maria de Aragon au comandat lui El Greco executarea retabulului pentru Colegiu în care Dona Maria de Aragon, răposată, s-a odihnit aici, după moarte. Botezul lui Hristos din Spania poartă influenţa artei italine şi este adăpostit în Biserica ce reprezintă o catedrală magnifică. Răstignirea este o operă care incită, o operă tulburătoare în care temperamentul dur, tăios şi de intensă frământare iese în evidenţă. Ea este o operă angoasantă, depăşind Răstignirea lui Rafael, pictată la începutul activităţii sale. Nu trebuie să trecem cu vederea minunatul tablou reprezentând pe Sfântul Iacob, care este la New York; Capul de Sfânt, care este în Canada.

Pentru Capela San Jose, El Greco pictează între 1595-1603 două grupuri de lucrări care împodobesc retabulul acelei capele din Toledo, precum şi picturile din Biserica Spitalului Caridad, din orăşelul Illesces. Tot în capela San Jose, în mijlocul retabulului, El Greco pictează un măreţ Sfânt Iosif, cu cârja în mâna dreaptă şi cu Pruncul Iisus lângă el, protejându-l cu mâna stângă. Tot aici, la Toledo, în aceeaşi capelă a Mânăstirii, în partea laterială a Epistoiei, se află pe aticul din retabulul principal pictura reprezentând Încoronarea Fecioarei, cu mâinile împreunate pe piept, în poziţie de rugăciune, cu privirea aţintită în sus şi cu picioarele sprijinite pe o semilună. În dreapta este Iisus, iar în stânga, Dumnezeu Tatăl. În retabulul lateral al Evangheliei este pictată tot Fecioara, dar aici ea este cu Pruncul în poală şi cu capete de îngeri drept nimb. Compoziţia contrastează cu cealaltă, ea este mai degrabă sacră. Conversaţiune are o notă de tradiţionalism, o dată cu sfârşitul secolului al XVI-lea. O altă comandă vizează executarea unor picturi în incinta spitalului Caridad din Illescas. Ele constituie reiterări ale celor realizate la Biserica spitalului din Illescas, veche ctitorie a cardinalului Cisneros. Mai mulţi specialişti îi atribuie lui El Greco proiectul, retabulul, statuile şi picturile din Biserică şi din spital. În felul acesta ne dăm seama cât de mare era geniul lui El Greco de putea să cuprindă , asemenea lui Da Vinci, toate genurile artei, într-un mod aproape desăvârşit.

Într-un catalog al colecţiei regale din România se vorbeşte şi de o pictură intitulată Logodna Fecioarei. Dimensiunile acestui tablou sunt foarte reduse. De asemenea, mai există un tablou tot de dimensiuni mici, asemănător cu cel ce reprezintă Logodna Fecioarei, în care este reprezentat Sfântul Il Defonso, care se afă la spitalul Illescas din Toledo. La Escorial există faimosul tablou Visul lui Filip al II-lea, care este în aceleaşi săli unde se mai află şi portretul Sfântului Mauriciu. Regele Filip al II-lea era supranumit şi regele înţelept, iar acest tablou mai este numit şi Gloria, pentru că în el apar şi Iisus, ca şi Infernul şi Purgatoriul, iar Iisus este adorat de toată creaţia. La Escorial se mai găsesc două pânze în sacristie, în mărime naturală şi care reprezintă pe Sfântul Petru şi pe Sfântul Il Defonso. Sfântul Petru are o figură eroică, tronând şi privind în depărtare, iar portretul Sfântului Il Defonso, cu o mantie de Arhiepiscop de Toledo are o figură blândă, ocrotitoare. Cele două tablouri sunt picturi de mare factură, având darul de a influenţa chiar şi pe marele pictor spaniol Velasquez. O altă minunată pânză a lui El Greco este Iisus luându-şi rămas bun de la Maria, a cărei copie se află în Biserica San Vincente. Maria stă în faţa lui Iisus ţinându-se de mâna stângă şi privindu-se parcă să se contopească într-o îmbrăţişare mistică, este o altă pânză reuşită. Răstignirea este o operă superbă. Pictura a fost purtată prin mai multe locuri. Din 1909 se afă la Muzeul Luvru din Paris. Se pare că sunt trei picturi care au acelaşi subiect: Răstignirea. Sacra Familia este o altă operă cu acelaşi titlu. Aceasta însă este cea mai reuşită operă despre Sfânta Familie, pictată de El Greco. Sfântul Ludovic, pictură în mărime naturală, reprezintă un cavaler care are pe cap o coroană şi poartă o armură specifică secolului al XVI-lea, iar în mâna dreaptă ţine un sceptru asemenea celor purtate de regii Franţei. Această pictură se găseşte la Muzeul Luvru. Se pare că sunt trei exemplare întruchipând acelaşi personaj. Este un elogiu adus unuia dintre conducătorii cruciadelor care au vrut să cucerească locurile sfinte, eliberându-le de arabi. Mai există de la El Greco două replici: Învierea, de dimensiuni mai mici, una se află la Barcelona, iar cea de-a doua la Montreal, pentru ca apoi să ajungă la Muzeul Saint Louis din Missouri. Nu trebuie să trecem cu vederea nici Capul Fecioarei, pictură care se găseşte la Muzeul Prado, fiind identică cu cea din Strasbourg. Mai notăm mica replică, uşor modificată, a Visului lui Filip al II-lea, pictură care se află la Galeria Naţională din Londra. Spre deosebire de primul tablou pe pânză, acesta este pictat pe lemn.

Portretul lui Paravicino este pictat pentru retabulul din Tavera. Se mai pomeneşte de două picturi reprezentând pe Sfântul Petru plângând – se pare că unul dintre tablouri figurează la Tavera. Mai sunt citate câteva tablouri care punctează finalul carierei geniale de pictor a lui El Greco: Maica Domnului şi Sfântul Iosif; Sfânta Elisabeta – mai apare o pânză într-o imagine mică a Alăptării căreia i s-a dat numele de Imaginea alăptării –; Botezul lui Hristos, un tablou care se află la spitalul Tavera pe care, de altfel, El Greco nu ar fi reusit să-l termine de pictat. Un tablou terminat cu câteva luni înainte de a muri reprezintă Înălţarea. După unii comentatori, este cea mai importantă operă a artistului, având în vedere stilul şi tehnica lui. Un alt tablou de ultimă oră îl constituie Rusaliile, care este la Muzeul Prado din Madrid. Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor este un tablou tulburător care îl arată pe întristatul Iisus stând în genunchi pe o stâncă şi rugându-se cu durere Tatălui Său; un înger veghează de sus, de pe nori, iar apostolii îi arată cum sunt cuprinşi de somn. Un alt tablou de mare factură este Un Sfânt: Ioan Evanghelistul care vede misterele Apocalipsei. Tabloul Moartea lui Laocoon şi a fiilor săi, precum şi un altul, de dată mai recentă care se află la Washington, intitulat Laocoon, tablouri inspirate din poezia clasică, reprezintă viziunea şi presentimentul sfârşitului artistului – şi se pare, ultimul său tablou al vieţii de geniu. Sfântul Petru în închisoare sau Lacrimile Sfântului Petru este un tablou prin care se arată durerea şi remuşcarea Apostolului care s-a lepădat de trei ori de învăţătorul său. Magdalena şi Sfântul Ieronim este cel mai important tablou, ornând sacristia catedralei din Toledo. Grupul de Apostoli este un alt tablou din ultima perioadă a pictorului, găsindu-se în trei exemplare integrale, iar altele, descompletate.

Trebuie să mai amintim şi de un alt tablou executat tot înaintea morţii sale Botezul lui Hristos. Este o lucrare asemenea celei pictată cu 20 de ani mai devreme pentru Dona Maria de Aragon. Tabloul cel nou diferă printr-o exacerbare atât a conţinutului, culorilor, formei, cât şi a desenului. El Greco nu a pictat pentru alţii. Nu l-a interesat critica şi părerile altora. El picta pentru a-şi satisface genialele lui impulsuri creatoare. Operele făcute în ultima perioadă a vieţii sunt copii ale celor pictate mai devreme. Ele reprezintă Răstigniri – Apostoli – Sfinţi (Francisc). El Greco aprecia că, coloritul este mai greu de realizat decât desenul. Măiestria cu care ştia să prepare culorile şi să le aştearnă pe pânză pentru a crea efecte deosebite în sufletul privitorilor, l-a făcut genial şi aproape unic printre pictorii spanioli, pe mulţi dintre ei influenţându-i şi dându-le un impuls creator.

Influenţa asupra contemporanilor era vădită, mai ales prin altoirea valorilor bizantine pe elementele baroce care erau la modă în Occident. Aşa că prezenţa lui în Spania a fost un fapt revelator pentru pictura vremii, căci el venea cu idei şi metode noi din Răsăritul bizantin, care avea o tradiţie veche şi mare în artă. Picturile redate în această prezentare nu constituie totalitatea operei lui El Greco. Superioritatea picturilor sale rezidă în faptul că, spre deosebire de alţi pictori, el a reuşit să spiritualizeze personajele pictate printr-o metodă nouă, unică: alungirea, metodă ce reprezintă simbolistica majoră, folosită în pictură.

George Popescu Glogoveanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!